– La 14 noiembrie 1951, în Pietrani, Bihor se naşte al patrulea copil al părinţilor săi, Ioan şi Ilca.

– Absolvă Facultatea de Instalaţii şi Automatizări din Bucureşti (1976) şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu (1990)

– Coordonează restaurarea mai multor aşezăminte bisericeşti (Tismana, Polovraci, Bucovăţ, Lainici, Crasna), zidind în incinta mănăstirii Lainici, o nouă biserică, la îndemnul ÎPS Nestor Vornicescu, (în anii ‘80).

– Arhimandrit al Bisericii Ortodoxe Române de la Ierusalim. Stagii de doctorat la Institutul Biblic din Ierusalim finalizate cu două titluri de doctor, (în Studii Biblice şi în Egiptologie şi Orientalistică). Are loc pictarea unei părţi a bisericii româneşti din Ierusalim şi a bibliotecii nou create.

– Instalarea ca Episcop al nou înfiinţatei Episcopii a Covasnei şi Harghitei la 25 septembrie 1994.

– Deschiderea a peste 165 de şantiere de construcţii, restaurări şi reparaţii de biserici, mânăstiri şi case parohiale, multe distruse în timpul ocupaţiei horthyste.

– De la două mănăstiri (Sf. Ilie din Topliţa, ctitorie a patriarhului Miron Cristea şi Mănăstirea Doamnei – Moglăneşti) se ajunge la opt schituri şi mănăstiri.

– Arhitect şi ziditor al Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” de la Izvoru Mureşului, sinteză a stilului domnitorului Matei Basarab cu stilul brâncovenesc.

– Promotor al studiilor teologice în rândul tineretului român din zonă. Hirotonisire de preoţi în toate parohiile vacante din episcopie.

– Constituirea unui patrimoniu cu destinaţie culturală, socială, economică şi locativă (peste 30 de imobile) cu aproximativ 250 de angajaţi.

– Înfiinţarea Centrului Ecleziastic de Documentare „Nicolae Colan” şi a Centrul Cultural „Miron Cristea” în fosta casă a prefectului român din perioada interbelică, Valeriu Oţetea, achiziţionată şi reamenajată de Episcopie.

– Înfiinţarea Muzeului „Carpaţii Răsăriteni” (Sfîntu Gheorghe) şi a Filialei Muzeului „Oltului şi Mureşului Superior” (Miercurea Ciuc).

– Denumirea unor instituţii de cultură, şcoli şi străzi cu numele unor personalităţi ale istoriei noastre naţionale, laice şi bisericeşti.

– Fondarea revistei şi Editurii „Grai Românesc” şi tipărirea volumului „Românii din Covasna şi Harghita”, sinteză monografică a comunităţilor româneşti din cele două judeţe ale eparhiei (2002).

– Promovarea Universităţii de Vară de la Izvoru-Mureşului, alături de Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni şi Centrul European de Studii Covasna-Harghita cu participarea reprezentanţilor comunităţilor de români din Bulgaria, Serbia-Muntenegru, Macedonia, Albania, SUA, Germania, Franţa, Italia şi Suedia, pe lângă cele din Ucraina şi Republica Moldova (zece ediţii).

– Organizarea Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, alături de Direcţiile Judeţene Covasna şi Harghita ale Arhivelor Naţionale, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul de Cultură Arcuş şi Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” (şaisprezece ediţii).

– Ridicarea ÎPS Ioan la rang de Arhiepiscop pentru activitatea ierarhică pilduitoare şi slujire deosebită şi îndelungată a Bisericii la 23 august 2009, în cadrul Sfintei Liturghii săvârşite de către PF Daniel, Patriarhul României şi de membrii Sfântului Sinod.

_*

I.A.: Cu ce sentimente priviţi în urmă, Înalt Prea Sfinţia Voastră?

