de Valentin Protopopescu
“Dintre toate capitolele, m-a interesat sub specia unei anumite urgente cel referitor la biografia lui Vladimir Tismaneanu si a lui Dionis Patapievici, tatal actualului presedinte al ICR, H.-R. Patapievici; de asemenea, si cel despre relatiile dintre grupul de intelectuali paltiniseni si Intelligence Service.”
Marturisesc ca nu sunt cel mai indicat pentru a scrie, fie si la nivelul unei cronichete, despre admirala lucrare a lui Aurel I. Rogojan, „Fereastra serviciilor secrete. Romania în jocul strategiilor globale“, aparuta recent la casa editoriala Compania din Bucuresti. Afirm asta pentru ca temperamentul, istoria personala si tipul nevrozei de care sufar îmi interzice sa agreez într-un fel sau altul establishment-ul. Eu fac parte din rasa acelora care ridicau baricade în mai ’68 la Paris si afirm fara sa ma rusinez ca si astazi port cu placere tricouri cu El Che. Categorial, nu ma simt bine în tovarasia celor care reprezinta puterea, orice fel de putere. Eu juisez cand ma întovarasesc cu franctirori, contestatari, rebeli si cartitori. Eu sunt „anti“ din principiu si din oficiu, iar cauzele pierdute ma fascineaza neobosit. Din aceste pricini gasesc sublim gestul cavaleristilor polonezi, care au iesit pe strazile Varsoviei contra Panzerelor germane, ori fronda inutila si sacrificiala a marelui Ernesto, autolivrat jertfei masochiste în jungla boliviana. Prin urmare, daca e adevarat ca serviciile secrete de pretutindeni apara sistemul puterii si îi anuleaza pe contestatari, este la fel de adevarat ca în mod reflex simpatia mea fata de aceste structuri ale statului tinde îngrijorator spre cota zero.
Dar, în ciuda acestor partipriuri fundamentale, sunt dator si cu o alta marturisire: în urma dialogului frugal cu autorul cartii citate, iar apoi dupa lectura masivului tom, am trait revelatia, laica si repetabila, a sensului, necesitatii si nobletei pe care un segment al serviciilor secrete si le reclama sub semnul unei anumite legitimitati. Adica, nu orice serviciu secret, chiar si la vreme de dictatura, înseamna automat politie politica, prigoana si tortura. Mai exista si celalalt versant, nu al „securistilor de omenie“, sintagma imbecila si cu care nu sunt deloc de acord, ci al lucratorilor din contraspionaj. Pe scurt, registrul „inteligentei“, al ofiterilor care, în orice stat de drept si democratic, asigura informarea atat de necesara sigurantei si bunastarii generale, neezitand sa intervina armat daca situatia o cere. Or, din cate am înteles eu, domnul Aurel I. Rogojan a facut parte exact din aceste structuri performative, utile si vitale oricarui tip de statalitate.
Formuland aceste amendamente, îmi fac datoria atat fata de propria-mi constiinta – despre securistii puri si duri nu scriu –, cat si fata de onorabila, simpatica si sofisticata persoana auctoriala. De altminteri, rar mi-a fost dat sa întalnesc un personaj mai agreabil, mai inteligent si mai comunicativ decat acest înalt ofiter de contra-informatii ajuns acum la ceasul retragerii si, se pare, al marturisirii angajate. În plus, cred ca am observat în cazul sau „ceva“ ce-mi vine greu sa numesc: patriotismul. Ei bine, da, Aurel I. Rogojan este un patriot într-o epoca a relaxarii si confuziei identitare, în care ideea de celebrare a virtutilor nationale pare nu numai desueta, ci de-a dreptul reactionara. Din acest punct de vedere, probabil ca ardelenismul sau superior are un cuvant greu de spus în balanta acestei optiuni personale.
Pe de alta parte, eu nu ma înrudesc cu acei condeieri care, încolonati în legiunea „anti-securistilor“, sustin acerb cea mai jenanta, condamnabila si sinistra restauratie a Cooperativei Ochiul si Timpanul, survenita de cativa ani în agonica noastra originala democratie. Si afirm asta pentru ca un neom ramane neom, indiferent la cate colocvii despre pace, noul concept de securitate globala si ecologism informational ar participa, indiferent carui palat politic ori imperiu mediatic serveste.
Ca atare, cartea lui Aurel I. Rogojan acopera mai multe registre, de la arta diversiunii prin propaganda la spalarea sistematica si dirijata a creielor prin dezinformare; de la destructurarea vechii Securitati la amenajarea economica si juridica a celei noi; de la prezenta romaneasca în jocul strategiilor globale si pana la pericolul reînvierii simtamintelor nationaliste la vreme de criza; de la „reformarea“ sistemului informational national pana la rolul jucat de servicii în procesul electoral; de la aservirea clericilor în epoca totalitara la racolarea lor în timpurile zise democratice de dupa decembrie 1989; de la nesfarsita poveste a prezumatei Revolutii pana la spionajul maghiar în Romania posttotalitara; de la legenda „eroului“–“defectorului“ Pacepa si pana la activitatea Intelligence-ului britanic, înainte de razboi si pana astazi etc. Totul exceptional de bine, de adanc si de riguros documentat.
Sa o recunoastem, o paleta foarte larga de dimensiuni istorice si tehnice, asezata într-un stil limpid, de o claritate extrema. De altfel, calitatea de capatai a scriiturii puse în pagina de autor este tocmai o denotativitate exemplara. Domnul Rogojan scrie clar si acut, refuza tropii si aproximarile, nu face balet în marginea unor chestiuni ce reclama tocmai o abordare transanta. De aici si miza enorma a cartii – cea de a reabilita conceptul unei sigurante nationale bizuite pe oameni responsabili, patrioti si inteligenti, bine formati si asezati în slujba intereselor nationale, iar nu partinice.
