Un spion gorjean la New York

de Ovidiu Ohanesian

La sfârşitul anului 2009 am fost audiat de Comisia pentru apărare, siguranţă naţională şi ordine publică a Senatului României pe tema afacerii “Răpirea din Irak”. Nu mai insist asupra subiectului, pentru că rezultatul expunerii mele în faţa aleşilor ţării a avut rezultatul aşteptat – ZERO. Cu acest prilej, am avut plăcerea să-l cunosc pe preşedintele comisiei, domnul senator Teodor Viorel Meleşcanu, care într-o scurtă pauză m-a invitat în biroul său. Uns cu toate alifiile, mai ales cele diplomatice, senatorul afişa o superioritate reţinută şi o siguranţă de sine caracteristice diplomaţilor din structurile militarizate. După cuvintele de întâmpinare, Meleşcanu şi-a aprins un trabuc din cele scumpe şi cu zâmbetul pe buze, aştepta să deschid vorba despre problemele mele. Ştiţi dumneavoastră: răpiri, Hayssam, terorişti. Trabucul de foi fumega ideea unui adevărat simbol falic al superiorităţii masculului alfa în faţa haitei.

“Îl cunoaşteţi pe Emil Andreescu?”, l-am întrebat pe senator. Zâmbetul i-a pierit într-o clipă. Trabucul de abia început îşi găsi odihna de îndată în scrumieră.

“Da.” Răspunse el cu glas pierit şi îşi aprinse îndată o nouă ţigară de foi.

Povestea spionului gorjean Emilian Traian Andreescu nu a început cu “a fost odată ca niciodată”, ci cu un joc al sorţii. În iulie 2010, pe când coordonam două dintre cele mai vechi publicaţii din Gorj, o ştire mi-a atras atenţia. Trecut binişor de 60 de ani, un fost spion extern îşi susţinea licenţa la Universitatea Constantin Brâncuşi, alături de studenţii care îi puteau fi copii sau chiar nepoţi. Cu un CV impresionant, cunoscător de multe limbi străine, căpitanul DIE (r) Emil Andreescu era la a treia licenţă, ba chiar a patra (licenţa la o cunoscută universitate americană este la secret) cum aveam să aflu mult mai târziu de la apropiaţii săi. Viaţa fostului ofiţer DIE este o adevărată epopee cu suişuri şi coborâşuri, demnă de un scenariu de film, dar poate cel mai interesant lucru este modul cum un nepot de boier a reuşit să ajungă ofiţer al Departamentului de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii. Andreescu Traian Ion Emilian se trage dintr-o familie de boieri gorjeni, bunicul său Ion Andreescu fiind un cunoscut om de afaceri în Bucureştiul interbelic, iar tatăl Gheorghe, un medic cunoscut. Andreescu a avut o copilărie şi o adolescenţă lipsită de griji. A terminat liceul Petru Groza (actualul Colegiu Tudor Vianu) alături de odraslele protipendadei comuniste a anilor ’60.

Iniţial, Andreescu a absolvit două facultăţi din cadrul ASE: Finanţe, credit, contabilitate – 1968 şi Comerţ Exterior – 1970, facultate la care se intra pe bază de dosar. În timpul studenţiei, Andreescu muncea ca ghid şi interpret poliglot la ONT.

Cum a ajuns spion DIE un fiu de boier? Din întâmplare, povestesc foştii colegi ai gorjeanului de la externe. După marea epurare din partid şi din aparatul de Securitate de după 1965, se căutau cadre noi cu facultate. Vechii ofiţeri cu 6-7 clase primare, necunoscători de limbi străine, dar şcoliţi în Uniunea Sovietică erau scoşi din sistem la grămadă. Mulţi dintre aceştia erau racolaţi de KGB şi căsătoriţi cu rusoaice, evreice sau ucrainence.

