Mâinile mele,
boabe subţiri de lumină,
sărută Florile în mângâierea lor…
Aud şoapta lor parfumată,
şi leagănul pădurilor m-alintă.
Ca aripa Ingerului meu păzitor,
o lume de lumină mă cuprinde,
clipele-mi zbor pe aripile florilor.
Mireasma lor îmi deschide noi înţelesuri…
Mă simt copleşit…
Mă-ntind bucuros pe prispa nădejdii.
Lumina aprinde pe pieptarul meu veşnicia.
Corbul Alb îşi cântă dorul
ascuns în vârtejuri celeste.
O Floarea se –nmiresmează de alta,
ochii se privesc în alţii,
lumina ta se-mprăştie în surâsul meu,
apele lui se răcoresc într-ale mele,
un cântec se-ncântă cu altul,
gândurile-mi răsună vesel în celălalt,
cuvântu-mi binevesteşte bucuria ta,
o mână caută pe alta,
şi ambele-L caută pe Dumnezeu.
Iată ruga creştinului!
Iată Ortodoxia-
Floarea Darurilor Sfântului Duh!

( Rugă- ciclul Privind Florile)

Cu inima curată poţi pătrunde universul frumuseţii lui Dumnezeu, care-ţi mută pe rând admiraţia de la rânduială la strălucire, de la miracol la splendoare, de la uimire la divin, de la poem la cântare. Admiraţia noastră nu micşorează măreţia divină, ci dimpotrivă creşte pe mâsură ce mugurul dragostei noastre surâde deplin în mireasma florii dumnezeieşti.

Frumuseţea Creaţiei lui Dumnezeu ondulează plăcuta privelişte, ce se primeneşte sub razele de soare, răsfrângându-se apoi sublim în hora inimilor noastre. Frumuseţea lui Dumnezeu însă, oricât ne-am strădui şi oricât ne-am trudi, nu se poate zări cu ochii trupeşti, ci doar cu lumina înţelepciunii sufleteşti ca o nespusă fascinaţie a îmbrăţişării.

După cum omul trebuie să fie floarea Cuvântului (căci prima sa însuşire este vorbirea) menirea lui este să răspândească mireasma luminii Logosului dumnezeiesc prin care s-au creat toate elementele cosmosului. Fiecare element are însuşirea sa specifică prin care se deosebeşte de toate celelalte, dar în toate elementele există o însuşire comună de legătură, ca o înrudire şi ca o rodire întru frumos, întru Dumnezeu. Omul se înrudeşte cu toate elementele pământului şi ale cerului, dar parcă cea mai sublimă asemănare a lui este Floarea. Firul verde de iarbă şi floarea înmiresmată sunt ca două ipostaze ale firii omeneşti, cum spunea înţeleptul Isaia: “tot trupul este ca iarba şi toată slava omului ca floarea ierbii”. Creştinii desăvârşiţi pot atinge sublimul Florilor spirituale. De aceea Sfânta Fecioara Maria, care este Arhetipul Omului desăvârşit, Împărăteasa Cosmosului şi Maica lui Dumnezeu a fost numită de Sfinţii Părinţi şi FLOAREA DARURILOR PREA ALESE.

Mireasma oamenilor care trăiesc în lume, în Poemul Creaţiei, ca Florile pământului, cu siguranţă pătrunde şi-n ceruri.

La porunca Domnului: “Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel!”Pământul a îngenuncheat smerit pe porfira luminii, aruncându-şi haina sărăcăcioasă şi tristă şi s-a împodobit cu podoaba bucuriei. “Un singur fir de iarbă (spunea Sf. Vasile cel Mare) şi o singură plantă sunt de ajuns să-ţi facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate!