Dintre toate capitolele, m-a interesat sub specia unei anumite urgente cel referitor la biografia lui Vladimir Tismaneanu si a lui Dionis Patapievici, tatal actualului presedinte al ICR, H.-R. Patapievici; de asemenea, si cel despre relatiile dintre grupul de intelectuali paltiniseni si Intelligence Service.
În cazul Tismaneanu, pare ciudata toleranta serviciului extern de Securitate relativ la „fuga“ acestuia în Occident, în masura în care activitatea parintelui sau si cea proprie servisera într-o maniera semnificativa regimul comunist de la Bucuresti. Dar poate ca o explicatie exista, caci Venezuela, tara de refugiu a lui Vladimir Tismaneanu pana la ajungerea sa în Statele Unite, era o zona acoperita de agentii KGB si în care Securitatea romana nu avea spatiu de manevra.
Cat priveste biografia lui Dionis Patapievici, surprinzator, ea arata diferit de varianta expeditiva si oficiala, cu care eseistul ne familiarizase. Oricum, este clar, cel putin din versiunea lui Aurel I. Rogojan, ca filosoful de astazi nu prea avea cum sa fie educat într-un spirit democratic, într-o familie al carei cap servise atat în slujba Gestapoului, în Germania si Austria naziste, cat si în slujba NKVD-ului, în teritoriile ocupate de sovietici. Se profileaza astfel imaginea unui agent dublu, a carui prima optiune a fost Intelligence-ul rusesc. Membru al Partidului Comunist Austriac, translator al Comandamentului Militar al Armatei Rosii de la Viena, Dionis Patapievici ne apare din sursele citate de autor ca un aventurier ideologic bine format de serviciile secrete moscovite. În epoca prezentei consilierilor sovietici în Romania, acesta a fost sef de serviciu si consilier la Banca de Stat, dar si asistent universitar la Academia de Studii Economice etc. Daca sunt adevarate, toate aceste aspecte sunt de natura a ridica oarece semne de întrebare cu privire la ce e fictiune si ce e adevar în biografiile postrevolutionare pe care ni le servesc unii dintre înaltii dregatori de stat, piloni locvaci ai „modernizarii“ si „reformarii“ tarii.
În fine, sectiunea referitoare la posibilele relatii dintre unii intelectuali romani foarte vizibili astazi si serviciile secrete occidentale, în primul rand cel britanic, îl are în centru pe Constantin Noica. Aurel I. Rogojan afirma ca Nicasius ar fi fost un apropiat al Intelligence Service înca din epoca interbelica, sotia sa, Wendy Muston, nefiind deloc straina de o asemenea optiune. Noica ar fi facut parte din „reteaua Tomaziu“, un grup de spioni condusi de acel personaj ce avea sa devina colonel în Intelligence-ul din Albionul postbelic. Dupa razboi si mai ales în urma eliberarii filosofului, care s-a stabilit la Paltinis, contactele au fost reluate, interesul atasatului britanic pe probleme aeronautice fata de persoana lui Noica fiind notoriu. Fireste, agentul care-l fila pe Nicasius din partea Securitatii stia de aceste contacte, dar le tolera, caci Noica facea parte dintr-un scenariu plauzibil si inteligent construit de contraspionajul romanesc.
Autorul „Sentimentului romanesc al fiintei“ era o natura toleranta, fara partipri ideologic si imun la resentiment. Pe Noica îl interesa exclusiv performanta spirituala, iar daca regimul se angaja sa-l sustina în efortul sau pedagogic de forjare a unei elite intelectuale apte sa propaseasca intelighentia nationala, atunci el era dispus sa colaboreze neproblematic cu acesta. I se publicau carti, i se dadeau premii, avea voie sa calatoreasca în Occident, sa primesca zeci de discipoli, veniti la Paltinis în pelerinaj, sa medieze acordarea unor burse favoritilor sai, îndeosebi în zona germana în care operau agentii britanici. Totul pentru promovarea unei imagini pozitive a Romaniei ceausiste în Apus. Iar trocul implicit parea o afacere profitabila.
Cu tot aerul fantast al unor asemenea ipoteze de lucru, nu e deloc exclus ca realitatea efectiva sa fi posedat chiar aceste coordonate. Fireste, adevarul unei asemenea perspective nu face din Noica un securist, si nici din Securitate, din acea Securitate ce-l observa si-l tolera, un instrument odios. Iar portretul pe care-l creioneaza Aurel I. Rogojan lui Constantin Noica este si elocvent, si verosimil: „Daca ar fi sa-l încadram pe Noica – cel din anii ’70-’80 – într-o tipologie de agent al serviciilor secrete, el ar putea fi clasificat ca operator involuntar într-un joc dublu, cu sanse sporite pentru serviciul care facea mai multa investitie de inteligentie si în controlul agentului. Initiativa le-a apartinut de la bun început, dar controlul ni l-am rezervat… Noica nu a fost nici vreun anticomunist. Toleranta lui ideologica era la fel de profunda ca idealismul convingerilor sale filosofice. Nu putem decela în cazul sau, cel putin în ultima parte a vietii, nici o divizare a loialitatii între Romania si Anglia. Comportamentul lui afisa neutralitatea promotorului de idealuri pure. A unor idealuri pe care se puteau grefa obiective politice alternative…“ (pp.300-1).
