O afacere care nu a avut pana acum sorti de izbanda pentru Romania dar care este de mare interes pentru tara si romani este Afacerea Tablourilor Romaniei extrase de fostul rege Mihai din tara si puse la vanzare in diferite colturi ale lumii. Portalul Ziaristi Online isi propune lansarea unui serial documentar in folosul autoritatilor responsabile ale Romaniei. In contextul in care o avere imensa a intrat in posesia fostei familii regale, respectiv a fostului actor de duzina Radu Duda,  credem ca fostul rege ar putea, macar acum, sa returneze tarii tablourile care apartin de patrimoniul national, spre bucuria natiunii pe care sustine ca o serveste. Pentru a intra in tema republicam un articol de stricta actualitate si azi, scris de Mihai Pelin in urma cu mai multi ani. Curajosul jurnalist prezinta momentul in care autoritatile de la Bucuresti au incercat, dupa 1990, sa reia procesul de recuperare a bunurilor Romaniei si ce a urmat dupa aceasta tentativa. Este interesant de observat ca, daca schimbam numele lui Iliescu cu cel al lui Basescu o sa obtinem exact rezultatul de azi al propagandei anti-nationale a unor guristi care racnesc la unison, intr-un cor de-a dreptul “regal”, chiar daca pana acum au cantat la balalaica (zona Patriciu) sau tambal (zona Voiculescu). In partea a doua a serialului nostru vom veni cu documente si informatii concrete obtinute chiar de la cel care s-a ocupat de reluarea proceselor, urmand sa ne edificam in ce masura poate fi restabilit dreptul firesc asupra tablourilor de tezaur national. In imagine, unul dintre acestea, plasat de fostul rege spre vanzare la Casa Christie’s din Londra: „Francisco de Zurbaran (1598-1664), The Immaculate Conception, with a view of Seville below“.

De aici înainte are cuvântul Procuratura…

de Mihai Pelin

Declanşarea unei noi acţiuni judiciare împotriva fostului rege Mihai a mobilizat o sumă întreagă de aşa-zişi ziarişti împotriva iniţiativei autorităţilor de la Bucureşti. Cădeau pe spate de fericire că s-a ivit încă unul care intenţiona să jupoaie încă o piele de pe România şi de pe români. Toată ura acumulată în unii împotriva lui Ion Iliescu se convertea într-o dragoste neţărmuită faţă de fostul monarh. Nu numai neţărmurită, ci şi în bună parte neghioabă şi, după opinia noastră, stipendiată. Fel de fel de analfabeţi în ale istoriei se ridicau împotriva intereselor statului, confundându-le cu interesele unor autorităţi efemere.

Unde dai şi unde crapă. Nu au lipsit din acest vacarm nici momentele vesele. Un asemenea moment a survenit la începutul anului 1993. Cert îngrijorat de iniţiativa autorităţilor de la Bucureşti de a-l inculpa în penal, cert intrigat de faptul că mai existau publicaţii în ţară care-l indicau drept făptaş în subtilizarea tablourilor Coroanei României, fostul rege a vrut să afle câte ceva cel puţin despre una dintre aceste publicaţii. în consecinţă, secretariatul său din stabilimentul de la Versoix a transmis unei slugi a lui de la Bucureşti următorul mesaj: „FAX pentru Dl. Andrei Bădin / De la Raluca Sandu / Pagini 1 / 15.01.1993 // Stimate domnule Bădin, v-aş fi deosebit de recunoscătoare dacă mi-aţi putea indica – măcar cu aproximaţie – ce tiraj are ziarul Timpul (din Bucureşti) Este destul de important pentru noi şi nu ştiu pe cine să întreb. Dacă aflaţi înainte de luni, puteţi trimite un fax între timp; dacă nu, rămâne pe luni dimineaţă. Vă mulţumesc foarte mult, cu stimă, ss Raluca Sandu.”
