Nicu Ceausescu la Cabana lui Noica de la Paltinis
Plesu si Liiceanu, agenti de influenta
“Sunt multe lucrurile pe care mi le-a povestit Botez si multe personaje ale caror fatete misterioase mi le-a “dezvaluit” (…)
Dintre multele povesti nu voi uita pe cele in care mi-a descris “intelectualii” Romaniei, pe care aveam sa-i cunosc personal mai tarziu, ma refer la cei iesiti ca puricii de sub pulpana lui Dan Haulica: Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si altii ca ei. Botez mi-a povestit ca a fost invitat la masa de aceasta trupa, intr-o vreme de mare penurie, o masa incarcata cu tot felul de bunatati. Și, dupa ce s-au infruptat, Liiceanu l-a interpelat domol:
– Draga, eu nu inteleg de ce ai tu corespondenta asta cu Vlad Georgescu de la Europa Libera (si Vlad mi-a fost coleg de liceu, dar acum era directorul postului de radio, dupa Noel Bernard). De ce vrei tu sa tulburi apele, de ce te apuci tu sa critici situatia? Ce, asta este menirea noastra, a intelectualilor?
Aici, Botez a inceput sa-l imite pe Liiceanu care isi misca mainile si strangea degetele de parca ar fi framantat aluatul in copaie.
– Noi framantam cultura, nu framantam paine! Nu e treaba noastra, painea! Tocmai acum te-ai apucat sa faci valuri, cand l-am urcat la Paltinis pe Nicusor ca sa-l prezentam maestrului Noica? Tocmai acum, cand am primit de lucru si trebuie sa traducem opera lui Platon?
Cred ca Botez era constient cu cine are de-a face. In orice caz, relatiile lui cu acest grup, la intoarcerea in Romania, au fost foarte reci, mascate de un zambet mieros.”
Cuibul de nebunii “Ascanio Damian”
“Era tarziu si am hotarat sa plecam acasa. L-am intrebat pe Brucan unde doarme si mi-a raspuns ca s-a intors la apartamentul sau din Primaverii, dar ca in perioada in care erau vanati prin Bucuresti s-a ascuns, impreuna cu Iliescu, la un prieten, Ascanio Damian, pe strada Paris, in aceeasi cladire in care locuia (si locuieste) Andrei Plesu.
L-am condus la masina si mi-a spus sa ma descurc cumva ca sa ajung la Intercontinental pentru ca, de a doua zi, voi avea un sofer la dispozitie. M-am intors la hotel ametit de diferenta de fus orar si de intamplarile la care am fost martor in prima zi petrecuta in Bucurestii eliberati.(…)
Cu Brucan in cuibusorul lui Nicu Ceausescu: sediul GDS
(…) A doua zi, Brucan m-a rugat sa-l insotesc la o intrunire a Grupului de Dialog Social. Tocmai le aprobase preluarea palatului pe care il renovase cu mare grija Nicusor Ceausescu. Ne-a insotit si Florin Badinici. In imobilul din Calea Victoriei se adunase toata floarea intelighentiei romanesti care, drept multumire pentru noul sediu, s-a repezit sa-l faca zdrente pe Tache. Erau acolo Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Stelian Tanase, Gabriel Andreescu, si Radu Filipescu. O duduie cu par cret si aspect de Dolores Ibaruri s-a dovedit cea mai agresiva. Il ataca pe Brucan cu autentica manie… anticomunista, in timp ce Tache o privea tacut printre gene. L-am intrebat pe Badinici daca stie cine este si mi-a raspuns ca se numeste Anca Oroveanu. Mi-a precizat ca n-are nici o legatura cu arhitectul Oni Oroveanu pe care il cunosteam eu la Paris, ci este fiica lui Leonte Rautu. Automat, mi-am imaginat o scena din anii ’50. Brucan tanar, in putere, cu parul rosu tuns perie, in vizita la colegul sau de partid Leonte Rautu, “dictatorul culturii romane”, legana pe genunchi un ghem de fata cu parul cret. Uta, uta, uta! Pana cand, sa vezi pozna, copila se scapa si face pipi pe pantalonii vizitatorului gentil. Cam asta facea si acum, la inceput de an si de oranduire, in fata unui intreg auditoriu, fetita devenita femeie: pipi pe pantalonii prietenului lui taica-sau. Il priveam pe Brucan si nu-mi venea sa cred ca nu reactioneaza in nici un fel! Cu ochi avizi si razbunatori, toti acei copii de fosti si ei insisi fosti membri ai Partidului Comunist Roman, urmareau scena inchipuindu-si ca, asistand la umilirea lui Brucan, participa la un ritual de purificare si se spala de pacatul colaborationismului, devenind autentici dizidenti. (…) Din nenorocire, la ghedesisti nimic nu este autentic! ”
Eugen Mihaescu, “Intre linii“, Editura RAO, Bucuresti, 2011
Sursa: sroscas.ro
Vedeti si: Eugen Mihaescu despre Plesu, Iliescu, Brucan si Iulian Vlad, “Intre linii”. VIDEO
Naked Iliescu by Eugen Mihaescu. Intre linii cu Ion Cristoiu. O emisiune de senzatie. VIDEO
UPDATE: Nicu si Constantin
Constantin Noica – Foto (c) Dinu Lazar
Sibiu, 21 aug 2014 /Agerpres/ – În cea mai veche staţiune montană din România, protejat de Dumnezeu şi brazii din munţii Cindrel, filosoful Constantin Noica îşi doarme somnul de veci în linişte, la Schitul cu hramul “Schimbarea la faţă a Domnului” din Păltiniş, la 32 de kilometri de oraşul Sibiu.