ÎPS IOAN: Noi, românii din această zonă suntem grăniceri ai naţiei române, astăzi, aici, la izvoarele Mureşului şi ale Oltului. În 1994 s-a înfiinţat Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei şi Harghitei din raţiuni pastoral-misionare, dar şi pentru păstrarea identităţii româneşti în această zonă. După ‘90, la reacţia dură a populaţiei maghiare, foarte mulţi intelectuali români din zonă au fost, efectiv, alungaţi. Apăruseră inscripţii peste tot: „Românii să plece!”. Şcolile mixte care contribuiseră mult la apropierea celor două etnii s-au separat. Înainte, în clasele paralele de români şi de maghiari, în pauze, copiii se întâlneau şi se împrieteneau, vorbeau între ei şi româneşte şi ungureşte, legau prietenii care sprijineau stabilitatea şi menţinerea unui echilibru etnic aici, în zonă. Au fost despărţiţi dascălii şi profesorii care predau în aceleaşi şcoli într-o atmosferă de înfrăţire. A venit momentul învrăjbirii de după ‘89 care a bulversat societatea. Au fost perioade când autoritatea statului român din zonă aproape că nu mai exista, când erau câte doi prefecţi, unul român şi unul maghiar. La instalarea, după ‘90, a prefectului român, în faţa Prefecturii a fost plasat un sicriu negru. Pe fondul acesta tensionat al relaţiilor interetnice, au fost alungaţi profesori şi preoţi români. Se ajunsese, în anii ‘90, să se repete anumite situaţii din anii ‘40, au fost şi pierderi de vieţi omeneşti şi, în situaţia aceasta incertă, autorităţile statului român pierduseră efectiv controlul asupra situaţiei din zonă. Astfel, românii şi-au pus încă o dată nădejdea în Dumnezeu şi în Biserică. Într-o localitate unde trăiesc şi români şi maghiari e foarte greu să fie ales un primar român deoarece ai noştri votează candidaţii mai multor partide iar maghiarii votează un sigur partid. Iată de ce a trebuit să mă implic pentru a mai estompa anumite orgolii politice. De multe ori am făcut apel la oamenii politici pentru ca să avem un deputat, un senator pentru judeţele acestea, pentru că au fost perioade când nu am avut reprezentanţi în Parlament. Presiunea a fost atât de mare încât în prezent nu avem prefect român în nici unul din cele două judeţe.

I.A.: Cum s-a ajuns la înfiinţarea acestei episcopii?

ÎPS IOAN: Un grup de intelectuali şi de preoţi a făcut apel la Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, cu o rugăminte, cu o iniţiativă foarte curajoasă, să înfiinţeze o nouă episcopie. Încă nu se reînfiinţaseră toate episcopiile desfiinţate în perioada comunistă. Această cerinţă inedită a fost foarte bine analizată pentru că se mai înfiinţaseră în ţară episcopii dar în zone majoritar româneşti, cu mulţi preoţi şi credincioşi. În sfârşit, Sfântul Sinod a aprobat înfiinţarea acestei episcopii şi s-a primit ca ajutor din partea statului, atunci, o clădire aici, în Miercurea Ciuc, ca reşedinţă iar eu, fiind la Ierusalim, am fost ales episcop de către Sinod şi am venit în ţară. Instalarea mea ca episcop a fost cu totul deosebită, au participat doi patriarhi, Patriarhul României şi Patriarhul Alexandriei şi un număr mare de înalte feţe bisericeşti, demnitari, toată lumea asigurându-mă că voi fi sprijinit în activităţile mele pentru stabilizarea românilor aici, pentru refacerea bisericilor româneşti, pentru consolidare instituţională şi legături directe cu Patriarhia, cu Sfântul Sinod, nu numai în beneficiul populaţiei române, ci şi al celei maghiare pentru că noi românii nu dorim să se facă un drum pentru români şi un drum pentru unguri ci dorim să călătorim împreună pe acelaşi drum, având puncte comune de viaţă şi de convieţuire, păstrându-ne, într-un fel sau altul, fiecare, identitatea naţională.

I.A.: Cum a fost la început?