Numai că faxul, în loc să ajungă la numitul Andrei Bădin, prin jocul malefic al probabilităţilor electronice, a ajuns la o societate comercială din Bucureşti. Aceasta nu ştia cine era Andrei Bădin, dar auzise câte ceva despre revista Timpul, şi, printr-un emisar al ei, a înmânat mesajul redacţiei, care l-a şi publicat, la 25 ianuarie 1993. Cu această ocazie ne exprimăm regretul că numitul Andrei Bădin nu mai lustruieşte pantofii fostului rege, mai nou preferând să frece cu glanz cizmele fostului general Ion Mihai Pacepa.
Fostul rege ameninţă. Ulterior, la începutul verii lui 1993, autorităţile de la Bucureşti au înaintat o plângere în justiţie, la Geneva, împotriva fostului suveran, care trăia în acel canton. Probabil timorat de corul unor ziarişti de pripas, guvernul român – nu mai era Theodor Stolojan la conducerea lui – a comunicat faptul cu o lună întârziere. în paralel, Ambasada română din Londra împărţea dosare complete asupra afacerii subtilizării tablourilor Coroanei României la mai multe case de licitaţie. Iar la 19 iunie 1993 a pleznit altă veste: drept cauţiune pentru cheltuielile de judecată, Tribunalul Cantonal din Geneva decide să statul român trebuie să depună la grefă suma de un milion şi jumătate de franci elveţieni. Bineînţeles, fanii din ţară ai fostului suveran au jubilat: „Nu s-a depus această sumă şi această acţiune a fost respinsă.” în realitate, lucrurile stăteau altfel: s-a tărăgănat depunerea sumei, cum am mai spus, datorită dezinteresului lui Ion Iliescu, iar acţiunea n-a fost respinsă. Ea poate fi relansată şi astăzi, sperăm cu mai mult succes, într-un tribunal românesc.
Apoi, încurajat de evoluţia evenimentelor, a început să se agite şi stabilimentul de la Versoix, difuzînd un comunicat care se dorea drastic, dar care nu putea decât să provoace ilaritate. Comunicatul era datat 6 iulie 1993 şi reprezenta o ameninţare de paie, căreia nu i s-a dat niciodată curs: „Biroul de presă al Majestăţii Sale Regele Mihai este autorizat să transmită următorul comunicat: Majestatea sa Regele Mihai a luat cunoştinţă de comunicatul de astăzi al Guvernului român, cu privire la o procedură pe care acesta a considerat necesar să o iniţieze la Geneva. Pretenţiile Guvernului român sunt contestate în întregime. Orice afirmaţie calomnioasă referitoare la Majestatea Sa va face obiectul cuvenitelor proceduri judiciare. / Versoix – Elveţia, 6 iulie 1993.” Rămâne de ştiut dacă ameninţarea rămâne şi azi în picioare. Dacă da, hai să mergem la tribunal, dar nu la Geneva, ci aici la Bucureşti, la sectorul II!
Corul răguşit al adulatorilor monarhiei. între timp, ziariştii de pripas amintiţi mai sus continuau să se afle în plină campanie împotriva intereselor statului. Nu vom nominaliza aici nişte ziare, acestea nefiind vinovate, cum nu poate fi vinovată cămila pentru ce i se aşează între cocoaşe. şi se mai cuvine să remarcăm că în tot acel noian de minciuni se strecurau şi unele adevăruri. Cum s-a întâmplat la 8 iulie 1993, când un ziar central, rezemându-se de data aceasta de un comunicat oficial al guvernului, îşi aviza cititorii, la rubrica Ultima oră: „Guvernul de la Bucureşti a introdus o acţiune judiciară împotriva MS Regelui Mihai I, în legătură cu posibila recuperare a 42 de tablouri aflate în prezent în custodia Casei Regale a României. Observatori ai scenei politice româneşti consideră intervenţia Guvernului Văcăroiu ca fiind o diversiune a regimului Ion Iliescu împotriva principalului său adversar, MS Regele Mihai I.” Totul fiind în conformitate cu adevărul: cele 42 tablouri se aflau în posesia aşa-zisei Case Regale a României – ceea ce Mihai contesta vehement -, iar rolul lui Ion Iliescu în această afacere era definit exact. îl durea în fund de tablouri, important fiind să-l compromită pe fostul rege. Aceasta fiind şi cauza datorită căreia acţiunea a eşuat.