Inima omului însetează după strălucirea cerească care împodobeşte natura ca o Mireasă. În Poemul Naturii, sufletul nu mai are nevoie de argumentare, ci în braţele contemplării culege lumina şi viaţa, deopotrivă cu mireasma florilor şi gingăşia mugurilor de pomi, cu tremurul de fior al frunzişului verde şi rapsodiile vesele ale păsărelelor ce se întrec cu nuanţele lor de extaz, cu petalele de azur ale amurgurilor şi umbrele serilor serafice, cu smerenia păpădiei şi chihlimbarul viţei de vie, cu trilul angelic al ciocârliei şi refrenul cristalin al cucului. Aşa cum florile beau cu nesaţ din ambrozia Zorilor, creştinul suspină în lacrima de foc a psalmilor şi soarbe cu lăcomie strălucirea cerească. Parfumul şi culoarea lor ne înnobilează trăirea, transmiţându-ne permanent preferinţa sublimului.

Îngerii şi Sfinţii, Eroii şi Martirii şi-au zugrăvit gândurile, ruga, dorul, cuvintele şi trăirea lor cu purtarea de grijă a Creatorului, din strălucirea şi mireasma Florilor. “Deci, (ne încântă din nou Sf. Vasile cel Mare)când vezi plantele cele de pe lângă casă, cele sălbatice, cele care cresc în apă, cele care cresc pe pământ, cele care au flori sau cele care n-au flori, cunoaşte din acestea mici pe Cel Mare, adaugă-I mereu admiraţia ta şi măreşte-ţi dragostea pentru Creator!”

Florile sacre- Eroinele şi Martirele noastre şi-au tras seva din Doinele podidite din lacrimile prigoanelor. Dorul lor de o covârşitoare dăruire s-a încrustat cu strălucire pe răbojul străbun al iubirii de Dumnezeu şi de Neam. Peste Vatra multimilenară a neamului nostru daco-român atrocităţile ateo-comuniste s-au prăvălit cu cea mai cruntă şi înverşunată ură. Lucrara lui Dumnezeu- Mântuitorul nostru în lume, acel Urcuş spre Înviere este cu siguranţă cea mai grea şi cea mai anevoioasă. De aceea pentru această chemare au fost aleşi cei mai deosebiţi fii ai Săi, i-a rânduit cu har şi putere ca să biruie toate prigonirile, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă. Calea aceasta sfântă şi spinoasă era deopotrivă şi Calea lui Dumnezeu şi Calea lor. Era de fapt Urmarea lui Iisus Hristos, dureroasă, divină şi absolută. “Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit Cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis”(Ioan, 15, 18-21). Suferinţa şi prigoana sunt cele două aripi ale credinciosului, asemeni credinţei şi nădejdi, care-l întăresc în lupta sa pentru Adevăr şi Dreptate. Luptătorul se purifică prin duhul suferinţei, iar sprijinul lui Dumnezeu fiind total, prigoana devine bucurie, iar tortura i-a locul binecuvântării. Cununa de spini se transformă într-o cunună de slavă. Aşa a fost Muceniţele noastre, Florile suferinţei şi ale dragostei. Toate virtuţiile ancestrale s-au îngemănat în privirile lor pătrunzătoare, ca o rugă de foc.

Gândurile lor s-au împletit în şoapte serafice devenind călăuză şi rânduială a înţelesurilor neîntrecute, dobândind dulceaţă şi strălucire cerească.

Voinţa lor a devenit măreaţa jertfire întru cinstirea Cuvântului, Care stă Cumpănă şi Început a toată zidirea.

Curajul lor a alergat de la o margine la alta a Tradiţiei, doborând nevăzutele patimi cu noul şi fascinantul lor crez.

