de Corneliu Vlad
Instituţiile occidentale (NATO, UE) sau în care puterile occidentale au cuvântul hotărâtor (FMI, G20 etc.) nu se simt prea bine. Întâmplător sau nu, 2011 e un moment greu pentru fiecare dintre ele. Să luăm câteva, pe rând.
Alianţa atlantică „se confruntă pe termen lung cu probleme sistemice foarte serioase“ şi se îndreaptă spre „insignifianţă militară“, a spus, în discursul său de adio ca şef al Pentagonului (iar înainte, fost şef al CIA), Robert Gates. Dovada zilei, intervenţia militară a NATO în Libia. 20 din cele 28 de ţări ale Alianţei nu participă la operaţiuni, Turcia, Spania şi Olanda sunt prezente, dar „nu deschid focul“, Norvegia a anunţat că se retrage, iar unii „spectatori“, chiar dacă ar vrea să participe, nu pot, nu au cu ce. Europa a cam uitat ce e militarizare, efort de apărare, sub salutara umbrelă postbelică a superputerii americane, iar Gates le-a reproşat-o fără menajamente partenerilor de Alianţă. Doar cinci ţări membre (între care Albania) rup pentru bugetul de apărare 2 la sută din PIB, aşa cum cere Alianţa. Dar „Cine mai are nevoie de NATO?“, se întreabă comentatorul britanic Geoffrey Wheatcroft. Mai tranşant, Daniel Vernet de la „Le Monde“ anunţă într-un titlu: „Sfârşitul NATO“.
În Uniunea Europeană, „Unde te uiţi, e criză“, titrează reputatul comentator britanic Timothy Garton Ash. Cea mai acută criză e Grecia, dar tot mai preocupante sunt şi Irlanda, Portugalia, Spania. Şi „orice proiect major al UE şovăie“, observă acelaşi. Franţa şi Italia amână extinderea zonei Schengen, implicarea militară europeană în Libia, cât este ea, nu se află sub drapelul UE, extinderea Uniunii s-a poticnit la Turcia (Croaţia va intra, probabil, în 2013), eurozona e în pericol de dezintegrare. „Criza financiară grecească nu mai e nici grecească, nici financiară, e o criză politică a întregii Europe – rezumă situaţia politologul francez Jacques Attali. Soluţia nu e una financiară, ci politică. Şi nu e la Atena, e la Bruxelles“. Dacă n-ar fi atât de grav, am zice că e precum în ştiutul banc de la Radio Erevan (cel cu „şi nu i s-a dat, i s-a luat“).
Arestarea ciudată a directorului general al FMI naşte tot felul de supoziţii care merg mult mai departe de soarta penibilului personaj (fost atotputernic). Unii vorbesc de „începutul ostilităţilor în sânul elitelor mondiale“, între Occident şi BRIC, între state şi bănci etc., alţii, mai prăpăstioşi, susţin că „guvernanţa mondială se fracturează“.
G8 nu mai reflectă realitatea economică a planetei fie şi pentru faptul că a doua putere economică mondială, China, nu face parte. La summitul de la Deauviille s-a mers pe lumini de poziţie, s-a pus chiar întrebarea la ce mai foloseşte G8, iar preşedintele în exerciţiu al Grupului, Nicolas Sarkozy, a răspuns sibilinic: „Viitorul va decide“. La ceva mai foloseşte G8 după încheierea „oficială“ a războiului rece, este o redută de ultimă oră, una „mai intimă“, a Occidentului (chiar dacă a trebuit să coopteze în Grup şi Rusia). E însă cam puţin şi tocmai de aceea s-a inventat G20, care e ceva mai reprezentativ.
Dacă marile instituţii ale lumii libere trec, fiecare în felul ei, printr-o criză existenţială, să însemne oare că Occidentul a intrat în declin pronunţat? A trecut aproape un secol de când Oswald Spengler a pus întrebarea, dar răspunsul rămâne în continuare a fi formulat. În ce-l priveşte însă pe preşedintele Americii, el are un răspuns clar, unul care e şi cel mai încrezător în viitor. Obama declara în luna mai la Londra că progresele făcute de puterile emergente nu înseamnă şi „declinul“ influenţei americano-europene şi că „vom rămâne cei mai importanţi catalizatori ai unei acţiuni la scară planetară“.
Oricum, Occidentul nu mai are coerenţa din timpul războiului rece, drept care şi instituţiile sale scârţâie mai sonor. E tot mai greu de spus dacă Atlanticul mai mult îi uneşte sau îi diferenţiază pe americani de europeni. În 2004, pe un website norvegian a apărut într-o imagine „principala diferenţa între Europa şi America“: două tinere, una zveltă, cu un coşuleţ de hrană frugală lângă ea, alta obeză, cu cărnuri revărsate şi cu nişte produse McDonald. Şi se mai spune că americanii vin de pe Marte, europenii de pe Venus. Dar diferenţa o fac nu doar asemenea aspecte pitoreşti. Secretarul general al NATO, Rasmussen, declara în iunie: „Extinderea acestei prăpastii economice (între ţărmurile Atlanticului – n.n.) poate să ducă şi la o lărgire a prăpastiei tehnologice care riscă să afecteze capacităţile operaţionale ale forţelor noastre“. „Vremurile s-au schimbat – remarca şi Daniel Vernet. Americanii au alte preocupări, mai presante decât situaţia din Europa, în Asia de exemplu“.
