Tratat de patologie politică

Despre clasa politică şi, în genere, despre elitele care ajung să guverneze popoarele, se spune că sunt produsul spiritual al acestor popoare. Ideea de sorginte hegeliană cum că fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită este eronată. În realitate, elitele care guvernează asupra popoarelor europene au o genealogie spirituală europeană, adică sunt mai degrabă produsul civilizaţiei europene, a fazelor sale de evoluţie, decât al popoarelor, ele însele cu stările lor de spirit profunde. Popoarele sunt depozite ale tradiţiilor, stărilor de spirit conservatoare, ale memoriei, miturilor, ale credinţelor religioase profunde, ale amintirilor şi sentimentelor comune etc. Elitele, în schimb, sunt inovatoare, revoluţionare, ele vin din valurile istoriei şi ale dinamismelor civilizaţionale mai mult decât din adâncurile de suferinţă şi amar ale sufletului popular. Ele aduc invenţii şi odată cu ele şi primejdia unor patologii ale spiritului director în istoria popoarelor, o specie de maladii spirituale pe care le vom denumi, împreună cu C. Rădulescu Motru, patologii politice. Ideea profesorului Virgil Măgureanu de a elabora un tratat de patologie politică mi s-a părut o extraordinară provocare şi totodată o datorie întârziată a intelectualului român. La începutul veacului al XX-lea, cei doi mari intelectuali români de frunte, Nicolae Iorga şi C. Rădulescu-Motru au scris două cărţi emblematice pentru marca întregului secol: „Viaţa intelectuală la români” şi „Cultura română şi politicianismul” (apărute, una, în 1901 şi alta la 1904). Ambele propuneau un diagnostic al maladiilor spirituale care vor devasta secolul, mai precis viaţa claselor politice, a elitelor guvernante româneşti în secolul al XX-lea. Elitele guvernante (în politică, în cultură, în administraţie, în învăţământ etc) de după decembrie 1989 nu s-au ivit nici ele prin generaţie spontanee, fie chiar şi sub forma emanaţiei politice din revoluţie, ci au o genealogie răsăriteană şi europeană în care continuităţile sunt mult mai importante decât discontinuităţile. Iar aceste continuităţi coboară adeseori în mediul elitelor comuniste răsăritene, dar adeseori ele au rădăcini adânci fixate fie în solul Quatrocento-ului şi în solul revoluţiilor franceze şi mai apoi bolşevice ori în atmosfera unor internaţionale de stânga precum Kominternul sau de dreapta precum mişcarea nazistă. Vom iniţia un serial găzduit de către revista Clipa, dedicat acestei chestiuni a genealogiei europene a elitelor şi a patologiei politice care ne afectează pe toţi. Startul acestui material este prilejuit de două studii ale profesorului de la Universitatea Hawai, J R Rummel, Death by Government, (1994), New Brunswick, N,J. şi Power, Genocide, and Mass Murder, în Journal of Peace Research, vol 31, no. 1, 1-10, http/www.hwaii.edu/powerkills/POWER.ART.HTM. Ideea profesorului hawaian este că „puterea ucide” şi în argumentarea lui prezintă moartea provocată la scară unor popoare de către guvernele lor, ceea ce este mai mult decât înfiorător.

