Criteriul e cât se poate de simplu, de fapt nu e un criteriu ci o condiţie. Matematic exprimată. La o masă rotundă ţinută în toamna lui 2009 la Consiliul Europei, despre „Cartea de ziarist”, s-a spus aşa: are dreptul la o asemenea legitimaţie, carte, carnet, badge etc., orice persoană ale cărei venituri provin în proporţie de peste 50 la sută din practicarea îndeletnicirii de ziarist. Cu alte cuvinte, să trăieşti în primul rând din ce produci ca ziarist, nu din „tunuri”, şantaje, „binemeritari” sau atâtea altele, se ştie prea bine care. Poţi fi oricât de eminent ca eseist, articlier, dezvăluitor sau autor de reportaje, dar dacă principalul câştig vine din altceva, n-ai dreptul la carte de presă, nu eşti de fapt ziarist, ci doar faci şi presă.

Nu fac procese de intenţie nimănui, nu vreau să învinuiesc pe nimeni din gazetărie că şi-ar trage foloase mai mult sau mai puţin imorale sau ilegale, dar cred că dacă s-ar aplica şi în România principiul european, tagma ziaristică ar fi mai puţin sulfuroasă, mai transparentă, mai onorabilă, mai respectată, iar presa mai demnă de crezare.

E drept că nimeni nu te împiedică să te exprimi public chiar dacă nu ai atestat de ziarist (atestat obligatoriu urmând a fi respectiva legitimaţie). Dar orice meserie de oarece responsabilitate pe lumea asta se practică în temeiul unei legitimări. Nu poţi practica medicina fără să fi absolvit facultatea respectivă, nu te poţi numi „domnul inginer” decât între prieteni dacă n-ai făcut Politehnica. Ziarist, însă, se poate pretinde oricine.

Altfel vorbind, ce mare lucru legitimaţia de presă, ce contează ea, ce facilităţi îţi dă? Să te adresezi unor instituţii sau persoane poţi şi fără, dacă ai relaţii ori „se vorbeşte dinainte”. Intrare liberă la muzee, spectacole, circ etc.? Nu se prea ţine seama. În Franţa, da, legitimaţia de presă te scuteşte de aproape 30 la sută de impozite şi alte angarale fiscale.

Şi totuşi, cartea de presă, spune Agnes Chauveau, directoarea Şcolii de jurnalism de la Science Po din Paris, dă o identitate profesiei. A avea legitimaţie înseamnă a fi recunoscut de colegii tăi ca ziarist. Legitimaţia face diferenţa între amator şi profesionist. Legitimaţia nu-mi e de mare folos, spune şi Jean-Michel Dumay, fostul preşedinte al puternicei Societăţi a redactorilor de la „Le Monde”, cea mai redutabilă instituţie de presă din lume ai cărei patroni colectivi sunt membrii colectivului redacţional (aşa ar fi trebuit să fie şi „România Liberă” după 1990, dar a acaparat-o un derbedeu şi a revândut-o ca pe propria mustaţă). Dar chiar dacă legitimaţia de presă nu mi-e mai deloc utilă, continuă Dumay, o port tot timpul cu mine, în buzunarul de la spate, împreună cu actul de identitate.

În Franţa, legitimaţia de ziarist există din 1936, dar purtătorii ei nu sunt nici până azi obligaţi să semneze şi să respecte o Carta a drepturilor şi îndatoririlor lor. Ar trebui stabilit un sistem de sancţiuni pentru ziariştii care nu respectă regulile? Au de-a face chestiunile de deontologie cu legitimaţia? I se poate interzice cuiva să se mai manifeste ca ziarist? Profesoara Chaveau crede că lucrurile nu trebuie condiţionate strict. S-ar putea interveni doar în situaţii de derive grave. Rămânem în ambiguitate. De altfel, şi la noi a fost o discuţie pe această temă, cu nişte cazuri concrete, şi a rămas ca-n gară.

Sursa: Amos News