“Nicolae Ceauşescu a ordonat o epurare masivă a aparatul de securitate, o curăţare de fostele cadre pregătite în URSS. Mulţi întorşi în ţară cu soţii rusoaice. Şi potenţiali spioni URSS din instituţiile de siguranţă ale statului român. Pentru a fi sigur de epurarea aparatului, Ceauşescu l-a adus şef de personal la DIE pe fratele său Nicolae Andruţă Ceauşescu, colonel. Totodată vechiul sediu DIE deconspirat de numeroase trădări în special din RFG din anii ‘60 ale spionilor cunoscuţi Ciuciulin, Horobeţ şi alţii, foşti colegi cu generalul Pacepa, a fost mutat la Banca din Batiştei”, îşi aduce aminte un fost coleg de spionaj al gorjeanului Andreescu. Aceeaşi poveste s-a repetat şi cu analfabeţii promovaţi în Armată. Omul îmi spune că în cazul lui “Emil”, norocul sau ghinionul său s-a numit Dumitru Dănău, fost şef pe spaţiul RFG în Direcţia a III-a Contraspionaj şi bun prieten cu viitorul şef al DSS generalul Iulian Vlad. Gorjean,  învăţător şi activist ca şi generalul Vlad, Dănău a fost adus în Securitate după un stagiu în rândul cadrelor de nădejde ale PCR.

De aici înainte, limbajul cercetătorului DIE cu care stau de vorbă se specializează. Îmi explică răbdător, cu o limbă de lemn, că datorită hiatusului creat prin epurarea masivă a cadrelor DIE cu studii în URSS (replasate în viaţa civilă, în diverse instituţii, în special la ONT Carpaţi sau în vestitele întreprinderi de comerţ exterior ca ofiţeri în rezervă), era imperios necesară reconstituirea instituţiei cu “personal tânăr, patriot, foarte bine pregătit profesional”, care să preia din mers sarcinile unor ofiţeri cu experienţă trecuţi în rezervă. Pe scurt, după ce căpitanul Dănău s-a întâlnit cu un cadrist DIE pe holul Ministerului de Interne şi acesta l-ar fi întrebat dacă nu are un băiat pentru coordonare la V2, fostul contraspion i l-ar fi recomandat pe prietenul său Emil Andreescu. Pur şi simplu nu aveau oameni de încredere care să coordoneze spaţiul SUA, mai precis New York. Întâmplător sau nu, Emil (bun cunoscător al limbii engleze) o curta intens pe viitoarea cumnată a lui Mitică Dănău. Erau amândoi gorjeni şi de aici toată dandanaua. Aşa a ajuns tânărul Emil să coordoneze în 1973 spaţiul America din sediul V2 de pe Mătăsari, biroul de pe colţ, la etajul întâi.

“Aşa se explică de ce nişte puţoi ca noi, locotenenţi, nişte puşti acolo, ocupam funcţii mult prea mari. Noi am făcut coordonare fără să facem o zi de şcoală. Noi am învăţat din dosare, înţelegeţi? Am făcut ucenicie la locul de muncă pentru că eram deştepţi şi ne-am adaptat. Din dosare ne-am dat seama ce prostii au făcut unii, ce imbecilităţi erau acolo. Şcoala din Băneasa era ticsită cu ofiţeri luaţi de obicei din şcoli militare, cu origine socială bună, băieţi deştepţi, dar care nu puteau să facă faţă peste noapte cerinţelor muncii externe. Şi atunci au fost obligaţi să ia din Facultatea de Comerţ Exterior, d’ăştia super-pregătiţi. Aşa se explică infuzia masivă de ofiţeri din comerţ exterior. A fost singura soluţie logică.”, povesteşte un fost ofiţer SD, subordonat al generalului Ion Mihai Pacepa.

Dar cum pentru orice compromis există şi un preţ, Emil Andreescu avea să plătească scump intrarea în DIE. Mai întâi a renunţat la cumnăţica lui Dănău, fiind însurat de „serviciu” cu o frumuseţe de unguroaică, Mariana, ofiţereasă şi ea.