Frumuseţea chipului a luat prin surprindere însăşi chemarea vocaţiei lor, copleşind de admiraţie taina lumii de nepătruns, care s-a aşternut ca o podoabă de argint peste tăria lor sufletească. Tăria sufletului uman constă în trinitatea puterii sale: cuvântul (raţiunea), voinţa (sau dorinţa) şi vitejia (bărbăţia, caracterul, curajul, fermitatea, credinţa). În lumina Cuvântului străluceşte Icoana triipostatică a lui Dumnezeu. Mintea, raţiunea umană sau sufletul împreună cu simţirea raţională a inimii (rezultată şi dependentă de suflet) naşte gândul sau cuvântul tainic, în care Dumnezeu a sădit sămânţa binelui şi a răului, conştiinţa. Conştiinţa sălăşluind în curăţie, har şi credinţă acţionează în uniune cu voinţa şi fermitatea caracterului. Raţiunea stearpă (lipsită de har) nu pătrunde minunea, miracolul, cerând permanent argumente, şi când nu înţelege, neagă evidenţa. Voinţa aspiră către Creator, iar caracterul ferm îl menţine în dreapta credinţă, astfel încât puterea cuvântătoare să fie permanent în comuniune cu Dumnezeu, devenind lumină din Lumină. În Grădina Maicii Domnului, în minunata Vatră a Daco-României, Bunul Dumnezeu a sădit o seamă de Flori ale prigonirii noastre, cu o mulţime de miresme, ce ne-au parfumat inimile şi sufletele de-a lungul atâtor veacuri şi milenii. Totul a crescut în formă şi culoare, în hore şi chemări, în dăruiri şi răspunsuri. Suspinul şi mireasma lor a fost o lucrare divină de esenţă şi miracol, de taină şi biruinţă. Florile sacre au rodit din binecuvântare dumnezeiască, din purtarea de grijă a Maicii Domnului, din lacrimi şi flori, din doine şi rugăciune, din doruri şi jertfe, asumându-şi rolul pământesc dar şi chemarea ca menire cerească. Binecuvântarea sfântă este o mare bogăţie. Florile noastre sacre evocă întâmplări, atitudini, reprezentări spirituale, trăiri liturgice, splendori, emoţii, lumini şi constelaţii, ce poartă în adâncul sufletului nostru zorii împărtăşiţi cu Aura Învierii. Fiecare a fost o dorinţă nemăsurată a dăruirii întru credinţă şi iubire. Aşadar, gândul lor creştinesc- mugure de Dumnezeu, a îmbobocit pe cărarea fierbinte a jertfei sublime. Lacrimile lor, cor de îngeri în slavă, au ajuns la porţile deschise ale cerului. Dorul lor împletit cu smerite rugăciuni, a bătătorit infinitul, aducându-le aura Crucii. Jertfa lor sfântă şi întreagă, sensu divin al luptei creştineşti trebuie să locuiească în inimile noastre ca o dulce şi suavă cinstire. În ele s-a întrupat din nou biruinţa pe deplin, fiindcă au avut împărtăşirea de viaţă a Cuvântului. Suferinţa a dat pământului cele mai nobile Flori, cu cele mai alese virtuţi. Muceniţele suferinţei i-au aflat taina şi i-au dus în cer cântarea. Ele s-au lepădat de sine, şi-au luat crucea şi s-au împodobit cu frumuseţea Fecioarei.

Florile au sentimente statornice, pe care le prind în culori, brodând gândurile însorite ale dimineţii. Întreg asfinţitul a coborât pe petalele lor, ca vinul în extazul minunii.

Mireasma lor s-a împletit într-o horă de cer, aruncându-le zodia-n răscruce.

Suave cu frunţile dalbe, au nins printre gratii drumeag, lăsând Vlăsia copilăriei cu braţele ei verzi încleştate pe tremurul crengii de plop. Visele lor, şir de cocori, gândurile lor, vestale de fluturi s-au potopit în chemarea de cuc, pripăşindu-se sihastre calvaruri. Fără surle, dar cu eroism şi-au scuturat zeghiile în falduri sacerdotale, împletind prieteniile durerii. Şi-au strivit albastrul privirii pe marginea osândei tulburătoare, purtând durerea cu aparentă nepăsare.

Şi-au întors soarta ca pe arcul ceasornicului, ca nădejdea să bată, dar tic-tac-ul le-a încremenit surâsul. Atâtea anotimpuri sinistre le-a închis inimile într-un clopot de piatră, dar piatra s-a sfărâmat şi a devenit Icoană.

