ALEXIE TULSKI, PRIMUL OCUPANT SOVIETIC AL BISERICII DIN BASARABIA
Timp de o jumătate de an, după ce, în iunie 1940, armata sovietică a ocupat Basarabia, „teritoriu canonic” pe care şi-l revendica Patriarhia Moscovei şi sucursala sa de la Chişinău, nu s-a ştiut aici de nici o autoritate bisericească rusească. Abia în decembrie 1940 şi-a făcut apariţia Alexie, un arhiereu rus despre care s-a aflat că fusese vicar al Eparhiei Moscovei, drept care i se mai spunea „Alexie Tulski” („de la Tula”). După ce s-a instalat acolo avea să-si zică „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”, pesemne fiindcă Patriarhia Moscovei nu asimilase încă frauduloasa denominaţie care a făcut dintr-o provincie istorică româneasca, mai întâi o „Moldovă sovietică”, iar mai apoi una „suverană, independentă”.
În cartea mea „Din istoria vieţii Bisericeşti din Basarabia” (până la 1944) m-am referit şi la persoana acelui Alexie, primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia. Am arătat că, îndată după sosire, a ordonat ca toate slujbele să se facă în slavoneşte: că era aprig românofob, că nu scăpa nici un prilej de a vorbi de rău Biserica română, certându-i pe cei ce îi purtau acesteia respect şi fidelitate, că îi considera pe preoţii refugiaţi în România trădători şi că, spre uimirea localnicilor, beneficia din partea autorităţilor comuniste de amabilităţi şi favoruri care păreau să sfideze radicalismul antireligios al regimului. Mai scriam că la începutul lui iulie, cu câteva zile înainte ca armata română să intre în Chişinău, aceleaşi autorităţi i-au pus la dispoziţie un automobil cu care să se întoarcă acasă. Comentând aceste fapte, pe care le aflasem din presa noastră bisericească de-atunci, regretam ca n-am găsit mai multe informaţii despre misteriosul prelat. Nu ştiam de existenta unei stupefiante „fise biografice” a acestuia în paginile unei cărţi apărute mai demult în Occident, recent şi în traducere românească, Noii martiri ai pământului rus.
Să nu vă închipuiţi însă că Alexie de Tula ar fi fost martirizat, după evacuarea sa din Basarabia, în automobil, sau în furgoanele armatei sovietice! Nu-l veţi găsi printre cei la care face trimitere titlul cărţii, ci taman în tabăra cealaltă, a torţionarilor şi a călăilor.
După închiderea vestitei lavre „Sf. Treime – Sf. Serghie” de lângă Moscova şi a Academiei Teologice, un ierarh curajos, Arhiepiscopul Vartolomeu (Remov), a organizat şi ţinut câtva timp pe cont propriu şi asumându-şi toate riscurile, o şcoală clandestină de teologie. Pe la mijlocul anului 1936, în urma unui denunţ, poliţia politică sovietică GPU a aflat de existenta „şcolii”, l-a arestat pe arhiepiscop, condamnându-l la moarte.
Sentinţa a fost executată peste câteva zile, la 26 iulie 1936. Curând s-a aflat că denunţătorul era „monahul Alexie”, el însuşi cursant al acelei „şcoli” care oferise „securităţii” sovietice şi lista cu numele colegilor.
Cum o asemenea ispravă, de vrednic om sovietic, nu putea rămâne nerăsplătită, i s-a dat o „vrednicie” pe măsură: mai întâi cea de episcop-vicar de Tula, apoi de „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”. Dacă o persoană străină sosea pentru prima data în biserica acelui episcop – scrie memorialistul – enoriaşii o avertizau imediat să nu vorbească nimic cu acesta şi sub nici un pretext, întrucât era informator politic (Protoiereul Mihail Polski: „Noi martiri ai pământului rus” (2) Trad. Rom. Pag 169-179/ Schitul romanesc Prodromul/ Sfântul Munte Athos 2002).
„Galeria” celor şapte chiriaşi ruşi, câţi s-au perindat la Chişinău în timpul „puterii sovietice” a început, aşadar, cu un „informator politic”, cum se exprimă elegant autorul cărţii amintite, unul care avea pe conştiinţă uciderea propriului său părinte duhovnicesc şi dascăl şi s-a încheiat cu un dezaxat „care se comporta ca un tiran, încălcând toate normele canonice şi morale”, până când „nemulţumirea poporului băştinaş l-a făcut să se retragă, lăsând în urma sa amintiri dintre cele mai neplăcute”. E vorba de faimosul mitropolit Serapion (vezi: P. Buburuz: Istoria Bisericii din Moldova în timpul veacurilor, „Luminătorul” nr.5/1992).
„Restructurarea” gorbaciovistă, adoptată şi pe tărâm bisericesc avea să aducă pentru prima dată în fruntea Eparhiei „Chişinăului şi Moldovei” un om al locului, unul despre care s-a crezut că putea pune un bun şi promiţător început, în acele timpuri de mari speranţe. Din păcate apartenenţa naţională este singurul lucru despre care se poate spune că îl diferenţiază de predecesori. În rest, el continuă să păstorească în regim de perestroika.