Când au fost trimişi la post la ONU, Mariana a primit misiunea să se infiltreze în diaspora maghiară din New York şi să culeagă informaţii despre iredentiştii unguri şi evrei, mai ales despre cei care lucrau în redacţia revistei Menorah. Spionii externi şi familiile lor relaţionau foarte greu între ei. Se fereau unii de ceilalţi mai rău decât se fereau de duşmanul imperialist. Nu ştiau niciodată ce rapoarte dă cutare la Bucureşti despre colegi. Prieteniile se legau foarte greu. Mariana Andreescu era bună prietenă cu nevasta spionului Horotan – nume de cod Horaţiu, vărul generalului afacerist Ileş, aflat la post la Geneva în acea perioadă. Soţiile diplomaţilor ONU socializau la cursurile de limbi străine organizate de Hospitality Commity sau la diverse recepţii. Mariana se mai îndeletnicea printre altele şi cu traducerea interceptărilor în limba maghiară, realizate de cifrorii reprezentanţei. La întoarcere în ţară, după şapte ani, Mariana a primit o primă de 10.000 de lei. În ultimii zece ani, femeia suferă de o boală grea care a pus-o la pat.

După mai bine de trei decenii, ofiţerii “D”, cum erau denumiţi codificat toţi colegii lui Andreescu de la divizia V2, critică dur politica de cadre dusă de conducerea DIE de la vremea aceea. Foştii externişti spun că trimiterea ofiţerilor gen Emilian Andreescu la post la ONU, însemna deconspirare.

“Era clar că dintre atâtea milioane de români, ăia puţinii care mergeau în America erau agenţii statului. Când eşti plecat în numele statului afară, eşti agentul statului. Pe Andreescu l-au distrus când mergea cu acoperire oficială. Şi în ziua de azi e cu stea în frunte, că organul contrainformativ ştia clar că tot ce era diplomat, agenţie economică, TAROM, atunci erau oamenii puterii comuniste.”, spun aceştia.

Colegii de la Externe

Marele regret al lui Andreescu este că nu a fost folosit ca ofiţer deplin conspirat “S”, adică ilegal în cadrul unităţii speciale “U”. Trimis în Vest încă din vremea când activa ca student în cadrul ONT, putea fi căsătorit cu o turistă străină, perfect acoperit. Legendat la nivel înalt, într-o primă fază, viitorul ofițer S, avea parte de “șicane” din partea statului statului român. Autoritățile comuniste se prefăceau că nu-l lasău să plece. Apoi, viitoarea soţie îi scria senatorului X, care făcea lobby pe lângă Nicolae Ceauşescu. Şi acoperirea era gata.

Emilian Andreescu a fost trimis la post de urgenţă în 1973 pentru a-l schimba pe un alt diplomat cu probleme Nicolae Ropotean, care se implicase într-o relaţie amoroasă cu o cipriotă, funcţionară internaţională la ONU. Profesorul Ropotean, ardelean de fel, era un bun vorbitor de limbă engleză şi a fost mutat la ISMB (Securitatea Municipiului Bucureşti), apoi la BRCE, unde a lucrat până în 1989 la un serviciu special care se ocupa de repatrierea moştenirilor. Bun prieten cu ambasadorul Traian Chebeleu, Ropotean avea să fie reîncadrat în MAE, la Direcţia ONU şi alte Organizaţii Internaţionale (vezi foto Anuarul Diplomatic şi Consular al României 1990, pag. 38), apoi promovat diplomat de preşedintele Ion Iliescu.

Revenind la ofiţerul DIE Ropotean de la jumătatea anilor ‘70, în mod normal, înlocuirea unui diplomat la post se făcea în timp. Câteva luni, un an dura pregătirea, predarea şi preluarea agenturii. În cazul lui Ropotean, înlocuirea s-a făcut de urgenţă, tânărul Andreescu fiind obligat să-i ducă mai departe agentura şi să o completeze. Totul s-a făcut fără nicio pregătire prealabilă, pe baza dosarelor avute la studiu în coordonare. Exista posibilitatea ca agenţii aflaţi în legătura lui Ropotean să refuze colaborarea cu noul ofiţer. Mai mult, ofiţerii trimişi la New York sub acoperirea Institutului de Conjunctură Economică, erau obligaţi să facă şi comerţ exterior, altfel „mai rău dăunau României”.

„Degeaba făceai spionaj, dacă pierdeai aiurea un contract de sute de mii, milioane de dolari”, povesteşte unul dintre foştii coordonatori din Centrala DIE.

