Deşi comparaţiile şchioapătă şi în politică, se poate totuşi constata că naşterea statului palestinian nu este deloc mai puţin dificilă şi atipică decât cea a statului Israel. De fapt, ambele aceste state din Orientul Apropiat au un act de naştere comun: rezoluţia Adunării Generale a ONU din 1948. Israelul a reuşit să-şi obţină o largă recunoaştere internaţională, chiar dacă procesul a luat timp şi nu a fost uşor, statul palestinian este în plin proces de legitimizare. O secvenţă a acestei îndelungate campanii politico-diplomatice este demersul din această toamnă al Autorităţii Palestiniene ca statul pe care îl guvernează sa fie admis ca membru cu drepturi depline al ONU. Declaraţia de independenţă a statului palestinian a fost proclamată încă la 15 noiembrie 1988, ea conţinea şi recunoaşterea de către palestinieni a statului Israel, dar de atunci a trecut aproape un sfert de secol şi starea de fapt a statului atunci proclamat continuă să rămână incertă. O incertitudine definită, în principal, de patru probleme în suspensie: statutul Ierusalimului, frontierele statului palestinian, viitorul coloniilor israeliene în Cisiordania, situaţia refugiaţilor palestinieni. Patru probleme, tot atâtea obstacole în calea normalizării statutului intern şi internaţional al patriei palestiniene, a normalizării relaţiilor sale cu Israelul şi, în ultimă instanţă, în calea soluţionării celei mai îndelungate situaţii conflictuale din lumea postbelică.
Pe plan intern, palestinienii au de gestionat o complexitate de încurcături. Teritoriul naţional nu este compact, căci cele doua zone ale sale – Cisiordania şi Gaza – sunt separate geograficeşte, iar Iordaniana este mai degrabă un areal în care aşezările palestiniene şi coloniile israeliene compun un mozaic a cărui configuraţie doar cartografii cei mai iscusiţi o pot reprezenta printr-un desen.
Contururile statului palestinian închipuie mai degrabă un fel de arhipelag „pe uscat” decât un teritoriu contiguu. Premierul palestinian Salam Fayyad, fost economist la Fondul Monetar Internaţional, s-a angajat într-o ambiţioasă lucrare istorică, şi anume aceea de a clădi un stat viabil, prin bună guvernare, oportunităţi economice, lege şi ordine pentru palestinieni şi, pe cale de consecinţă, securitate pentru Israel, linişte şi stabilitate în regiune. Este o „a treia strategie” pe care o cunoaşte istoria contemporană a palestinienilor, după cea a luptei armate şi cea a negocierilor de pace, care au intrat de altfel în impas. Dacă Israelul, SUA şi alte state occidentale vad în continuare ieşirea din blocaj prin reluarea discuţiilor intre parţi, palestinienii din Fatah se arata decişi sa se angajeze pe calea celei de a treia strategii.
Pe plan internaţional, acesta noua strategie preconizează renunţarea la negocieri şi admiterea statului palestinian la ONU, cu drepturi depline. Peste trei sferturi din statele membre ale organizaţiei mondiale ar vota admiterea statului palestinian la ONU, dar în prealabil este necesar şi acceptul Consiliului de Securitate, iar aici Statele Unite au anunţat ca vor opune veto, ceea ce ar bloca demersul.
În acest an, liderii Autorităţii Palestiniene sunt mai decişi ca oricând sa forţeze porţile ONU, pe fondul primăverii arabe, dar şi în condiţiile în care acest val de schimbări include – ca efect secundar? – înăsprirea poziţiei faţă de Israel. Ambasadorul Israelului în Turcia a părăsit Ankara iar relaţiile turco-israeliene au fost reduse la minimum; ambasada Israelului în Egipt a fost devastată, ambasadorul a trebuit să părăsească ţara iar noii lideri de la Cairo sunt pe cale să abandoneze linia moderată a lui Sadat şi Mubarak.
Principalele state occidentale se străduiesc să evite o confruntare de forţe israeliano-palestiniane pe arena ONU şi un amplu balet diplomatic prefaţează la Ramallah, capitala provizorie a statului palestinian, momentul adevărului din areopagul mondial. Un moment care riscă să se transforme, ca la şah, într-o situaţie de pat. Palestinienii doresc să-i izoleze în lume pe israelieni, iar aceştia din urma acţionează similar, observă Georgres Friedman de la Stratfor.
Un compromis intre cele două părţi este greu de realizat în contextul în care nici una dintre ele nu are o opoziţie coerentă şi unitară, în fiecare se află moderaţi şi radicali, iar un numitor comun în privinţa soluţiei se lasă aşteptat. Dacă varianta războiului pare exclusă, cea a înţelegerii nu e clară.

Corneliu Vlad / Curentul