ÎPS IOAN: Am trăit situaţii foarte delicate. Îmi aduc aminte că într-o seară nu era nimeni la poartă. Am întrebat maicile unde este paznicul. „Iertaţi-ne, dar l-am trimis în pod să ne prindă nişte porumbei ca să avem ce să mâncăm mâine.” Asta a fost situaţia. Însă astăzi, prin muncă şi prin strădanie, nu este om care să treacă pragul Episcopiei noastre şi al bisericilor pe care noi le-am zidit în această parte de ţară şi să nu primească un blid de mâncare. Înfiinţarea Episcopiei noastre n-a fost văzută cu ochi buni de către autorităţile locale maghiare dar activitatea noastră s-a desfăşurat în spiritul păcii, noi întotdeauna considerând că suntem acasă, în ţara noastră şi că trebuie să facem să fie mai bine. Am încercat şi am recuperat o bună parte din credincioşii noştri ortodocşi maghiarizaţi, care au revenit la biserica noastră. Pe atunci, cale de 100 km de la Miercurea Ciuc, nu găseai un preot român. Bisericile româneşti au fost distruse în perioada horthystă. La Herculian rămăsese doar o ruină, cu molozul până la ferestre, biserica fiind transformată în depozitul de gunoi al localităţii. Încă se mai păstrau fragmente de pictură, deşi biserica nu mai avea acoperiş. În ea crescuseră copaci, era duminică, ora 12, ora liturghiei iar eu eram, cum spune psalmistul, ca o pasăre printre dărâmături, zicându-mi: „câţi preoţi, câţi ierarhi se bucură la această oră de sfânta liturghie iar eu sunt ca o bufniţă, părăsit, aici, între dărâmături. Şi în momentul acela mi-am ridicat ochii spre cer şi a venit o pasăre, a cântat de câteva ori şi apoi şi-a luat zborul iar eu am lăcrimat atunci şi am zis: „Uite, Dumnezeu mi-a trimis o pasăre cu care să săvârşesc şi eu sfânta liturghie. Poate că şi pustnicii, în munţi, săvârşeau şi ei o sfântă liturghie cu păsările codrilor.” Am plecat mai departe şi mai departe şi, la un moment dat, i-am spus şoferului: „Opreşte maşina lângă mărul acesta şi ia din el două mere.” Le-a adus, le-am binecuvântat şi am zis: „Luăm şi noi două mere pentru că, astăzi, nu avem şi noi o bucată de anaforă ca orice creştin care merge la sfânta biserică”. N-am avut prescură pentru slujbă în ziua aceea şi ne oferise Dumnezeu două mere în loc. Am restaurat, între timp, acea biserică, cu studenţi de la teologie, neavând muncitori. Am scos de acolo opt camioane de moloz. Săpând, la un metru şi jumătate, încă se mai păstra pardoseala bisericii. În biserica aceasta au vrut să mă bată anumite persoane de etnie maghiară. Eu n-am avut sfinţenia lui Hristos să las să mă lovească cu pumnul în faţă şi m-am tras la o parte. Cu câteva momente înainte, preotul maghiar din zonă fusese anunţat că cineva se accidentase la câmp, un maghiar, şi eu am oferit imediat maşina cu care venisem, să-l ducă de urgenţă la spital. Aşa am răspuns gestului aceluia agresiv. Într-o zi, o creştină româncă măritată cu un maghiar, mi-a arătat, cu ochii în lacrimi, o fotografie pe care o păstra ea în Biblia de grai românesc, o fotografie cu panorama satului, după care am putut reconstitui forma acoperişului bisericii. La Herculian, lucrarea era gata şi mai trebuia să se pună uşa bisericii. Singurul român din sat ne vizita adesea în timpul lucrării şi, după ce au montat uşa bisericii, muncitorii s-au dus să îi dea lui cheia de la biserică, dar omul murise de trei zile. N-au avut cui să o lase…

I.A.: Şi de la Herculian?

ÎPS IOAN: Am restaurat, apoi, biserica de la Doboşeni, cu o istorie foarte interesantă şi dureroasă. Din ea rămăseseră numai zidurile care adăposteau rugi de mure. Iar în altar crescuse un frasin. Şi, la apusul soarelui, am pus să se taie frasinul din altar. Copacul cădea într-o parte, soarele cădea după munţi. Am sărutat acel frasin pentru că, timp de 60 de ani, el a slujit în acea biserică. Preotul acelei biserici a fost frasinul. Oamenii alungaseră preotul român şi atunci Dumnezeu îmbrăcase în veşmânt verde, în veşmântul vieţii, un frasin care slujea acolo o sfântă liturghie împreună cu păsările care îşi făceau şi ele cuib în ramurile lui. Iată cum Dumnezeu a purtat de grijă şi acelei biserici şi neamului nostru românesc. Am refăcut acoperişul bisericii şi într-o zi a trecut pe lângă mine un cetăţean care vorbea destul de precar româneşte: „Părinte, ştiţi care este istoria acestei biserici?” Eu am crezut că este maghiar şi am zis: „Dumnezeu să ne păzească ţara şi lumea aceasta de războaie.” El era însă român asimilat. Mi-a spus: „După 30 august ‘40, la câteva zile, un colonel de armată maghiar a venit cu trupele în sat şi a convocat toţi bărbaţii români la primărie cu unelte de lucru… Ei au crezut că îi duce să repare drumuri, să repare poduri. Şi după ce s-au adunat toţi, le-a dat următorul ordin: „Acum vă îndreptaţi spre biserica voastră şi o dărâmaţi.” Nu şi-ar fi putut nimeni închipui aşa ceva. Toată lumea a amuţit. Atunci soldaţii au tras focuri de armă în aer şi au ameninţat că îi împuşcă. Şi, cu mare durere în suflet, sub foc de armă, s-au dus să-şi dărâme biserica. Foarte încet. La urmă, trupele maghiare au plecat, pereţii bisericii au rămas, dar au fost demolate turlele, acoperişul. Acolo m-a aşteptat tot Dumnezeu cu mure dulci şi am lucrat cu studenţii şi am restaurat biserica. Astăzi preotul de la Baraolt îi vizitează şi pe românii din Doboşeni care au revenit la biserica ortodoxă.