Mormântul filosofului a devenit în ultimele decenii un loc de pelerinaj pentru cei care s-au regăsit în ideile acestuia, dar şi pentru turişti care numai au auzit de faima numelui acestuia.
La Schitul Păltiniş, marele filosof a trăit ultimul deceniu din viaţa sa, chilia sa modestă devenind pentru discipolii săi un cunoscut loc de pelerinaj şi de dezbateri, iar ultima dorinţă a acestuia, cu origini aromâne şi născut la Vităneşti – Teleorman şi cu viaţa din tinereţe trăită la Bucureşti, a fost ca şi după moarte să nu mai plece niciodată din acest loc.
Călugărul Valeriu Luca, căruia filosoful i s-a şi spovedit fără să îşi dea seama înainte de moarte, îi îngrijeşte acum mormântul şi povesteşte, într-un interviu pentru AGERPRES, că aşa cum toată viaţa l-a avut în inimă pe Dumnezeu, Noica a fost ajutat de Dumnezeu să i se îndeplinească ultima dorinţă. Însă ajutorul a venit tocmai prin Nicu Ceauşescu, fost prim secretar în judeţul Sibiu înainte de Revoluţie. El a notat secretul dorinţei sale de a-l ajuta pe filosof, într-un jurnal, găsit de o menajeră. După ani de zile, în primăvara acestui an, menajera care ştia adevărul despre dorinţa lui Noica şi ajutorul dat de Nicu Ceauşescu, a venit şi i-a mărturisit totul chiar călugărului Valeriu, care slujeşte lui Dumnezeu cu modestie la Schitul din Păltiniş.
AGERPRES: Părinte Valeriu, cum de s-a făcut Schitul acesta chiar aici? Ca să ajungem la mormântul lui Noica şi la dumneavoastră, oamenii urcă nişte trepte deosebite, prin pădure, fiind vorba de rădăcinile brazilor…
Călugărul Valeriu Luca: Ne aflăm în faţa bisericuţei Schitului din Păltiniş, care cu darul lui Dumnezeu, în anul acesta, a împlinit la “Schimbarea la faţă” 89 de ani. Schitul a fost înfiinţat, între anii 1925-1927, de către marele mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan. Aici în zona aceasta, în Poieniţa Poplăcii, i-a plăcut cel mai mult. Se spune că a umblat prin zonă, două săptămâni, cu specialişti, să găsească locul cel mai potrivit pentru biserică şi pentru casa de odihnă. Şi aici într-adevăr este foarte frumos. De dimineaţa până la apus ne ocroteşte soarele. E un loc ocrotit de vânturi şi de vijelii. De aceea i-a şi plăcut filosofului Constantin Noica aici aşa de mult, că şi-a dorit să fie înmormântat lângă biserică. Noica şi-a dorit să fie înmormântat la Schit, dar Înalt Prea Sfinţitul Antonie, mitropolitul Ardealului din vremea aceea, a ales personal, cu pasul şi cu bastonul, a trasat locul de veci, chiar lângă bisericuţă.
AGERPRES: Părinte, vin mulţi turişti la mormântul lui Noica?
Călugărul Valeriu Luca: Vin foarte mulţi turişti. Vin de tot felul. Şi pelerini şi turişti. Şi tineri şi vârstnici. Şi străini de peste tot.
AGERPRES: Lumea nu vă întreabă unde a fost cămăruţa în care a stat Noica în ultimii ani? Ştiu că acolo unde a fost în ultimii ani, nu se poate intra…
Călugărul Valeriu Luca: Cei mai mulţi vin la mormânt. Sunt mulţi care se minunează că aici este mormântul lui Noica. Ei nu ştiu. Mulţi vin şi vor să viziteze chiliuţa lui Constantin Noica. Nu era casa lui, nu era cabana lui, stătea în chirie. Şi cămăruţa, în mansarda cabanei unde stătea Noica, a rămas aproape intactă. Noi avem bucuria să fim primiţi în fiecare an, când mergem cu Botezul în staţiune. E întotdeauna cineva acolo care deschide şi botezăm toată cabana şi cămăruţa lui Noica.