Fiind sub supraveghere continuă (chiar dacă aveau statut diplomatic şi nu intrau sub jurisdicţia autorităţilor din New York, toţi diplomaţii erau lucraţi informativ de personalul de securitate ONU, format din foşti ofiţeri FBI sau CIA), la Naţiunile Unite se filma, se înregistra şi se fotografia. Tot ce se face în ONU rămâne pentru eternitate, ca urmare Andreescu trebuia să facă o figură frumoasă la locul de muncă. Andreescu apare deseori în presa vremii, susţinând discursuri la ONU pe diverse teme. Subiectul preferat de organele de partid şi de stat fiind “cursa înarmărilor, pacea şi securitatea” aşa cum reiese dintr-o ştire publicată în cotidianul România liberă la data de 30 noiembrie 1976. Andrescu a activat în cadrul Comisiei de Securitate ONU ca membru nepermanent în perioada 1976-1978, în Comisia a I-a şi a II-a a Adunării Generale ONU, în Comisia pentru pentru codul de conduită al companiilor transnaţionale sau în Comitetul pentru explorarea cosmosului în scopuri paşnice. Locotenentul major Emilian Andreescu a reprezentat România şi la Conferinţa ONU asupra Dreptului Mării, unde a avut colegi celebri ca Teodor Meleşcanu sau Lazăr Comănescu (vezi foto de grup).

Când m-am dus la Parlament, la cantină, mă întâlnesc cu colegul meu Meleşcanu. Ce faci, pe unde mai eşti? Vom reveni şi la tovarăşul Dumitru Mazilu. Că toţi ăştia au fost cu mine la Conferinţa Dreptului Mării în perioada aia. Mai ales la cei din Secretariatul ONU, la cei din Secretariatul Internaţional care au fost: Stelică Ilinoiu, agentul meu, mort acum vreo 2 ani. Fi-sa e la Băsescu [consilier], Lascu Daniel spion fugit, frate-su era în Ministerul Comerţului Exterior.

Fotografie în premieră. Locotenent Emilian Andreescu ofiţer “D” al unităţii UM 0920/V2 – Spionaj Politico-Economic America şi alte regiuni, în uniformă. Micul detaliu care-i deosebeşte pe ofiţerii DIE de ceilalţi securişti este lipsa însemnului de armă de pe epoleţi. Spionii externi nu aveau însemn de armă. Fotografia de legitimaţie era unică şi strict secretă. Cei care păstrau astfel de fotografii puteau fi excluşi din DIE sau chiar condamnaţi. Ulterior, prin anii `80, pentru toţi ofiţerii români au fost înlocuite petliţele cu însemne metalice.

Carieră şi pregătire

L-am găsit pe Emilian Andreescu cu ajutorul unor colegi de spionaj la ONU din anii ’70. Spre surprinderea mea, fostul cercetător la New York stă într-un apartament modest cu două camere în apropiere de Primăria Sectorului 1. Deşi ar putea să ceară retrocedarea proprietăţilor şi terenurilor înaintaşilor săi, boieri cu stare, Andreescu trăieşte într-o sărăcie lucie. În casa lui, nici urmă din bunăstarea securiştilor postdecembrişti, mulţi dintre aceştia având proprietăţi şi vile care se rotesc după soare pe tot cuprinsul ţării. Deşi prin mâinile sale au trecut milioane de dolari cât a lucrat în întreprinderile de comerţ exterior şi băncile Securităţii (Chimimport sau Bancorex), spionul Emil este “rupt în cur”, cum spune românul. Mobila casei este veche de pârâie, iar covoarele cu ţesătura rărită au peste 30 de ani. Singurul lucru nou la vedere este o plasmă agăţată pe perete şi aceea achiziţionată în rate. Andreescu are TV nou, dar nu are cablu, aşa că prinde 2-3 programe cu o antenă montată în balcon pe vremea lui Ceauşescu. Deşi este sărac lipit şi trăieşte de pe azi pe mâine cu un munte de datorii în spinare, gorjeanul stă cu coada pe sus. Şi-a luat patalama de jurist la peste 60 de ani şi acum învaţă pentru examenele de limbă engleză Toefl şi Cambridge. Sărăcia l-a împins să facă acelaşi lucru ca în studenţie: ghid turistic. Fişa postului include de cele mai multe ori şi căratul bagajelor. La vârsta lui, spionul nu poate face nazuri. Îl căutasem să-mi povestească câte ceva din vremurile bune, mai ales despre cei avuţi în coordonare, ofiţeri celebri, unii dintre aceştia personalităţi marcante ale zilelor noastre. Voiam să aflu câte ceva despre agentul său de la New York, S. Ilinoiu, tatăl unei consiliere apropiate preşedintelui Traian Băsescu sau despre doctorul B.Marinescu, pregătit intens de DIE pentru SUA. Fostul spion este o adevărată enciclopedie, dar…

