Este un un roman pe care l-am început cu mulţi ani în urmă şi pe care l-am abandonat, adeseori, în favoarea altor proiecte. O poveste despre viaţa în armată a unor tineri care abia au terminat liceul. O poveste despre iubire, despre camaraderie în vremuri în care tinerii erau smulşi din mijlocul familiei, îndepărtaţi de prieteni, de casă şi de tot ce le era familiar şi puşi să devină bărbaţi. După normele statului comunist. Un roman pe care sper să-l predau cât, mai curând, editurii.
« Am senzaţia că pământul se va scufunda. De zile şi zile plouă aproape continuu. De unde oare atâta apă şi cât are de gând să mai cadă asupra noastră ? Noiembrie urât şi rece şi ploios. Simt că-l urăsc. Umezeala se strecoară nu numai în trup ci şi în suflet.. Doar că colo nu intră singură ci împreună cu tristeţea. Ea, tristeţea, mai ales, simt cum mă inundă, cum îmi cuprinde pieptul, se scurge prin braţe, se urcă la cap, îmi iese prin fiecare por din piele. Sunt deprimat, sunt copleşit sau am, în sfârşit, un moment de luciditate? Parcă mă trezesc dintr-un vis, cu toate că apoi îl voi lua de la capăt. O ştiu prea bine, altfel nu se poate. Nu am cum. Oare de aici ura pe care o simt în mine? Urăsc ploaia, urăsc locul şi clipa aceasta, îi urăsc pe cei din jur şi mă urăsc, mai ales, pe mine. … Stau în bârlogul meu, de fapt patul meu camuflat, înconjurat de cearceafuri atârnânde, bine prinse sub salteaua patului suprapus peste al meu. Doar latura de la picioare este liberă. Prin ea văd o pată neagră – fereastra acoperită cu o pătură menită să oprească vântul care şuieră pe sub fereastra strâmbă. Dacă ar fi vară şi cald, pătura nu ar exista, fereastra ar fi deschisă şi aş putea vedea cerul plin de stele. Până la mine răzbat respiraţiile grele, sforăitoare, ale celorlalţi. Dau uşor păturile la o parte. Ii zăresc pe rând, la lumina, roşiatică ce răzbate prin fisurile sobei de lut. Văd sclipirile jarului şi fumul ce iese molcom prin crăpături, împrăştiindu-se în cameră. Atmosferă caldă şi tihnită, tulburată de şuieratul vântului, de răpăitul continuu al ploii în geam şi pe acoperiş, dar mai ales de gândurile mele. Ceilalţi dorm fără griji, fără să se clintească, răpuşi de oboseală.
Continuarea la http://cristianbotez.wordpress.com