AGERPRES: Cum arată încăperea în care a stat Constantin Noica în ultimii ani?
Călugărul Valeriu Luca: Atât de simplă. Mai simplă ca a mea care sunt călugăr. Două paturi. O măsuţă într-un colţişor. O sobă de teracotă, într-un colţ. O chiuvetă improvizată cu canalizare într-o găleată. Şi nu avea loc să scrie pe masă, între paturi. Pe un pat avea caietele şi cărţile şi pe altul se odihnea. Scria pe un placaj. I-a făcut cineva un placaj şi îl ţinea pe genunchi şi aşa scria. I-a rămas un palton, o pereche de galoşi, pantofii parcă şi basca. Atât. Câteva caiete acolo. Foarte, foarte modest.
AGERPRES: E a doua oară când ne vedem, părinte. Prima dată, v-am găsit îngrijind florile de pe mormântul lui Noica. Văd că aţi aşezat şi tricolorul aici, pe crucea sa. L-aţi cunoscut?
Călugărul Valeriu Luca: Înainte de a pleca la Domnul, Constantin Noica, în ’87, l-am avut oaspete, cu o doamnă la biserică. Nu am ştiut cine este şi când a intrat în biserică, i-am deschis, m-am retras într-o parte şi aşteptam să plece, să închid. Nu ştiam ce oaspete înalt aveam… Şi foarte interesant că nu ne ştiam… dar el cu bun simţ şi cu mult respect, cu modestie de spuneau cei care l-au cunoscut că saluta pe toţi şi oamenii pe cei mai simpli ‘Bună ziua’, ‘Bună seara’. Şi cineva chiar şi-a pus în gând, nu se poate că de câte ori mă întâlnesc, el mă salută înainte, trebuie să prind momentul să îl salut eu primul, măcar o dată. Şi nu a reuşit. A venit, a vorbit cu doamna respectivă şi după ce a terminat, s-a apropiat către mine şi a zis: “Părinte, şi eu sunt credincios. La biserică vin mai rar, dar îl am pe Dumnezeu în inimă, permanent.”
AGERPRES: Ce aţi simţit atunci?
Călugărul Valeriu Luca: Nu am putut uita aceste cuvinte niciodată şi le spun mereu. Şi după aceea am aflat cine a fost…. Asta a fost prin luna octombrie 1987. La sfârşitul lui noiembrie 1987 s-a întâmplat accidentul acela. În cămăruţa lui, s-a luat curentul noaptea şi nu a mai avut lumină. Aşa se spune că ar fi auzit un şoricel prin cameră şi de teamă să nu-i roadă lucrurile, s-a sculat şi fiind foarte strâmt locul, s-a împiedicat şi a căzut şi şi-a rupt piciorul. A stat acolo până dimineaţa, în frig. Cine l-a găsit, l-a găsit tremurând şi a făcut o pneumonie. L-au dus la spital, cu complicaţii. În două săptămâni, s-a dus.
AGERPRES: V-aţi văzut o singură dată şi aţi vorbit. De atunci nu l-aţi mai văzut?
Călugărul Valeriu Luca: L-am mai avut aici, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, în biserică, când a fost depus sicriul şi am făcut priveghi pentru el, toată noaptea, iar a doua zi, în 6 decembrie, a fost slujba înmormântării, slujită chiar de Mitropolitul Antonie Plămădeală, care şi-a dorit foarte mult să îl aibă aici.