I.A.: Câte biserici româneşti au fost distruse de horthyşti? Care este starea de spirit a românilor maghiarizaţi?

ÎPS IOAN: În perioada horthystă au fost demolate în jur de 20 de biserici, unele au fost chiar dinamitate şi n-am găsit decât temelia. Aşa s-a întâmplat la Tulgheş şi la Căpeni unde am pus, pe locul fostelor biserici, câte o cruce şi o inscripţie comemorativă. La Bixad au fost peste 400 de familii de români, erau două biserici româneşti în localitatea aceasta şi chiar în ‘89, câţiva credincioşi au dormit în biserică pentru că maghiarii voiau să-i dea foc. În anii ‘90 au avut loc manifestări violente antiromâneşti… Ne îndreptăm spre Micfalău. Într-un recensământ făcut de maghiari în 1902, în localitatea aceasta trăiau 1818 români. Azi sunt mai puţin de 150 de suflete. Într-o zi, la slujbă, i-am întrebat: „Ce s-a întâmplat cu voi de aţi rămas doar 150 ?” Restul fuseseră trecuţi cu forţa la altă confesiune, la limba maghiară, şi mi-au spus: „Părinte, noi suntem fiii vitregi ai acestei ţări.” Sunt nişte oameni necăjiţi, care trăiesc o viaţă tristă. Ceea ce este important, chiar dacă mulţi dintre ei şi-au pierdut graiul şi limba românească, totuşi ei cu Dumnezeu doresc să vorbească în limba română, să se roage româneşte aşa cum s-au rugat moşii şi strămoşii lor. Ei îşi doresc preot român şi slujbă românească.

I.A.: Cum sunt sprijiniţi de autorităţi?

ÎPS IOAN: S-ar putea face un studiu să se vadă dacă sub conducere românească vreun maghiar şi-a pierdut limba, dacă a fost forţat să o părăsească, pentru că şi în perioada comunistă au avut şcoli în limba maternă. Dar acum autorităţile judeţene fac uz doar de limba maghiară, deşi limba oficială a statului român este limba română. Bietul român, trebuie să apeleze la traducător pentru a comunica cu autorităţile locale. Acesta este respectul lor faţă de România.

I.A.: Se întorc tinerii români în zonă?

ÎPS IOAN: Cei care pleacă la studii în altă parte refuză să revină aici pentru că nimeni nu-i angajează fără cunoaşterea limbii maghiare. Pe fondul acestor tensiuni şi al umilirii românului de aici s-a creat această imagine de zonă gri, instabilă, unde investitorii străini nu vin. În ceea ce mă priveşte, am încercat să menţin un echilibru interetnic, să estompez tensiuni, să vindec răni. Noi trebuie să ne îndreptăm faţa către viitor, către o lume interculturală. E nevoie de pace, astfel, cu mila lui Dumnezeu, am refăcut bisericile şi am construit altele noi, iar acum avem opt biserici şi schituri şi avem un număr de călugări şi călugăriţe chiar mai mare decât în alte episcopii din ţară. Sunt peste o sută de preoţi şi avem preoţi chiar şi în parohii cu 40-50 de credincioşi. De curând am dus un tânăr teolog într-o parohie de 46 de familii. Am cerut în mod special locuri la studii pentru cei de aici şi acum, aproape toţi cei peste 100 de preoţi sunt născuţi în această zonă. Unii absolvenţi de teologie predau în şcolile româneşti, alţii lucrează în muzee, în domeniul asistenţei sociale. În această perioadă am refăcut şi şcoli româneşti care erau în paragină. În unele şcoli care s-au închis am încercat să organizăm mici muzee ale localităţii respective.

I.A.: Dar despre relaţia cu celelalte etnii?