Rudolph J Rummel (1994), aşadar, creatorul paradigmei „power kills”, consideră că secolul XX stă sub semnul „democidului” de proporţii înspăimântătoare (apud Ficeac, 2011, 26). Democidul, care atinge praguri teribile, se referă, în accepţia sa, la „uciderea cetăţenilor nevinovaţi şi neînarmaţi de către guverne” (apud ibidem, 27) ale căror politici au fost întemeiate fie pe idolatrii fie pe ideologii seculariste, precum este, de pildă, ideologia care-a inspirat sistemul colonial (acesta a ucis în circa 200 de ani 50 de milioane de oameni nevinovaţi). În mai puţin de o sută de ani (între 1917 – 1987) cifra „victimelor democidului” a atins circa 170 milioane de morţi (apud ibidem) şi aceştia sunt raportaţi doar la trei state: China comunizată, URSS, Germania regimului nazist, adică trei guverne şi regimuri inspirate de idolatrii şi cârmuite de ideologi care au ridicat dispreţul creaţiei dumnezeieşti şi deci al popoarelor, ca expresii ale acestei creaţii, la praguri terifiante pentru care avem mărturia celor două holocausturi. Stephane Courtois estimează doar victimele comunismului la 85-100 de milioane de morţi (Ficeac, 27). „Rummel susţine că guvernele totalitare au ucis de şase ori mai mulţi oameni neînarmaţi decât au murit în toate conflictele armate ale veacului” (ibidem). „În total, pe parcursul primilor optzeci şi opt de ani ai acestui secol (al XX-lea, n.n. IB), circa 170 000 000 de bărbaţi, femei şi copii au fost împuşcaţi, bătuţi, torturaţi, înjunghiaţi, ucişi prin ardere, înfometare, îngheţ, zdrobire sau muncă silnică; au fost îngropaţi de vii, înecaţi, spânzuraţi, bombardaţi sau omorâţi în nenumărate alte moduri de către guvernele ce au adus moartea asupra propriilor cetăţeni neajutoraţi şi neînarmaţi” (Rummel, 1994 b, apud Ficeac, 28).

„Puterea absolută ucide absolut”, conchide Rummel. Reproducem şi noi, folosind aceeaşi sursă, datele de pe site-ul lui Matthew White (2003) pentru a ilustra progresul omuciderii, al masacrelor în masă pe măsură ce ne apropiem de veacul XX, adică de pragul care consemnează o escaladare a îmbrăţişării axiomelor modernismului, ale acelui tip de civilizaţie care a mizat, în asumpţiile sale de bază, pe omul autonom, despărţit de Dumnezeu în toate sferele vieţii. Iată datele asupra „morţilor veacului”:

• Genocid şi tiranie: 83 de milioane
• Militari ucişi în războaie: 42 de milioane
• Civili ucişi în războaie: 19 milioane
• Foamete provocată de om: 44 de milioane

Total: 188 de milioane

În circa 70 de ani au fost ucişi circa 180 de milioane de oameni nevinovaţi, ceea ce înseamnă aproape 3 milioane de persoane nevinovate ucise anual. Modernitatea se prezintă, iată, în faţa scaunului judecăţii civilizaţiilor cu o asemenea tragică performanţă. Să ne mai amintim că la Katin au fost ucişi 20 000 de ofiţeri polonezi, iar la Fântâna Albă, în Bucovina românească, au fost ucişi în două ore, 3000 de români neînarmaţi doar pentru că voiau să fie români, să părăsească teritoriile ocupate de sovietici, după ce tot sovieticii difuzaseră ştirea că o atare plecare este îngăduită de noua guvernare bolşevică.

„În data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb, icoane, prapuri şi cruci din cetină, a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa trei kilometri de graniţa română, grănicerii sovietici au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. La finalul măcelului, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Supravieţuitorii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi de neimaginat, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var, fără ca Rusia să recunoască aceste crime împotriva umanităţii”. „În 1940, românii constituiau 80% din populaţia Bucovinei, astăzi abia mai sunt 20%… Un popor care uită astfel de evenimente tragice îşi riscă viitorul şi identitatea naţională”, a precizat deputatul Tudor Panţâru prezent la slujba de sfinţire a troiţei ridicate întru comemorarea acestei adevărate comunităţi de mucenici, slujbă oficiată de ÎPS Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor. „Aici avem de-a face cu un masacru premeditat al unor oameni neînarmaţi care nu voiau decât să nu mai trăiască sub ocupaţie străină, fără a opune vreo rezistenţă armată” (http://www.ziaristionline.ro/2011/04/05/fantana-alba-crimele-abominabile-rusesti-impotriva-romanilor-comemorare-la-putna).

Din punctul nostru de vedere, exemplul acesta ne arată cât de adâncă este ruptura dintre sentimentul naţional şi impulsurile nutrite de idolatriile veacului. Cu primul este prezent Dumnezeu în istorie, cu impulsurile dictate de idolatriile ideologice sunt prezente „puterile căzute”, duhurile văzduhurilor de care ne vorbeşte Sf. Apostol Pavel. Prin urmare nu magnitudinea vreunei stăpâniri este cauza urgiei, căci, la urma urmelor, Însuşi Dumnezeu a făcut dintr-unele popoare şi chiar dominaţii „vase ale mâniei” din altele „vase ale milei”, ci despărţirea de Dumnezeu.