Dacă mai aveţi puţin timp aş vrea să ştiţi şi dumneavoastră. Eu mi-am pus întrebarea cum de s-a putut în vremea aceea să se înmormânteze Constantin Noica, filosoful, la Păltiniş, fiind atât de urmărit. Cineva m-a auzit şi m-a înregistrat. O fostă menajeră a lui Nicu Ceauşescu, care a auzit, şi-a zis: “Nu se poate. Eu trebuie să mă duc la părintele, la Păltiniş, să-i spun ce ştiu eu”. Şi a venit acum, în primăvara aceasta, la noi, foarte bolnavă la un picior, abia a urcat. Şi zice: “Părinte, eu am auzit în interviul acela, întrebarea aia. Uitaţi-vă cum a fost. Constantin Noica a vrut să se întâlnească cu Nicu Ceauşescu, că nu ştia ce o să se întâmple. Şi Nicu a vrut şi el. S-au întâlnit în Păltiniş şi Noica i-a cerut special lui Nicu, dacă se poate, să-i aprobe înmormântarea la Schit. Simţea el ceva, dar nu se întâmplase accidentul. Eu am găsit la Nicu pe noptieră, în cameră, unde făceam curăţenie, un carneţel, în care Nicu a scris: ‘Bătrânul Noica se va înmormânta la Schitul Păltiniş'” Asta mi-a spus-o ea. Eu nu am adăugat nimic. Mi-a zis: “Trebuie să spun pentru că lucrurile acestea sunt importante!” Şi fosta menajeră mi-a mai spus ceva. După ce a aflat Nicu că s-a întâmplat accidentul, cu trei zile înainte de a muri Noica, l-a chemat pe Mitropolitul Antonie, într-o seară, la el la reşedinţă, la Nicu Ceauşescu. Şi acolo s-a hotărât înmormântarea. Mitropolitul i-a lăsat lui Nicu o Biblie acolo, în dar. Au găsit-o după aceea, când a fost Revoluţia…. Ştiţi că îl găsim pe Nicu pe pomelnice, mereu şi cu vorbe frumoase?!
AGERPRES/ Autor: Isabela Paulescu, editor: Marius Frăţilă
Nicolae Ceausescu i-a marit pensia lui Constantin Noica
Nicolae Ceaușescu a simțit nevoia de a avea alături de el scriitori, poeți și critici literari, în încercarea lui de a ajunge „Făurarul României Socialiste”. El i-a recompensat gras pe cei care lăudau „munca” și s-a temut de ceilalți. Nicolae Ceauşescu încerca să-şi fidelizeze în jurul său scriitorii „celebri” ai epocii, potrivit documentelelor Secţiei de Propagandă a PCR, de la Arhivele Naţionale ale României.
„Evenimentul zilei” a descoperit că în plin cult al propriei personalități, pe 22 noimebrie 1983, dictatorul a semnat un ordin special prin care pensiile a zeci de scriitori au fost mărite peste cuantumul acceptat de lege.
Pentru „merite deosebite”
„Ţinând seama că unii dintre scriitorii pensionari au avut merite deosebite în dezvoltarea culturii şi au vârste înaintate sau sunt suferinzi, supunem aprobării propunerea privind majorarea pensiilor pentru limită de vîrstă unui număr de 28 de membri ai Uniunii Scriitorilor,” se arată în raportul înaintat lui Nicolae Ceauşescu. Printre cei propuşi, cap de listă era Mihail Beniuc (1907-1988), fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. El este celebru pentru odele și omagiile dedicate cuplului Cueașescu: „mama ideală”, „genialul soţ”, „arhitect”, „corp ceresc”, etc.
Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai epocii. Faima sa a ajuns internațională după pu bli carea poeziei „Surâsul Hiroshimei”. Geo Bogza, (1908-1993) după ce s-a afirmat ca un excelent poet avangardist, a trecut cu arme și bagaje în tabăra comuniștilor. În momentul când a primit un premiu literar, el a mulțumit PCR: „Am convingerea că partidul și guvernul exprimă, și cu acest prilej, voința și sentimentul poporului”. Semn că lui Ceaușescu îi era frică de breasla scriitorilor este și faptul că pe lista celor care primeau pensii uriașe de la stat era și Constantin Noica, un cunoscut adversar al comunismului. Filozoful avea o pensie de 4.208 lei.
Cine sunt cei 28 de scriitori
Raportul avizat de Nicolae Ceaușescu cuprindea numele, vârsta și pensia aprobată pentru 28 de scriitori, poeți și critici literari, printre aceștia: Mihai Beniuc (76 de ani) – 4.300 de lei, Geo Bogza (75 de ani) – 4.000 de lei, Mihail Cruceanu (96 de ani) – 4.800 de lei, Eugen Jebeleanu (72 de ani)- 4.000 de lei, Șerban Cioculescu (81 de ani) – 3.764 de lei, Ion Clopoțel (91 de ani)- 4.235 de ani, Edgar Papu (75 de ani)- 4.202 de lei, Constantin Noica (74 de ani) – 4.208 de lei, Cella Delavrancea (96 de ani) – 4.137 de lei, Radu Tudoran (73 de ani) – 4.000 de lei, Cella Serghi (76 de ani) – 3.500 de lei, Virgil Teodorescu (74 de ani) – 4.000 de lei etc.
Valeria Sadoveanu, a doua soție a lui Mihail Sadoveanu, primea, în 1983, o pensie mare de 3.500 de lei. Salariul mediu lunar era atunci de 2.000 de lei, în jur de 150 de dolari. „Valeria Sadoveanu s-a impus în literatura română prin traducerea în limba română a unor capodopere ale literaturii universale”, se precizează în documentele vremii. Și Profira Sadoveanu, unul dintre cei 11 copii ai scriitorului din primul mariaj, a fost recompensată, în același an, cu o pensie de 3.500 de lei pe lună. Profira a fost introdusă în galeria literaturii române datorită cărților în care relatează copilăria petrecută alături de Mihail Sadoveanu.