La 10 iulie 1993, în aceeaşi gazetă, un anume Bogdan Burileanu scanda: „Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!” Cum rămânea cu tablourile nu-l prea interesa. Mai reproducem aici şi un extras dintr-un articol semnat Horia Bădescu: „Deşi comentariile despre stupefiantul afront adus M. S. Regelui de guvernul pierzaniei naţionale au fost prompte – scria acesta -, ele nu au atins fondul problemei… Acum interpretează strâmb şi o clauză testamentară, unde se spune limpede că galeria de tablouri a regelui Carol este proprietatea Coroanei României. şi NU proprietatea statului comunist! Cât priveşte clauza: tocmai cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, trebuie să se ţină seama de observaţia lui Alexandru Busuioceanu că, în timpul primului război mondial, a fost pierdut un număr de tablouri şi că alte două – cel puţin – au dispărut în incendiul castelului Foişor întâmplat în anul 1932. Nu trebuie omisă nici remarca mareşalului Antonescu în faţa lui Horia Sima, în ziua de 6 septembrie 1940: regele Carol a trimis să fie încărcată în vagoane… şi o colecţie preţioasă de tablouri.
Aluzia că M. S. Regele Mihai ar fi dus în geamantane 42 de tablouri, unele de mari dimensiuni, la Londra, este absurdă. şi aceasta din mai multe motive: 1) România era sub ocupaţie sovietică, omniprezentă şi interdicţionistă; 2) Reprezentanţii Armatei Roşii – viitoarea conducere de partid şi de stat – în frunte cu P. Groza, Dej, Ana Pauker etc., se aflau pe aeroport, pentru rămas bun, în ziua incriminată: 12 noiembrie 1947; 3) Regele nu concepea să abdice, întorcându-se, de altfel, pe data de 21 decembrie 1947. După cum se ştie, nu a abdicat niciodată. A fost izgonit printr-o lovitură de stat de către agenţii Armatei Roşii, la 30 decembrie 1947. Ce rost ar fi avut să ducă la Londra „proprietatea Coroanei României” dacă nu voia şi nu putea, în situaţia de atunci, să abdice? N-ar fi însemnat contrariul? Că abdică de bunăvoie la somaţiile ocupantului sovietic? Evident că da.”
Bomboane pe colivă. Afirmaţiile lui Horia Bădescu merită a fi luate la bani mărunţi. Cine a spus că tablourile ar fi fost proprietatea statului comunist? Noi ne-am referit totdeauna la statul român, în timp ce Horia Bădescu confunda regimul cu statul. De ce se făcea apel la prezenţa sovieticilor în ţară şi la prezenţa şefilor comunişti români la aeroport, de vreme ce tocmai aceştia i-au permis lui Mihai să plece din ţară şi cu ce îi aparţinea, şi cu ce nu-i aparţinea. şi de ce un ziar promonarhist recunoştea că tablourile erau la Versoix, iar alt ziar promonarhist ne trimetea, la derută, la Moscova. Iar observaţia referitoare la presupusele zise ale lui Ion Antonescu era pur şi simplu scoasă din pălărie. şi dacă Mihai nu a abdicat niciodată, cine dracului a semnat actul de abdicare? Tata mare? Mă rog, chestiunea cu abdicarea o vom trata cu o altă ocazie, separat.