ÎPS IOAN: În apropiere e o comunitate de romi. Preotul care preda la şcoală m-a sunat într-o zi de iarnă şi mi-a spus că nici un copil nu a venit la şcoală. Nu aveau, săracii, cu ce se încălţa. Şi atunci i-am spus: „Împreună cu învăţătoarele, treceţi pe la toate casele lor şi luaţi-le numerele de la încălţăminte.” Şi după vreo oră-două mi-a transmis că avea numerele de la toate cele 70 de perechi. Cineva a mers şi le-a cumpărat încălţăminte de iarnă, ciorapi, alimente, detergenţi şi le-am trimis, iar a doua zi toată lumea a venit la şcoală. A fost un telefon care a sesizat o situaţie delicată şi imediat s-a rezolvat. Fără birocraţie, fără aşteptare. Cât am putut, am construit case şi pentru oameni foarte săraci. O astfel de familie locuia într-o baracă de 3/3 metri, nouă persoane, din care patru copii erau la şcoală, toţi premianţi. Am cerut primăriei un teren şi am ajutat la ridicarea unei case, în trei zile. Şi alte şi alte situaţii, tot aşa, rezolvate pentru rezolvarea problemelor. Dacă s-ar face astfel de parteneriate cu statul, am putea rezolva mai multe asemenea cazuri. Prin unele localităţi am îndemnat preoţii să caute şi să vadă dacă nu sunt case goale, părăsite, să le amenajăm pentru că, dacă te pomeneşti cu o femeie, cum s-a întâmplat, cu trei copii în braţe, care a plecat de acasă , bătută, să putem să o găzduim… Să putem să dăm un ajutor rapid la nevoie. Pentru a evita abandonul şcolar, donăm rechizite, am oferit o masă caldă copiilor în cantinele şcolare, pe perioada de iarnă, lemne de foc… În câte zone din ţară au murit oameni, în timpul iernii, de frig şi, la noi, unde sunt geruri cumplite, nu a murit nimeni. Colaborăm cu poliţia, cu care ţinem legătura, şi nu o dată ne-au fost aduşi oamenii care rămâneau pe stradă noaptea, în ger. Oameni pe care, indiferent de etnie, i-am găzduit.

I.A.: Ne îndreptăm către alte două biserici aflate în şantier…

ÎPS IOAN: Suntem la Vâlcele, aşezare balneară renumită înainte de primul război mondial, acum căzută în paragină, unde, iată, am refăcut biserica. S-au bucurat de virtuţile locului un Iorga, un Bălcescu – cel care, privind spre Braşov, de pe colinele împădurite, a scris: „Ardealul, acest pământ binecuvântat de Dumnezeu.” Avem aici un şantier de restaurare. Şi în localitatea Araci, care urmează, un altul. În Araci s-a născut mitropolitul Nicolae Colan al Ardealului şi academicianul Horia Colan. Au fost peste 400 de familii de români, dar azi mai sunt doar vreo 80. În perioada de vârf am avut peste 120 de biserici în şantier. Unele erau în construcţie, altele erau în reparaţie. Trebuia să fac rost de bani şi de mâncare pentru oameni. În momentul acesta mai avem trei şantiere. Şi mai sunt şi comunităţile mici unde trebuie să ajutăm la întreţinerea bisericilor şi a cimitirelor româneşti. Împărtăşesc toate acestea revistei academice şi patriotice CLIPA conduse de scriitorul Dinu Săraru, pe care am avut bucuria să-l cunosc în preajma mitropolitului Nestor al Olteniei, şi care, el însuşi, şi-a adus obolul de ctitor la Slătioara, în judeţul Vâlcea.

I.A.: Cum vedeţi cursul lucrurilor, în continuare?

ÎPS IOAN: Se vede clar că statul român nu are o strategie pentru această zonă. Progresul economic ar putea detensiona relaţiile interetnice. Acolo unde muncesc împreună, români şi maghiari se leagă prietenii, se pot ajuta unul pe altul. În relaţiile de muncă, în viaţa comună de zi cu zi sunt relaţii normale între oameni. Factorul politic actual nu împacă, ci învrăjbeşte. Aceste două judeţe au fost ocolite de investitori iar statul nu a dirijat investitorii către ele. În aceste judeţe avem resurse de ape minerale care se pierd, peisaje frumoase, păduri de brad, locuri minunate de tratament, în paragină. Există forţă de muncă foarte bine pregătită şi calificată în multe domenii.

I.A.: Cum faceţi faţă acestui balans permanent între tristeţe şi speranţă?

ÎPS IOAN: Zona, nereprezentând un interes electoral pentru politicienii români, este cam ocolită de unii. Puterea statului român e foarte slăbită în zonă. Garda maghiară, organizaţie interzisă în Ungaria, mărşăluieşte pe străzi; se calcă în picioare simboluri ale istoriei României; au loc manifestări antisemite… Cu tristeţe în suflet dar şi credinţă, vom continua să organizăm ediţii ale Universităţii de vară de la Izvoru Mureşului pentru a coaliza reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti în jurul problemelor noastre naţionale. 

Integral la Revista Clipa • Autor: Lect. dr. Irina Airinei • Rubrica: Dialoguri • Iun 2011