„Baza operativă e a ţării. De ăştia nicio vorbă….!”, mă repezi el. Agentura este tezaurul ţării, chiar şi acum după atâţia de ani, e de părere Andreescu. Cuvântul securist îl scoate din sărite. În opinia lui, DIE a fost o elită, un departament independent care avea prea puţin de a face cu Securitatea. Nici de Pacepa “trădătorul” nu vrea să audă. Nu ştie de unde am informaţiile şi fotografiile publicate deja (imaginea cu ofiţerul la costum este chiar fotografia sa de dosar), dar confirmă o parte din informaţii şi este de părere că majoritatea colegilor săi erau luaţi direct din topul facultăţilor de la acea vreme.

“Ei au beneficiat de entuziasmul şi patriotismul generaţiei 1968. Noi ăştia am fost! Dacă nu erau trădările acelea, duceam România departe…. Dacă nu se întâmpla nenorocirea Pacepa să distrugă generaţia mea.”, spune Andreescu.

Pregătirea unui ofiţer DIE pentru post era de durată. Dar existau şi excepţii. Ofiţerul “D” putea prelua o parte sau toată reţeaua aflată pe teritoriul altui stat, apoi era obligat să o mărească şi să o îmbunătăţească. De obicei viitorul cercetător sau diplomat făcea cursuri la Ştefan Gheorghiu, apoi continua pregătirea la Ministerul Afacerilor Externe. Rezerviştii spun că metoda de pregătire era complet imbecilă, pentru că prezenţa în mai multe instituţii deodată însemna deconspirare. Emil Andreescu a preluat din mers agentura spionului Neculae Ropotean. A fost nevoit să se descurce pentru că nu i-a predat nimic ofiţerul dinaintea sa. Norocul lui Emil a fost că ştia pe de rost agenţii lui Ropotean şi ai altor ofiţeri din dosarele pe care le coordona în Centrala DIE. Dealtfel, aceasta se pare că a fost cea mai mare calitate a fostului ofiţer DIE – o memorie fenomenală.

„Ţineţi minte ce vă spun. Generaţia de Comerţ Exterior, în special după 1965, au fost baza spionajului românesc până la Pacepa şi după. Probabil şi acum. Nu puteai să trimiţi un ofiţer cu pregătire la Băneasa, luat după principiile alea ale epocii, din producţie sau chiar din liceu. Făcut la şcoala de Securitate Băneasa, să-l trimiţi să facă Comerţ Exterior, când el nu avea pregătire. Sau pe ăştia de la şcoala de miliţieni de pe Olteniţei. Ei ce făceau? În anul trei îi băgau la Drept şi nu învăţau nici drept nici altceva. Ieşeau şi ei cu o diplomă de jurist. Un fals. Făceau nişte cursuri de teorie generală a dreptului, în cadrul unei şcoli axate pe contraspionaj …”, spune fostul spion.

Emilian crede că după “marea epurare” din anii ’60, la externe au fost cooptaţi cei mai buni studenţi, de obicei şefii de promoţie din toate facultăţile ţării. Mai ales cei care terminaseră Facultatea de Comerţ Exterior sau vorbitorii de limbi străine. Încă din vremea studenţiei, Emil Andreescu vorbea fluent engleză, franceză, spaniolă, rusă şi germană.

