Capcana aparenţelor. Corneliu Vlad si-a lansat IRANUL, LA RECE. FOTO/VIDEO de la Libraria Eminescu

Reputatul analist de politica internationala Corneliu Vlad, patronul nostru, si-a lansat ieri, la Libraria Eminescu, cel de-al zecelea volum de publicistica: IRANUL, LA RECE. Mai sus, interventia sa de la lansare. Detalii, astazi, pe Ziaristi Online. Pana atunci, un extras din carte:

Capcana aparenţelor

Pentru călătorul în Iran, cel mai mare pericol este capcana aparenţelor. El trebuie să se ferească de judecăţi pripite şi, nu mai puţin important, să lase deoparte, să uite, ceea ce i se pare că ştie deja dinainte, de prin ziare, de prin discursuri, de prin diverse alte relatări. În fond, nu este firesc ca fiecare să-şi imagineze, să-şi aibă propriul său Iran sentimental ? Fără prejudecăţi, fără idei preconcepute sau livrate de dinafară.
Avionul care m-a adus în Iran a aterizat pe aeroportul internaţional numit acum Khomeini, în onoarea liderului spiritual al Revoluţiei islamice. M-am gândit, o clipă, că incinta aeroportului va arăta ca un spaţiu public profund mobilizator, cum mi s-a întâmplat nu o dată în diverse ţări cuprinse de o febră politică ridicată, adică portrete uriaşe ale liderului sau liderilor ţării, lozinci însufleţitoare, steaguri, broşuri etc. Nimic din toate acestea, nici în aeroport, nici în celelalte locuri publice. În aeroport, doar două portrete, şi nu de dimensiuni ieşite din comun, ale celor doi lideri supremi din perioada Revoluţiei islamice: ayatollahul Khomeini şi succesorul său, ayatollahul Khamenei. Nici un portret al preşedintelui ţării, Ahmadinejad. Nu numai în aeroport, dar nici pe bulevardele capitalei, în instituţii şi alte locuri publice. Aşa ceva n-am mai întâlnit nicăieri în lume. Şi nu mă gândesc neapărat la spaţiul sovietic de până mai ieri, populat cu imaginea lui Lenin în milioane şi milioane de ipostaze, de la statui gigantice până la minuscule timbre filatelice sau la portretele şi insignele preşedintelui Mao în vremea revoluţiei culturale din China, ci la oricare ţară din Europa, din America de Nord, care nu-şi fac un crez din ceea ce Hruşciov numea „cultul personalităţii” când vroia să arunce în uitare efigia omniprezentă a lui Stalin. În Statele Unite, chipul preşedintelui este deja arhicunoscut de cetăţeni încă din timpul campaniei electorale, încă de când nu s-a instalat în funcţie sau nu se ştie măcar dacă va ajunge la Casa Albă. Din filmele de la Hollywood poţi să-ţi dai seama cam când se petrece acţiunea după un detaliu : în vreun comisariat de poliţie sau în altă instituţie apare, într-o secvenţă de câteva secunde, pe perete sau pe un birou oficial, chipul preşedintelui în exerciţiu al Americii. Şi în Franţa, şeful statului, în portretul său oficial, realizat cu măiestrie fotografică, după tipicuri intelectuale riguroase (de obicei, pe fundalul unei biblioteci şi cu bustul înfăşurat de o eşarfă tricoloră), figurează alături de drapelul naţional şi de bustul Marianei, în toate primăriile. Cât am stat în Iran, n-am văzut, aşadar, nici un portret, arborat pe undeva, al şefului statului, ci doar, prin ziare, poze de-ale sale în timpul unei vizite pe care tocmai o făcea prin provincie. Dacă în presa lumii nu e o zi în care să nu apară chipul sau numele preşedintelui Ahmadinejad, ca vedetă a momentului, dar, de obicei nu într-o lumină favorabilă, presa iraniană nu se supune servituţii de elogiere nemăsurată nici măcar pentru a încerca să contracareze cumva torentul de imagini negative din mass-media Occidentului. Câtă diferenţă faţă de vremea şahinşahului Mohammed Reza Pahlavi Aryamehr, care, se spune, plătea revistei „Paris Match” în fiecare au pentru câte două coperţi pe care să-i apară poza. Actualul regim de la Teheran nu pune preţ pe o asemenea propagandă.