Humanitas a cumparat casuta si alte povesti
Casuta de lemn, cu patru odai stramte amenajate pe doua niveluri, care pastreaza inca izul anilor ’80, este printre putinele constructii ce merita vizitate la Paltinis. In spatele ei, doua vile uriase, frumos colorate, dar parca neimbietoare, atribuite unor institutii importante de la Bucuresti, parca nici nu exista. Nimanui nu-i pasa de ele. Casuta de lemn ne intereseaza, ne place, ne imbie. Prin vanzarea ei Editurii Humanitas, la Paltinis s-au pus bazele noii Scoli de Filosofie. Doctoranzii si studentii pot veni in orice perioada pentru aprofundarea cunostintelor. Am fost intampinati de trei doctoranzi, care profitau din plin de linistea asurzitoare din jurul casutei. Aici, la etaj, cum urci scarile, in partea dreapta, o camaruta saracacioasa face istorie. Povestitorul, un tanar filosof cu ochi caprui patrunzatori, ne arunca imediat in trecut. (…) Filosoful servea pranzul la Casa de Piatra, dandu-si jumatate din pensie pe acest moft. Cealalta jumatate de bani nu-i ajungea decat pentru plata chiriei. (…)
NICU, PRIMIT CU LACRIMI. Cand fiul cel mare al sotilor Ceausescu a venit la Paltinis pentru a-l vizita pe batranul filosof autoexilat din cauza comunistilor, Noica l-a primit cu lacrimi. Intalnirea dintre cei doi – spun oamenii – s-a petrecut la schitul din prima statiune a tarii. Tot oamenii locului sustin ca, o data numit prim-secretar la Sibiu, Nicu Ceausescu i-ar fi oferit lui Noica protectie tacita. Din pacate, vizita, despre care nu vorbeste aproape nimeni, s-a petrecut cu doar patru luni inainte ca Noica sa se stinga din viata.
Autor: Anca Aldea / Jurnalul National
Adrian Paunescu si Nicu Ceausescu la Constantin Noica
Constantin Noica – Domnule Păunescu, mersi pentru cele şapte sticle de vin. Le-am primit. Una – am zis că merge, hai, apoi încă puţin şi azi mai sunt numai două. Staţi. Aveţi loc acolo, pe pat. Lui Pleşu (n.n. – Andrei Pleşu, care abia ieşise când am venit noi) i-am zis să nu rupă cumva patul, că mai trebuie să stea cineva acolo, azi. 102 kile, totuşi, înseamnă ceva. Atâta are…
– Adrian Păunescu – … şi la înălţime mai mică. Vă invit sus, la cabană la noi, unde stăm, domnule Noica. E o pajişte, chiar gard în gard cu schitul, unde putem sta de vorbă. Să ştiţi că doctorul Vasile Iacob, cu care am fost data trecută şi care e un ortodox înrăit, a luat, în cel mai propriu mod, ceea ce aţi spus dumneavoastră, despre valoarea noastră în Europa, despre unghiul mort în care ne aflăm, şi e trist.
– Domnul Noica nu şi-a terminat plimbarea de zece mii de paşi pe care o face zilnic prin Păltiniş. Se scuză, deci, că nu merge cu noi chiar acum şi ne asigură că va veni la cabana noastră pe jos, singur. A.P. decide să rămână, totuşi, să-l conducă pe unchiul meu Marinel Păunescu. Ştiindu-şi vărul corpolent şi prea puţin rezistent fizic (deşi încă nu are 40 de ani), A.P. ne spune: o să-l alerge filosoful până o să-l piardă, istovit, pe vreo potecă. Cât despre A.P., de la explozia nucleară de la Cernobîl încoace (sunt, deja, trei luni, de la catastrofă), are mari dureri de spate şi de picioare. În maşină, doamna Dorneanu şi bibliotecara din Păltiniş îi spun lui A.P.: „Andrei Pleşu a zis că l-aţi cucerit. Nici nu vrea să vă mai aibă mult în preajmă, că-l cuceriţi de tot”.
Curând, la cabana noastră de lângă schit, apare domnul Noica. E deosebit de plin de viaţă. Stă la masă, mănâncă mămăligă cu omletă şi izbucneşte cu câte o frază:
– La Paris, dacă ţi se întâmplă să ceri o mămăligă, ori nu-ţi dau, ori îţi fac una trandafirie. Asta e originală! Am auzit că luaţi „Contemporanul” în mână. Faceţi, domnule, o revistă, să duduie, dar să iasă din „Daciadă”. Sau vă ţin bătrânii?