Am selectat aici numai câteva ilustrări la consecinţele induse asupra familiei popoarelor de actele acelor civilizaţii care se rup de Dumnezeu. Dacă ar fi să facem o comparaţie privitoare la preţul pe care l-au plătit popoarele în schimbul actelor de civilizare cu care-au venit asupra lor diversele civilizaţii, vom fi nevoiţi să consemnăm „superioritatea” civilizaţiei moderne în privinţa morţilor veacului.

„Din nefericire, acest progres al civilizaţiei nu s-a realizat şi la nivel moral, subliniază Zb Brzezinski, politica reprezentând cel mai mare eşec al secolului XX. Contrar cu ceea ce promitea, secolul XX a devenit cel mai sângeros şi plin de ură secol al omenirii, un secol de politici halucinante şi masacre sângeroase. Cruzimea a fost instituţionalizată la o amploare fără precedent, iar moartea a fost organizată pe baza producţiei de masă” (Brzezinski, 4-5, apud ibidem, 25). Geopoliticianul şi strategistul american formulează sintetic ideea unei patologii politice care a însângerat veacul, preschimbându-l în „cel mai sângeros şi plin de ură secol al omenirii” în albia căruia se precipită asurzitor „politici halucinante şi masacre”.

Pacea popoarelor n-a sporit în lume, elitele directoare ale popoarelor n-au slujit pacea ci războiul şi exterminarea, iar, de vreo câteva decenii aceleaşi elite au inventat un tip nou de război care a îmbrăcat forma unei ciocniri planetare pe care strategistul american S. Huntington o numea război al civilizaţiilor. Civilizaţiile au atins tristul prag la care etalează tragica performanţă de a refuza învăţăturile Dumnezeului iubirii, primele învăţături din istoria revelaţiei zidite complet pe fundamentul iubirii, pe refuzul absolut al războiului, pe Dumnezeul păcii universale îmbrăţişând, în schimb, direcţii care au mai multe în comun cu furioasele zvârcoliri ale monştrilor înfăţişaţi profetic de Capriciile lui Goya. Desigur că patologia cârmuitorilor nu este mai puţin cumplită când survine în alte epoci şi civilizaţii, deşi se pare că veacul al XX-lea pune culminaţie acestei întorsături patologice. În istorie, proporţia masacrelor erei moderne este depăşită în magnitudine şi grozăvie numai de cel din timpul dinastiei chineze Tang, în perioada 756-763, dinastie care a provocat 35 de milioane de morţi, în doar 7 ani, deci circa 5 milioane pe an, un adevărat interludiu al domniei totalitare a morţii. (Cifrele acestea, dimpreună cu celelalte, referitoare la morţii veacului, sunt preluate după Bogdan Ficeac, op. cit., p 23). Patologia puterii pare a fi umbra terifiantă a veacurilor. Un alt exemplu celebru pentru magnitudinea masacrelor şi a exterminărilor şi deci a magnitudinii efectelor patologice ale puterii este acela al invaziei mongolilor, care, după datele aceluiaşi autor, au provocat moartea a circa 40 de milioane de oameni, doar în decursul secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, deci în decurs de circa 100 de ani, ceea ce însumează circa 400 000 pe an. Faţă de cele circa 3 000 000 de morţi pe an în decursul celor 80 de ani cât au durat războaiele ideologice ale veacului al XX-lea aceste exemple istorice ne arată în ce constă adevăratul „progres moral” al civilizaţiei moderne. El este doar un progres al eficacităţii „maladiei” asupra corpului demografic în era modernă. Examinarea chestiunii este mai mult decât o urgenţă. Ipotezele noastre îşi propun să aducă unele unghiuri noi de abordare a unei maladii vechi, maladia politică şi efectele ei în istoria omenirii.

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Iun 2011 • Revista Clipa