Certificatele eliberate de celebra Academie Ştefan Gheorghiu dovedesc faptul că, după toate standardele PCR, ofiţerul Andreescu era bine pregătit politico-ideologic pentru activitatea externă. Are note maxime la: „Momente principale din istoria patriei, a Partidului Comunist Român şi a mişcării muncitoreşti din România sau Coordonatele şi principiile politicii externe ale partidului şi statului nostru”, discipline predate intens pentru îndoctrinarea cadrelor. Andreescu a trecut prin multe şcoli specializate. La şcoala DIE din Brăneşti, comandant era generalul Budişteanu, tatăl Cameliei, fostă colegă de liceu cu Emilian. La Brăneşti, viitorii externişti erau iniţiaţi în tehnici speciale ca lucrul cu cerneluri speciale, substanţele speciale de desprindere a peliculei de gelatină de pe celuloid, legendarea, micropunctarea, comunicaţiile prin cifru personal, supracifru, cifru de stat, filmul umed, etc. Alţi colegi de liceu pe care avea să-i mai întâlnească în sistem sunt: fostul consilier acoperit la Washington Dan Costel, dar şi pe Anca, fata demnitarului comunist Leonte Răutu, căsătorită Oroveanu. Aceasta din urmă, intrată sub protecţia lui Andrei Pleşu după evenimentele din ’89. Chiar după ce a fost scos din externe, Emil Andreescu nu a terminat cu şcolile. În 1981, pe când era trimis în pregătire la Regimentul I Securitate Băneasa (unde este acum Jandarmeria – foto în uniformă cu arma), l-a avut coleg de cameră pe celebrul scriitor M. Cărtărescu, sublocotenent de Securitate, adus într-o concentrare cu scoatere din producţie de o lună. Spionii externi îşi amintesc de astfel de concentrări ale celor care făcuseră armata la Securitate (absolvenţi de drept, litere, limbi străine, istorie, filozofie) ca fiind ceva normal. Era trecerea de la ofiţeri în rezervă, la activişti de partid. Un viitor activist caricaturist desena, iar Cărtărescu scria epigrame toată noaptea pentru revista Activistul. Îi mâncau ţânţarii până adormeau.

Agentura

Agenţii erau cunoscuţi de ofiţerii coordonatori din Centrală şi de ofiţerul de la post, cel care ţinea direct legătură cu ei. Sistemul copiat de la sovietici funcţiona după nişte reguli simple: ofiţerul DIE din Centrală coordona agenţii şi ofiţerii de legătură 2-3 ani, apoi era trimis în locul unuia dintre ei. Locotenenţii proaspăt încadraţi la V2 Emil Andreescu şi Ilie Nedelcu – nume conspirativ Nisipeanu aveau la coordonare ofiţeri pe agenţia economică New York, plus toţi ofiţerii de pe partea ONU – domeniu politic. Pe spaţiul canadian erau coordonatori ofiţerii “D” Ilie Suba şi Rădulescu Viorel. În lipsa coordonatorilor pe America, Emil Andreescu a ajuns să cunoască baza operaţională a 4-5 vechi ofiţeri epuraţi. Ajuns la post, i-a luat pe rând pe toţi şi s-a împrietenit cu ei. Vechea gardă (din vremea generalului Ion Mihai Pacepa) spune că, spre deosebire de omologii lor americani, externiştii români nu dispuneau de fonduri pentru cumpărarea agenţilor. Trebuiau să-şi folosească priceperea şi de cele mai multe ori şantajul.

Unul dintre ofiţerii coordonaţi din sediul V2 de pe Mătăsari de Emil Andreescu (al treilea din stânga în fotografie) era Constantin Săpătoru (primul din stânga), trimis la spionaj pe agenţie economică alături de Ion Datcu (al doilea din stânga, cu pălărie, nume similar cu ambasadorul Ion Datcu). Imaginea a fost surprinsă pe aeroportul din Washington, în aşteptarea preşedintelui Nicolae Ceauşescu, în vizită în SUA la invitaţia omologului american Richard Nixon. După ’90, doi dintre aceștia aveau să lucreze în sistemul bancar sau în fondurile de investiţii. Andreescu a ajuns consilier la Bancorex, Banca Agricolă şi Banca Armatei, iar Săpătoru în Consiliul de Încredere, al faimoasei GELSOR, alături de Ion (Luigi) Ciulu, ofiţer acoperit pe ţările arabe, Constantin Rudăreanu, Victor Velişcu sau Mihai Tirigan. Asta ca să înțelegeți mai bine cine avea grijă de banii dumneavoastră la FNI ! Ultimul personaj din dreapta imaginii era şoferul reprezentanței care se ocupa printre altele şi cu problemele tehnice sau contrafilajul.

