Ce fel de politică mai fac serviciile române de informaţii?

de Aurel I. Rogojan

“Această paralelă în timp este un avertisment… Altfel nu aş putea găsi explicaţie faptului că preşedintele în funcţie al unui partid este chemat la ordine cu dosarul de ofiţer acoperit sau că trădarea cunoscută a altuia este ascunsă sub muşama.”

În concepţia “părinţilor fondatori” ai serviciilor române de informaţii, noilor structuri informative ale sistemului naţional de securitate li s-a pus condiţia să fie “echidistante politic”.

În accepţiunile generoase ale limbii române, “echidistanţa” se înţelege ca fiind menţinerea aceleiaşi atitudini, egale, faţă de toate ideile, mişcările şi formaţiunile eşichierului politic. În sensul că toate sunt emanaţia unor grupuri ale comunităţii şi au parte de acelaşi tratament în ceea ce priveşte acţiunile ori inacţiunile lor, cu impact în planul securităţii naţionale.

Din păcate, însă, “echidistanţa politică” a fost interpretată şi aplicată, cel puţin într-o primă etapă, ca “rezervă” sau “abţinere” faţă de ceea ce fac sau se întâmplă în partidele politice.

Cu o asemenea eroare conceptuală la geneză, serviciile au intrat pe un drum care nu a dus decât în bezna unor impardonabile confuzii.

A te situa la aceeaşi “distanţă” faţă de partidele din coaliţia de putere, de partidele din opoziţie, dar şi de partidele extremiste, antinaţionale sau cele care atentează făţiş împotriva Constituţiei, nu poate fi decât o viziune tembelistă a unora care au plăcerea de a pescui în ape tulburi.

În primul rând, legiuitorul, prin primul articol al Legii nr. 51 din 26 iunie 1991 privind siguranţa naţională a României, obligă sistemul informativ secret să cerceteze premisele stabilităţii politice şi să furnizeze informaţiile necesare “menţinerii stării de echilibru şi stabilitate politică, economică şi socială”.

Stabilitatea politică este, în primă şi ultimă instanţă, rezultatul jocului actorilor scenei politice. Pe cale de consecinţă, ce se întâmplă pe această scenă trebuie atent observat. Altfel, surprizele nu vor întârzia să apară.

Din motive lesne de înţeles, serviciile diplomatice şi, deopotrivă, sau mai cu seamă, cele secrete ale statelor care au interese în România, monitorizează mediul politic şi-i cultivă pe cei care le pot veni în întâmpinare.

Suntem martori, de câteva zile, la o agitaţie politică mai specială în interiorul Partidului Social Democrat, al cărui membru de vază şi preşedinte al Senatului este pe cale să fie exclus din partid. Picătura care a umplut paharul este o vizită a acestuia în SUA. Despre contactele realizate la Washington cunoaştem doar ce ne-a comunicat cel implicat, cu sau fără concursul unor agenţii de presă.

Personajul în cauză a făcut vizite şi la Moscova. În calitate de candidat la funcţia de preşedinte al României. Acolo, după cum a reieşit din descifrarea comunicărilor diplomatice (şi nu numai!) codate, s-a pus la “totala dispoziţie”. Numai că nu a fost să fie primită oferta.

Aşadar, dacă avem în vedere chiar şi numai această recentă turbulenţă politică, nu se poate să nu observăm că serviciile speciale, ale tuturor părţilor implicate, nu au cum să fie echidistante. Ar fi impotriva raţiunilor majore de securitate naţională. A lor, dar şi a noastră.

“Stofa de trădător” a candidatului la excludere din Partidul Social Democrat, evaluată de Ion Iliescu, a cărui expertiză în materie este mai presus de orice îndoială, nu se poate să nu fi fost măsurată de croitorii câtorva servicii în căutare de specimene rare. Un specimen rar dă bine în panoplia de trofee, atât a spionajului, dar şi a contraspionajului.

Pe vremurile prunciei noilor servicii ale securităţii naţionale, regretatul senator (PUNR) Radu Ceontea povestea cum un director de serviciu apărea şi se strecura ca o nălucă pe culoarele primului parlament postdecembrist, vânturând un top de documente pentru dornicii să înregistreze un partid naţionalist. După ce a înţeles miza proiectului, senatorul a făcut remarca : “(…), cred că tu ar trebui să ştii cel mai bine că dacă se va înfiinţa acest partid, el va fi un fluture pe lampa rusească”. Era un proiect care, odată devenit funcţional, i-a servit pe tavă Moscovei pe toţi cei care aspirau la deplina reîntregire naţională.

O bună vreme, partidul în cauză a fost în afara celebrului principiu al echidistanţei politice. La începuturile sale a fost prea mult răsfăţat, pentru ca după aceea să intre sub tirul operaţiunilor speciale secrete de compromitere şi destructurare. Operaţiuni de sorginte autohtonă, dar cele mai consistente şi distrugătoare de sorginte externă. Şi cum partidului respectiv i s-au pus etichetele ameninţătoare ale şovinismului, antisemitismului şi totalitarismului, s-au creat tot atâtea motive de apariţie a mişcărilor şi reacţiilor adverse, dar şi de punere a României la colţ.

Consecinţa: astăzi, când filonul naţional, chiar cel radical, ar trebui să prindă, atât cât este necesar, din vântul favorabil, el ne apare compromis între “dragostea” sau ostilitatea serviciilor de aici şi de aiurea, care s-au interferat în mascarada politicii dâmboviţene.

Această paralelă în timp este un avertisment. Lipsa vigilenţei şi intransigenţei politice în partidele politice din România (cu excepţia partidelor maghiarilor) este o greşeală care le vulnerabilzează şi le pune la îndemână aventurierilor politici, care le folosesc pentru atingerea unor scopuri exterioare intereselor naţionale.

Altfel nu aş putea găsi explicaţie faptului că preşedintele în funcţie al unui partid este chemat la ordine cu dosarul de ofiţer acoperit sau că trădarea cunoscută a altuia este ascunsă sub muşama.

O astfel de politică a securităţii naţionale nu este decât un factor major de insecuritate.

Războaiele agenţilor secreţi infiltraţi în partide nu sunt decât expresia la vedere a bătăliei subterane dintre înaltele patronate ale agenţilor. Victima sigură: România.

Şi, din astfel de motive, întreb: “Ce fel de politică mai fac serviciile române de informaţii?!”.