N-au lipsit din corul în speţă nici bomboanele de colivă. Cu una a revenit Cornel Dumitrescu, de peste ocean: „După cum se ştie – fapt necontestat nici de comunişti, colecţia a aparţinut legal, ca bun propriu, personal, Regelui Carol I, care a adus-o din Germania şi a mărit-o prin achiziţionarea unor piese noi, cu bani obţinuţi din vânzarea proprietăţilor sale din Germania.” Individul habar nu avea cum se alcătuise colecţia despre care vorbim. Altcineva, unul Eugeniu Sfetcovici, într-un articol intitulat Cât de frică vă este, domnule Ion Iliescu?, îngăima: „Deci, regele Mihai este considerat răspunzător de tablourile pierdute în Rusia împreună cu tezaurul naţional în 1917, este răspunzător de ceea ce a luat cu el regele Carol al II-lea, răspunde de ceea ce au furat comuniştii timp de 45 de ani…” Păi dacă tablourile fuseseră evacuate la Moscova, în 1917, cum de se aflau între cele două războaie mondiale la Bucureşti? Totusi, întâmplător sau nu, nişte gogomănii enorme a debitat însuşi Corneliu Coposu, într-un interviu acordat Roxanei Badralexi, din care cităm următorul fragment: „şi, totuşi, ce-a fost cu aceste tablouri? Povestea este lungă şi foarte complicată, Carol I a fost un bun gospodar. El a achiziţionat, din propriile economii, o mulţime de valori care au format ulterior un Fond al Coroanei, aflat la dispoziţia şefului Casei Regale. Acest Fond al Coroanei a fost legat prin testament să nu părăsească ţara. în testament sunt trecute toate obiectele cuprinse în acest Fond. Nu ştiu ce mai există azi în ţară din aceste obiecte. Dar, nu trebuie să uităm că la începutul primului război mondial, foarte multe bunuri de valoare au fost puse la adăpost la Moscova, dată fiind iminenţa ocupării ţării noastre de către nemţi. Tezaurul românesc n-a mai fost recuperat niciodată. Se pare că multe obiecte preţioase au fost topite şi utilizate de regimul sovietic pentru propagandă. în orice caz, s-a făcut şi o înscenare din care rezultă că noi am fi recuperat de la ruşi Cloşca cu Puii de Aur. Este o minciună. în realitate, ceea ce se găseşte azi în România sunt copiile turnate în aur ale acestor obiecte de preţ. Originalul nu s-a recuperat. De unde ştiţi? Printre cei care mi-au spus acest lucru a fost şi Alexandru Lapedatu, fostul secretar al Academiei Române, care a însoţit personal vagoanele cu tezaurul nostru dus la Moscova.”
Alte baliverne fără acoperire. Nici din discursul lui Corneliu Coposu nu lipseau trimiteri la Moscova şi la Carol al II-lea, după reţetarul deja cunoscut. Din nou erau induse confuzii între plecarea din noiembrie 1947 şi cea din ianuarie 1948. însă abia în referinţele la Cloşca cu Puii de Aur liderul ţărănist atingea apogeul absurdului. Coposu fusese arestat în vara lui 1947, iar Lapedatu în mai 1951 şi nu s-au întâlnit în detenţie. Lapedatu a murit la penitenciarul Jilava, la 30 august 1950, după unele documente, sau în 1953, după altele. Iar Cloşca cu Puii de Aur a fost adusă în ţară în primăvara lui 1956. Alexandru Lapedatu nu mai era în viaţă ca să constate că era în discuţie un fals şi să comunice această concluzie lui Corneliu Coposu.
Curînd, a revenit în arenă Bogdan Burileanu, cu alte argumente dintre cele mai răsuflate, acuzând hoţii ale Securităţii la o dată când aceasta nu exista şi demonstrând că habar nu avea când, cum şi în ce condiţii se alcătuiseră inventarele fostelor reşedinţe regale. Nu întâmplător, o altă gazetă din epocă observa că directorul publicaţiei în care semna Bogdan Burileanu „se menţine prudent în linia a doua şi bagă în faţă, cu prostia în dinţi, un neofit amărât.” Presa şi Justiţia din Elveţia nu iau în serios guvernul Văcăroiu, ne asigura un anonim, condindu-se să semneze, iar un anume Eleodor Focşeneanu titra: Un milion de dolari pentru o Fata Morgana. Umilirea regelui costă guvernul român peste 1,5 milioane de franci elveţieni, se lamenta numitul Cezar Andreescu. Iar la un moment dat a intervenit în polemicile cu autorităţile şi Nicolette Frank, veche prietenă a fostei familii regale, domiciliată şi ea în Elveţia: Tribunalul de la Geneva ne cere sute de milioane! Ca şi cum ar fi fost în discuţie milioanele ei! în sfârşit, la 17 august 1993, un anume Adrian Bărbulescu s-a exprimat ca şi cum ar fi vrut să pună punct tuturor divergenţelor: procesul dintre Guvern şi M.S. Regele Mihai I al României lăsat baltă chiar de iniţiatori.