Aşadar, noaptea, pe drumul de la aeroport către capitală. Încerc să disting în întuneric, în goana microbuzului, clădiri, arbori, inscripţii de pe firmele luminoase. La un moment dat, din depărtare, pe marginea şoselei, se profilează o siluetă luminată precar de farurile maşinii. Mi se pare pentru moment, că ar putea fi o statuie a lui Cyrus, sau a lui Darius, aşa cum le ştim din cărţile de şcoală. De unde ! Dezamăgire ! Este un material publicitar, în trei dimensiuni, al companiei Nokia. O mână uriaşă care ţine un telefon mobil, şi el de dimensiuni apreciabile. Aparenţe…
La intrarea în oraş, pe bulevardele aproape pustii, căci suntem după miezul nopţii, din când în când trecători, maşini. O siluetă înveşmântată în negru din cap până-n picioare încercând să treacă strada. Se mişcă greu, este o femeie în vârstă. Acoperământul ei negru, amplu, care se aşterne în valuri până la pământ îmi aduce imaginea unei trăitoare la o mânăstire de maici, retrasă undeva departe de lume. Aşa o arăta oare Teheranul şi ziua, aşa arată Iranul, ca un imens spaţiu de recluziune cu femei îmbrăcate în negru, cărora nu li se vede decât un oval strict al feţei ? Femei care se prefiră sfioase, parcă pentru a nu putea fi observate, într-un furnicar tăcut şi mereu în mişcare ? Aparenţe…
Sau : Tinere svelte, dimineaţa, cu ghiozdane în culori vesele sau genţi moderne, şcolăriţele, mai toate în blugi, în adidaşi, celelalte, cu pantofi eleganţi, în pas grăbit pe trotuare. Femei moderne, cu ochelari de soare după moda zilei, cu mobilul sau cu o ţigară într-o mână, cu cealaltă mână pe volanul maşinii. Doi îndrăgostiţi care se pierd din ochi, pe o bancă în parc, îşi ating mâinile cu tandreţe. Nu se sărută prelung, interminabil, în văzul lumii, ci doar se mângâie, parcă întâmplător, pe cap, pe umeri. La o ceainărie, câteva prietene, râd, glumesc, se antrenează într-o conversaţie animată. Sau, în forfota magazinelor şi bazarelor, caută cu ochii ceva deosebit, întrebând, examinând, probând. Ca pretutindeni în lume ? Aparenţe … Căci sunt, toate, învăluite în culori închise, nu neapărat negru, ci şi albastru, bleumarin, ba chiar turcoaz şi grena. Voalul, înfăşurat strâns pe frunte şi sub bărbie, lasă la vedere doar o şuviţă de păr care, la cele mai îndrăzneţe, este chiar blond auriu. Iar faţa multora dintre ele pare rodul măiestriei celui mai expert cosmetician. În cei câţiva decimetri de epidermă ai ovalului feţei se concentrează întreaga cochetărie feminină. Dacă priveşti mai atent, observi la unele şi o cicatrice abia vizibilă pe nas. Şi-au făcut operaţie estetică, pentru a arăta mai bine. Iraniencele apelează poate mai copios ca oricine la serviciile chirurgiei estetice a feţei. Nu oferă prea mult privirilor oricui din farmecele trupului, dar faţa, atât cât se poate vedea, trebuie să arate aşa cum se cuvine unei femei cochete. Dar trupul ? Nu poate fi el ghicit prin faldurile veşmântului tradiţional ? Blugii, cum spuneam, sunt şi aici aproape uniformă. Iar peste ei cade, de pe umeri, nu odată, un pardesiu strâns pe talie, un mantou ceva mai scurt, un trois-quart, care pune în evidenţă bustul.
Suntem în spaţii publice, iar în asemenea spaţii legea musulmană e lege, ea trebuie să funcţioneze ireproşabil. În spaţiile private, în familie, între prieteni. aceeaşi lege, omniprezentă, nu se conduce după aceleaşi rigori ca pe stradă, în şcoli, la birou, în magazine, unde portul chadorului (rochia tradiţională) sau măcar al hedjabului (eşarfa) este normă generală şi nu e cuviincios ca femeile să cânte şi să danseze în locuri publice. Dar acasă, între prieteni, nimeni nu te împiedică să porţi culori mai vesele, mini-jupe, să dansezi, să te porţi dezinvolt cu cei apropiaţi, să asculţi muzică de pretutindeni, chiar americană, să vezi filme, chiar americane.
Şi totuşi, Iranul nu este o ţară a vitrinelor, a ipocriziei, a aparenţelor. Religia a privilegiat o cultură şi un comportament al discreţiei, al misterului, „l’art du cache”, cum spune francezul. O cultură a rafinamentului şi a eschivei, în care nu-şi are loc ceea ce este şocant, strident, brutal.

Corneliu Vlad