– A.P. – Nu bătrânii mă ţin, domnule Noica, nu ei.
Facem poze. Noica râde, îşi aranjează basca pe cap şi zice:
– Dacă le vindeţi, atunci am drepturi de autor. Aşa şi Caton Teodoreanu, fost director la Teatrul Naţional. Mi-a povestit una dintre fetele lui că i-au adus o actriţă, lângă patul de moarte, unde era bătrânul, ca să-i facă muribundului o ultimă plăcere. Şi Caton, grijuliu şi proaspăt, a scos repede pieptenul din buzunar şi a început să se aranjeze.
Discuţia dintre Noica şi A.P. nu pare deloc una dintre un om de 43 de ani, venit pe muntele filosofului de 77 de ani, ci, mai degrabă, un interviu luat de Noica lui A.P. Poetul venise să afle de la Noica mari adevăruri, în cuvinte economic rostite, dar constată că nu mai are loc să întrebe, de atâtea întrebări câte i se pun.
– C.N. – Domnule Păunescu, vă simţiţi, cumva, în altă zonă, mai bine ca aici, în Sibiu?
– A.P. – Nu, poate doar în Bucovina, în zona Dornelor.
– C.N. – Da, e frumos acolo. Când Bucovina s-a lipit, din nou, cu regatul, ţăranii de acolo aşteptau cu înfrigurare oastea română. Au rămas decepţionaţi când au venit nişte soldaţi mărunţi şi neimpunători, îmbrăcaţi prost… Iau „Scânteia”, să zicem, şi îmi rămâne restul de 50 de bani. Ce să fac eu cu 50 de bani? Aia se uită la mine, ca şi cei care vin aici şi vor să mă vadă şi rămân foarte surprinşi că n-am barbă, că nu arăt ca un preot sau ca un profet local, gârbovit şi cu toiag.
– A.P. – Şi taică-meu este un bărbat frumos. Singura mea dispută cu el este în legătură cu o femeie, pe care o iubeşte. Taică-meu e un ţăran, care, de 16 ani, trăieşte alături de mine şi a început să guste din plăcerile oraşului, dar mai târziu. Şi din „viţiile” citadine. Eu am fost mereu în poziţia de intermediar. De exemplu, am intervenit odată la cineva pentru o poezie a lui Ioan Alexandru, pentru ca apoi să mă cert şi cu unul, şi cu altul. Vă spuneam de tata. Când femeia aia a lui mă enervează, el îmi spune: „Mă, eu nu admit nimănui să se amestece în dragostea mea”.
Esenţe bacoviene şi o ţaţă intelectuală
În timp ce îşi pregăteşte pipa, Noica, preocupat şi de meşteşugul său, şi de noi, cu câte o privire, îşi aminteşte:
– Am fost la o întrunire şi am încercat să alegem cele mai bune 100 de cărţi ale literaturii române. Eu – acum o să vă supăr – am propus să nu alegem poezie, în afară de Eminescu şi de Blaga. Am supus la vot. N-am primit niciun vot pentru.
– A.P. – Domnule Noica, într-adevăr, mă bucur foarte mult că nu v-au lăsat.
– C.N. – Eu am propus să nu alegem poezie, deşi ştiam că românul e născut poet, că trebuie el să bage ceva liric peste tot, dar nu am crezut că românul e născut şi cititor de poezie. Niciunul, măcar, nu mi-a dat un vot pentru asta. Bineînţeles că am început cu „Învăţăturile lui Neagoe Basarab”, cu ceilalţi de atunci, dar Bolintineanu, Alexandrescu nu mi se par ceva deosebit, ceva extraordinar, care trebuie remarcat şi păstrat. Cum v-am zis, doar Eminescu şi Blaga sunt mari, compleţi.
– A.P. – Mie, mai mare ca toţi, mi se pare Bacovia.
– C.N. – Da. Adică nu. E monocord, ca şi violonistul care cântă pe aceeaşi coardă mereu. Cel puţin Eliade şi cu mine îl consideram, înainte de război, ceva minor, acolo, nu cine ştie ce.
– A.P. – Discuţia asta am avut-o şi cu Mircea Eliade, în SUA, în 1970. Se mira, cum de îl apreciez eu pe Bacovia, care era un necunoscut, când era dânsul încă în ţară, că nu avea cine ştie ce valoare? Dar mie îmi place nemaipomenit. Spuneţi-mi dumneavoastră, domnule Noica, omul căruia limba română îi sună, poate, cel mai bine din ţara asta, cum vă simţiţi, cum priviţi sonoritatea versurilor: „Iubito, şi iar am venit,/ Dar astăzi de-abia mă mai port…”?