Era şi aceasta o minciună de zile mari. In realitate, procesul nu fusese abandonat, se tărăgăna datorită indolenţei autorităţilor feseniste şi mentalităţii de chilipirgiu a lui Ion Iliescu. Recursul statului român pentru reducerea taxei de 1.548.000 de franci elveţieni (tablourile erau evaluate la 750 milioane franci elveţieni), normal, a fost respinsă de Curtea de Justiţie a Cantonului Geneva ca inadmisibil, deoarece fixarea taxei de timbru nu constituie o procedură contencioasă, ci una administrativă, care nu cade sub cenzura instanţei superioare. Cel ce a închis procesul a fost guvernul lui Victor Ciorbea, fapt care se poate constata din presa acelui timp.
Licitaţia ratată. Tuturor fanilor săi din ţară fostul rege Mihai le-a tras o clapă sinistră atunci cînd a scos la licitaţie încă un tablou din colecţia Coroanei României, dintre cele subtilizate în noiembrie 1947. Ceea ce reprezenta o nouă dovadă că tablourile la el se aflau, nefiind transportate la Moscova şi nici furate de comunişti. Avertismentul referitor la licitaţia care urma să aibă loc la 10 decembrie 1993 a parvenit în ţară la 8 decembrie, deci cu două zile înainte de a se produce. Iată aici şi extrasul ce ne interesează din catalogul de licitaţie al Casei Christie’s din Londra: „Francisco de Zurbaran (1598-1664), The Immaculate Conception, with a view of Seville below / Provenance: Alphonse Oudry, ingénieur des ponts et chausées (†), sale, Paris, 16-17 and 19-20 April 1869; Bamberg Collection, Paris; King Charles I of Romania, Pelişor Castle, Sinaia / Literature: L. Bachelin, Tableaux Anciens de la Gallerie Charles Ier, Roi de Roumanie, Paris and New York, 1898, pp. 229-30, no. 174, illustrated.”
în urma intervenţiei Ambasadei române de la Londra, în speţă a secretarului de presă Florin Vodiţă, Casa de licitaţii de artă Christie’s, una dintre cele mai reputate din Europa, nu a mai scos tabloul lui Zurbaran la vânzare, deoarece nu voia să intre în conflict cu statul român, ceea ce i-ar fi afectat reputaţia. Hotărîtor a fost faptul că fostul rege nu dispunea de un act de proprietate valid şi a păţit exact ce păţise la München, cu aproape două decenii în urmă. Din condiţia lor de atunci, tablourile nu puteau fi vândute decât pe sub mână.
Ultima dovadă că fostul suveran minte când spune că nu este el cel ce a scos tablourile din ţară ne-a oferit-o fostul lui ginere, John Kreuger, la sfârşitul lui 2004, când a donat Muzeului de Artă al României tabloul Madona cu Pruncul de Francesco di Marco Raibolini (1450-1517), zis Il Francia. Opera a fost adusă la Bucureşti de Vasile Igna, de la Ambasada română din Berna. Fusese vândută de fostul rege mamei lui John Kreuger, cu mai mulţi ani în urmă.

Sinteza unui gazetar
Comisia guvernamentală condusă de Mihai Popa, fost secretar de stat la Ministerul Finanţelor, a încercat să-l determine – chiar şi prin proces – pe regele Mihai să înapoieze României tablourile. Dosarul pe care l-a întocmit avocatul Ripoşanu, împreună cu Comisia guvernamentală, conţine „atâta material cât să încapă în 18 volume”, aşa cum s-a exprimat un membru al comisiei. Procesul „tablourilor” a fost mutat din SUA în Elveţia, la Geneva, unde partea română este apărată de avocaţii Filip N. şi Olivier V. Contactaţi de Jurnalul naţional, cei doi avocaţi elveţieni ne-au declarat disponibilitatea lor de a ne ajuta în această anchetă, însă aveau nevoie de acordul noilor guvernanţi. Atât Ripoşanu, cât şi Olivier V. şi Filip N. cred că actuala putere de la Bucureşti nu va abandona problema celor 42 de tablouri aflate în posesia regelui Mihai.
(Felix Rache, Jurnalul naţonal, 14 februarie 1997)