“Ştiţi când m-am înfuriat eu? Ăsta, Predoiu (este vorba despre generalul Silviu Predoiu, adjunct al directorului SIE), ne vorbea la Brăneşti, la adunări: Domne’, noi avem ofiţeri care vin la servici cu Lamborghini şi cu nu ştiu ce maşini de lux.”, spune Andreescu fluturându-mi pe sub nas fluturaşul cu ultima pensie. Şase sute de lei şi ceva. Când era la post, la New York, Emil deconta obligatoriu şi ultimul cent cheltuit cu agenţii la masă. Cadourile scumpe erau o raritate.

“Şi acum vă spun… I-am văzut. Au aer condiţionat în Mătăsari, poza aia de aţi dat-o dumneavoastră (fostul sediu UM 0920-V2)”, încheie Andreescu.

Nota Ofiţerului

Trădătorii au dat o mare lovitură, începând cu 1972, prin cele două acţiuni de amploare denumite “Cenuşa”. Au ars sute de mii de dosare de informatori pentru a se acoperi. Prima mare acţiune a avut loc prin ‘72, apoi a mai avut loc una puţin înainte de fuga lui Pacepa. S-au distrus toate dosarele operative cu informatori membri de partid. Până în 1972 nu se ţinea cont dacă informatorul era membru de partid sau nu. Probabil că ăştia care erau marii trădători, tocmai ca să acopere, pentru că între timp intraseră mulţi în partid, d-ăştia cu dosare … I-au băgat în cap lui Ceauşescu … După ce s-au ars toate dosarele, noi nu am mai avut voie să recrutăm membri de partid. Nu Securitatea trebuia să verifice Partidul, ci Partidul trebuia să verifice Securitatea. Toţi ăştia care aveau dosare nasoale la Securitate, li s-a ars tot, inclusiv activitatea lor de informatori. Se făcea proces verbal că s-a ars dosarul numărul… S-au dus. E scrum. S-a spus aşa: “pe membri de partid nu-i mai recrutaţi voi cum vreţi. Veniţi la noi la partid, să vă dăm noi voie”. Când pleca la post tovarăşul cutare, noi ne duceam la primul secretar şi ăla îl chema şi îi spunea: ” Tovarăşul X, Partidul te trimite la post în Oagadugu şi ai sarcină de partid. Şi el urma sarcina în calitate de comunist. Ai sarcină de partid să colaborezi cu tovarăşii de la Securitate. Şi cu asta basta. El devenea în clipa aia colaborator-coleg. Ei deveneau un fel de semi-ofiţeri din punctul de vedere al sistemului şi al modului în care erau încadraţi. Între colaboratori erau unii foarte buni şi aceştia aveau statut de rezidenţi. Erau plătiţi ca rezidenţi şi li se făceau dosare de semi-ofiţeri. Printre ăştia era şi colegul meu, domnu’ Balthazar. El era mai mult decât colaborator, el era deja semi-ofiţer cu plată. Acei colaboratori prolifici şi productivi, primeau statut de semi-ofiţeri, pentru că primeau bani. Erau retribuiţi lună de lună.

În 1978, Andreescu a venit în concediu în România şi nu s-a mai întors la post. Se pare că a fost oprit în ţară datorită trădării generalului Pacepa, la recomandarea şefului său colonelul Gheorghe Horotan. Agentura lui a fost preluată de celebrul Liviu Turcu, care a defectat în ianuarie 1989. Emil Andreescu a fost scos definitiv din sistem în anul 1983.

Fragment din volumul II al cartii Puterea din Umbra de Ovidiu Ohanesian, aparut la editura Junimea 2011

Fotografii: Arhiva Ohanesian

Foto sus Melescanu: Pesurse.ro