– C.N. – Da, e frumos, dar Blaga e, totuşi, mai mare, nu credeţi?
– A.P. – Bacovia e mai adânc. Mie, o sinteză Goga-Bacovia mi se pare maximum, de-a dreptul o esenţă shakespeariană. (E momentul când intervine în dialog eterna ţaţă de serviciu, o profesoară prăfuită de română, ce nici nu şi-a ocupat bine locul în preajma lui Noica şi a lui A.P., unde fusese tolerată, că se şi bagă în vorbă, doar-doar o să-i rămână în biografie că a polemizat cu Adrian Păunescu. Îi dă dreptate lui Noica, probabil pentru că aşa crede ea că e mai intelectual, neînţelegând că A.P. îi supusese filosofului, spre comparaţie cu Blaga, nu vocabularul aparent rudimentar bacovian, ci simbolistica freatică a lui Bacovia. Dar cum să prindă ţaţa subtilitatea? S-a văzut vreo clanţă cu metafizică? Noroc că protagoniştii dialogului o lasă să se stingă singură, ca un muc de ţigară într-o toaletă dezafectată.)
Despre veacul grăbit ce pedepseşte totul şi traseul sifilisului în lume
– (Noica îşi aprinde pipa. A.P. se uită la mine şi încuviinţează din cap să notez, în continuare, discuţia. Se întoarce spre Noica.)
– A.P. – Băiatul ăsta, Andrei, m-a făcut să fim mai mulţi. Am o nepoţică de un an.
Andrei Paunescu in Jurnalul National
Norica Beches si Noica
Norica Becheş, cea care se ocupa pe vremuri de chioşcul de carte din Păltiniş, a împărţit timp de şase ani aceeaşi căbănuţă cu “domnul Noica”, ea la parter, el la etaj. Şi-l aminteşte şi acum cum a apărut în prima zi, cu paltonul purtat în închisoare. „Într-una dintre zile a apărut domnul Noica, înalt, simplu, cu paltonaşul de la Jilava, cu o băscuţă roasă, ca şi paltonaşul“, povestea în urmă cu doi ani, pentru “Adevărul”, Norica Becheş.
Marele filosof locuia într-o cameră micuţă, mobilată modest, cu două paturi, un dulap imens şi o noptieră. Ziua începea cu o plimbare lungă, pe acelaşi traseu în fiecare zi, indiferent cum era vremea, iar masa de prânz o lua la pensiunea Retter, cu toată lumea.
„Dimineaţa servea un pic de ceai de siminichie, un pic de pâine cu unt şi te mai miri ce, şi de la căbănuţa noastră pleca pe fostul drum de altădată, pe la vechile cabane, pe lângă schit, şi urca pe partea cealaltă. Aceea era ora şi jumătate a dânsului pe care o făcea zi de zi, nu conta dacă era frig, ploaie, zăpadă. După aceea citea şi, după ora 2, din nou începeau scrisul, gândirea. Seara, de la 8 putea veni oricine la el, dar până atunci timpul dânsului era atât de preţios, era timpul de scris“, a povestit Norica.
Noica scria doar în mansarda micuţă şi totul de mână. Foarte mult a lucrat „la tot ce însemna opera lui Lucian Blaga”, după cum spune Norica, şi s-a dus chiar în Germania pentru a încerca să rezolve ca aceasta să fie tradusă. „Domnul Adrian Păunescu, venit şi el pe acolo, ne-a oferit ajutorul secretarei, Adriana, parcă o ţin minte. Păunescu era detaşat la Păltiniş, din cauza unui cenaclu, ce s-a întâmplat nu ştiu, trebuia să stea la Sălişte, dar a venit şi a locuit la cabana Ocolului Silvic. Adriana a fost foarte drăguţă şi a ajutat foarte mult, a lucrat la corecturi cu domnul Noica“, a povestit Norica Becheş.
Îi medita pe ospătari
Sute de tineri, din toată ţara îndrăgostiţi de filosofie i-au trecut pragul în anii petrecuţi la Păltiniş. Norica şi-a amintit cum filosoful ieşea pe geam, după ce mânca fructe, şi le arunca veveriţelor coji şi resturi, dar şi cum îşi făcea timp, seara, să-i înveţe limba germană pe ospătarii din Păltiniş. „Pe ospătari îi medita în limba germană, seara de la 7 sau de la 6. Îşi făcea timp la recepţie, în centru, să vină ospătarii sau ospătăriţele care nu aveau accent german să înveţe măcar frazele uzuale pentru a putea vorbi cu turiştii“,a povestit femeia. Când se relaxa, „pufăia, nu fuma“, dintr-o lulea veche, dăruită de un campion naţional la karate”.