FLORICA SAV, originară din Păulişul Aradului. În “Mugurele” de învăţătoare a odrăslit rodul biruinţei. Elevă eminentă a Şcolii Normale Ortodoxe Române de Conducătoare Beiuş, a militat pentru credinţa străbună şi iubirea de neam, fiind arestată în “marele val” din 1948 la vârsta de 17 ani. Supusă torturilor timp de trei ani a murit în închisoarea spital din Târgu Ocna la data de 28 mai 1952. Blajină, cu soarele abia răsărit în piept, a încremenit până şi fierea temnicerelor. Traversa cu emoţie solemnă cumpăna pribegiei, cu sufletul pregătit ca de mănăstire. Fermă şi statornică în credinţă a doborât calvarul îndurărilor, blând, cu rugă alinătoare şi sigură. Neîntrecută în dăruire a devenit balsam celor mai încercate camarade şi totodată dar tuturor. Sub înfăţişarea sa graţioasă şi sveltă a consimţit să primească omagiul unui curaj de martir. Ochii mari nespus de strălucitori surâdeau a împlinire şi bunăvoinţă. Sub gingăşia privirii ei, ca un răstimp fermecat, flacăra aurorei se învârteja în rotocoale de sfială. Surâsul îi înfiora anii în care îi încolţea iarba verde de acasă. Înserările rugii îi descătuşau spritul în fuioare de nori. Frumuseţea s-a cuibărit în trupul ei tineresc, dând o înflăcărare spiritului care a călăuzit-o spre demnitate. În rugul sufletului ei aprins, castitatea i s-a contopit în neprihănire. Candoarea ei îmbrăţişa până la superlativ lumina trăirii, iar suspinul devenea în jurui perceptibil ca o adiere. În cugetul ei se oglindeau toate trăirile şi sentimentele noastre nobile. Caracterul său ferm săpat în stânca dârzeniei i-a adus cununa de muceniţă. Steluţele tremurătoare ale lacrimilor prigonirilor ei, păreau că vin dalbe lumini din vremea persecuţiilor primare ale junilor creştini. Ele curgeau unic şi magnific, întrupate într-un şuvoi repetabil. Ruga ei, rădăcină de jar, răbda în genunchi bucuriile şi întristările lumii. Rodnica ei dărnicie s-a făcut întâmpinare credinţei. Sub imboldul unei nesperate bucurii, a crescut fir de iarbă şi floare ca un zefir înmiresmat.

A suferit în trup, dar s-a înălţat în spirit, a băut amarul, devenind nectar, a însetat în suferinţă şi-a flămânzit în bucurie, înfăşurată-n Tricolor şi-a purtat cu demnitate Crucea. Bocetul Doinelor năpădite prin munţii cărunţi, i-a smuls îmbrăţişările tinereşti. Ca aleasă făptură, Dumnezeu a rânduit-o cerului. Viaţa ei curgea lin în faldurile tinereţii, când soarta i-a despicat firul în tenebrele temniţei, lundu-i bucuria de a se revărsa în toată splendoarea frumuseţii ei. Fără grijă înaintea Celui de Sus, şi-a încredinţat sufletul-mărgăritar în Miresmei cerurilor. Pe o coamă de cer în albastrul de vis, au înflorit mângâierii, petale de cais.

Această muceniţă, floare a suferinţei şi a dragostei de Dumnezeu şi Neam este doar un boboc din buchetul înmiit de flori ce au revărsat mireasma Naţiei preaalese a lui Dumnezeu !
Într-o nefirească răsturnare a valorilor, impusă de societatea prezentă profund secularizată şi acceptată de generaţia tânără graţie lipsei acute de îndrumare şi, mai ales, îndârjirii cu care adevărata istorie a neamului românesc este ascunsă cu grijă încă, continuăm să le pedepsim cu uitarea noastră, jertfa lor nefiind temelie de valori pentru tinerele generaţii, aşa cum ar fi fost firesc.
Cinstirea tuturor Florilor să ne crească-n iubire!

Gheorghe Constantin Nistoroiu
( Brusturi-Neamţ, aprilie 2011)

Sursa: Vlad Mihai – Romania, Uneste-te!