Continuam publicarea dialogului dintre filosoful Constantin Barbu, discipolul lui Noica, si Cosmin Cretu, cuprins de jurnalistul oltean in cel de-al doilea volum din seria grava Pamfletul Negru. Dupa prima parte, publicata de Ziaristi Online sub titlul  Plagiatele mici ale lui Plesu, Patapievici si Liiceanu (I). Constantin Barbu, discipolul lui Noica, isi pune fostii colegi de la Paltinis la o “autopsie vie” , filosoful craiovean (foto sus cu o scrisoare de la Cioran) s-a ocupat de “disidentii lui Gogu” si comsomolistii-moralisti. Dupa prezentarea Falsficaţionistului Manolescu si a colegul lui Magureanu, Liiceanu, si pubicarea unei scrisoari inedite a lui Constantin Noica, in urmatorul episod a fost expusa reteaua anti-Eminescu, sub titlul Constantin Barbu expune Reteaua anti-Eminescu. De la Zigu Ornea si Plesu la Cartarescu si Manolescu. Ce gandeau Noica si Cioran despre Eminescu (IV). Ultima parte a acestei serii, mai jos, dupa care vor urma, chiar de azi, noi sarje grele de dezvaluiri culturale marca Barbu. Nu ratati Pamfletul Negru, seria noua!

Cum comentezi dorinţa lui Liiceanu de a se “strecura” mereu, de data aceasta, în grădina cu disidenţa?

Dacă am fi prieteni l-aş sfătui pe Liiceanu să se retragă din Liga disidenţilor fiindcă nu are nevoie de nici o diplomă. El ar trebui să înţeleagă că e important prin bibliografie, nu prin biografie. Disidenţa înseamnă a fi diferit de. Diferit de cine? De comuniştii din „epoca de aur” a lui Ceauşescu? Ar însemna să fi avut un oarece drum comun. Eu ştiam că artiştii sunt anarhişti şi nihilişti, nu pionieri cu nota 10 la purtare de la naştere până la moarte. Băieţii cuminţi ar trebui să sară direct în calendarele cu sfinţi, în timp ce nihiliştii să se descumpănească cu anarhiştii.

O întrebare, mărturisesc răutacioasă, inspirată de Victor Roncea: cui folosesc “pieptănăturile” lui Pleşu şi Liiceanu, direct la televiziunea naţională, “despre iubire” – asta în timp ce ţara moare?

N-ar fi o problemă că Pleşu şi Liiceanu se piaptănă în timp ce ţara arde. Fiindcă o ard politicienii pe care ei i-au susţinut. Dacă lor le merge bine La Cocoşatu’, dă-o dracului de ţară… Care, după ultimele idioţenii ale trogloditului de Manolescu, ar trebui distrusă în tot fondul ei traco-daco-scitic. Vezi, Costine, chiar şi Manolescu a devenit cult după ce a stat mai mult de un cincinal la Paris, ba chiar a uitat că are vreo cinci funcţii, cam cât avea Ceauşescu când l-au împuşcat. Manolescu s-a împuşcat singur plagiind din Jauss în aşa-zisa lui Istorie critică, un fel de carte de memorii, o simplă broşură care de-abia trece de 1500 de pagini. În această broşură surmenatul critic ne anunţă că manuscrisele lui Eminescu nu au nici o valoare literară! El nici nu bănuieşte că acolo se găsesc şi Luceafărul şi Memento mori, două poeme inaccesibile lui. Ca să-i demonstrez îl provoc să producă două interpretări pentru versurile:

Nu e nimic şi totuşi e (Luceafărul);

E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei (Memento mori).

Prin 1993-1994, nu mai ştiu exact, am scris şi publicat Manifestul anonim, un compendiu de o cruzime nihilistă demnă de luat în seamă. Aşadar, nu sunt pentru tămâierea unei culturi minore, dar exigenţa cere cunoaşterea esenţei, după o vorbă veche. Manolescu ar trebui să intre în bibliotecă şi să nu mai iasă, spectacol care nu va avea însă loc.

Se pot constitui aceste dezbateri – “păstrarea cuvintelor nealterate” – într-o eventuală „strecurare” într-o viitoare disidenţă faţă de regimul actual?

Nu ştiu dacă Biobscurii Liiceanu şi Pleşu vor să se mai strecoare într-o viitoare disidenţă, pentru faptul că sunt prea bătrâni şi nu cred că vor mai prinde alt regim. Nu este indecent să te mai dezbraci de izmene şi idei la 70 de ani? Idei nu mai au. Ar fi bine să îşi arate izmenele de Împăraţi. Manolescu este campionul unui nou curent literar falsificaţionismul, iar Pleşu un prestigitator jalnic, care scrie în Adevărul şi Dilema veche despre măgari, lichele, neant, vid sonor, lighean, entelehie, iubire, prostie şi încearcă să termine dicţionarul. Nu ţii minte, băi Andrei, că Noica zicea să gândeşti in esse, nu dicitur. Mă mir cum îţi dă voie şeful tău de la ziar, Grigore Cartianu, fost Grégoire l’Ecrivain, omul cu apa de ploaie din Oceanul Pacific: cu care a vrut să-l apere pe Liiceanu de plagiatul din Heidegger, de parcă Neamţul ar fi auzit de bulgarul Grigorie… Bă, băieţi, ce-aveţi voi cu Daseinul că es gibt e mai greu de înţeles şi se află în altă parte?

A propos: Grigore, nu mai număra apa din Oceanul Pacific că e multă. Nici  lui Cristian Tudor Popescu nu i-ar ieşi numărătoarea, deşi omu’ e din categoria miliţianului care număra o bilă. Cartianu şi Popescu au fost cei doi clovni care au sărit în ajutorul plagiatorului Liiceanu, când avu loc accidentul nuclear cu plagiatul din Heidegger. Bine bă, hermeneilor! citeaţi Sein und Zeit şi nu spuneaţi la nimeni nimic?

Aşa, pentru a rămâne “provincial” şi “controversat”, ai vizitat vreodată un bordel?

Un bordel numit România?

Când râde Constantin Barbu?

Am un umor smintitor dar nu am timp. Râd de mine însumi fără întrerupere.