Accidentul
Când avea de trimis articole, filosoful i le dădea Noricăi, care i le bătea la maşină şi apoi i le trimitea. Ultimul pe care l-a scris milita pentru ca 10-20 de absolvenţi de filosofie să primească burse, iar în ziua în care Norica i l-a expediat avea întâlnire cu Nicu Ceauşescu, pe atunci prim-secretar la Sibiu, tocmai pentru a discuta despre aceste burse. Nu a mai ajuns. Un accident mai mult decât banal, cel puţin în aparenţă, avea în final să-i curme viaţa. A alunecat în camera în care locuia şi a căzut. De la parter, Norica a auzit izbitura şi a fugit sus într-un suflet. L-a găsit în şezut, învelit în paltonaşul de la Jilava. Făcuse o fractură de col femural. Au chemat de urgenţă salvarea şi au ajuns la Sibiu.
„A fost dus la ortopedie, a făcut tratamente, apoi a început să se simtă mai bine, ba chiar şi să scrie. M-a rugat să-i aduc cărţile, aştepta să fie operat. A patra zi de stat în spital mi-a spus optimist: Tot aţi vrut să-mi faceţi supică, când ies din spital vă accept prânzul la ora 18.00“, şi-a amintit Norica.
Cu toate acestea, problemele de sănătate ale filosofului s-au agravat. Într-o dimineaţă, pe 4 decembrie 1987, când a coborât de la cabană în oraş, Norica a fost anunţată că trebuie să aducă nişte haine, pentru că Noica încetase din viaţă, la vârsta de 78 de ani. De la spital, trupul i-a fost adus la schit, iar Norica a participat şi la priveghi, şi la înmormântare. Cu intervenţii de la Nicu Ceauşescu, filosofului i-a fost îndeplinită ultima dorinţă, aceea de a-şi dormi somnul de vechi în Păltinişul de suflet, lângă schitul unde mersese de nenumărate ori să se reculeagă.
Liiceanu si Plesu pe post de purtatori de valiza la intalnirea dintre Noica si Aurel Cioran
2 octombrie 1977, Serviciul F(ilaj) al U.M. 0883 Sibiu transmite Direcţiei I a Securităţii următoarea notă: „La orele 15:50 „NICU” a coborât din trenul accdelerat 221 pe peronul Gării Sibiu împreună cu doi indivizi porecliţi „NAE” şi „NOE”, cu mai multe bagaje voluminoase şi cu un rucsac. În timp ce mergea spre ieşire s-a întâlnit obiectivul cu un individ căruia i-am dat porecla „NELU” şi împreună au mers discutând pe strada 9 Mai până la staţia E.T.S. pentru autobuzele de Păltiniş. În acest loc „NAE” şi „NOE” au rămas cu bagajele iar obiectivul „NICU” împreună cu legătura „NELU” au mers la cofetăria Albina şi au dscutat amical timp de 30 de minute şi au consumat prăjituri şi suc. La orele 16:40 au ieşit din cofetărie şi s-au deplasat la autobuz. S-au urcat cu toţii şi au continuat discuţia până la orele 16:55 când s-au despărţit. „NELU” a coborât luându-şi rămas bun şi a fost luat în filaj pentru identificare, stabilindu-se că se numeşte CIORAN şi domiciliază în Sibiu, str. N.D.Cocea nr. 5. Obiectivul „NICU” împreună cu „NAE” şi „NOE” au continuat drumul spre staţiunea Păltiniş. La orele 18:30 au coborât şi au mers la biroul de cazare, aici obiectivul „NICU” are reţinută o cameră la Vila 23. Au achitat sumele pentru 10 zile de cazare şi masă după care s-au deplasat la vilă lăsând bagajele în clădirea telefoanelor şi a biroului de cazare. După 15 minute au venit la birou, legăturile „NAE” şi „NOE” au fost nemulţumiţi de starea camerelor din vila 23 şi au plătit diferenţa pentru cazare la hotelul Cabana Turiştilor. Obiectivul a rămas în continuare la vila 23. Menţionăm că legătura „NAE” se numeşte PLEŞU GABRIEL, domiciliază în Bucureşti, iar legătura „NOE” se numeşte LIICEANU GABRIEL, domiciliat în Bucureşti”.
“Mahnirea Noricai insa este ca profesorul si-ar fi dorit foarte mult o casa memoriala in Paltinis si se pare ca ultima sa dorinta nu s-a implinit actualmente casa fiind vanduta print- un intermediar domnului Liiceanu de catre fiica profesorului. Nici macar mormantul de la Schit unde este ingropat filosoful nu ar fi respectat doleantele acestuia, dupa spusele Noricai.” – Cristian Nicolau
