Când nu te pui în paranteze…
În numărul 12, din 25 martie a.c., de Buna Vestire, România Literară propune ca temă a lunii „România în eternitate”, începând această dezbatere (e de presupus că vor mai urma şi alte opinii) cu articolul d-lui Andrei Cornea „O obsesie maladivă”.
Dl.Cornea, de profesie filozof, începe cu o observaţie , care conţine un sâmbure de adevăr: „Un organism sănătos nu e sâcâit de obsesia bolii. (…) Dar faptul că, deodată, începe să-l preocupe prea mult sănătatea e primul semn prevestitor al bolii…Totuşi a nu fi în eternitate nu e o boală; e mai curând starea firească deopotrivă a oamenilor şi a stelelor. Obsesia însă de a nu fi e numai a oamenilor şi abia ea e maladivă.”
Dar ce este eternitatea în viziunea d-lui Cornea? O “vitrină” esenţială şi indispensabilă a „muzeului imaginar” al omenirii. Din perspectiva corneană a lui a fi sau a nu fi în eternitate, noi, românii, am avea o „obsesie maladivă”, „încă din vremea lui Eliade şi Cioran, dacă nu de mai înainte.” După A.C., grija noastră “ obsesivă” privind România în eternitate “înseamnă… să nu poţi fi ocolit de un ghidaj sumar prin istoria şi cultura universală”. Concluzia apriorică a lui A.C. ne taie orice elan: “Nu, nu suntem o destinaţie obligatorie.” După această lovitură de măciucă, A.C. începe să ne pună în paranteze.
„Luaţi istoria şi puneţi între paranteze istoria românilor: Cruciadele s-ar fi făcut oricum şi fără noi. Renaşterea ne-a ocolit. Ştefan cel Mare putea să nu fi existat laolaltă cu întreaga Moldovă, dar caravelele lui Columb ar fi plutit la fel spre America. Turcii ar fi avansat cam în acelaşi mod şi fără noi în Balcani şi până în Europa Centrală şi nu cred că prezenţa noastră i-a deranjat în mod semnificativ, aşa cum ne place uneori să credem. Problemele pe care le-am creat puterilor în secolul XIX au fost minore. Nici Primul, nici cel de-al Doilea Război Mondial (în care am avut pierderi uriaşe) nu s-ar fi încheiat altfel decât s-au încheiat, dacă nu am fi existat pe hartă. Comunismul s-ar fi întins şi în absenţa noastră peste Europa Centrală şi de Est, cu nenorocirile ştiute, şi ar fi căzut şi fără aportul nostru. N-am participat la colonizarea lumii, n-am creat un imperiu, n-am cunoscut niciodată grandoarea, nici măcar grandomania poloneză sau maghiară. Praful de puşcă, tiparul, fotbalul, cafeaua, becul electric, sistemul heliocentric s-au inventat fără contribuţia noastră. N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii.” (*)
Înainte de a privi mai atent la afimaţiile lui A.C., trebuie lămurită chestia cu parantezele şi filozofia. După 1989, Petre Ţuţea, un receptor al durerilor poporului român în sec. XX, sesizînd lipsa de substanţă a intelectualilor care, profitând de circumstanţe, se înghesuiau autonumindu-se în postura de noi elite, de arbitri ai eleganţie culturale şi morale, le-a recomandat să se mai pună şi între paranteze. S-au simţit lezaţi, aşa că i-au întors politicos spatele şi si-au văzut de interese.
De la Hristos încoace, filozofii, făcând concurenţă neloaială lui Dumnezeu, au oferit (şi continuă să ofere) imagini deformate privind originea, sensul, devenirea şi destinaţia omului şi a istoriei. Nici nu se poate atfel deoarece filozofii acordă întâietate dragostei de înţelepciune şi nu dragostei de Adevărul în care se află plinătatea înţelepciunii, adică dragostei faţă de Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. La înţelepciunea filozofică se ajunge prin raţiune iar la plinătatea înţelepciunii şi a Adevărului prin credinţă. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu şi se dă celor care o caută şi o cer. Şi raţiunea şi credinţa sunt ţinute de Iisus Hristos, fără de Care nimeni nu poate face nimic, nici dacă este filozof. Atunci când acordă Adevărului un rol marginal, Îl ignoră sau Îl neagă, filozofii devin plagiatori arogându-şi drepturi de autori pe o înţelepciune furată. De aceea, această înţelepciune furată se strică, precum mana cerească strânsă spre păstrare, făcându-se clar-obscur sau întuneric şi pentru filozofi şi pentrui cei care se împărtăşesc din „mana” lor. Privind prin ochelarii filozofiei vedem sau ne putem imagina tot felul de eternităţi (ca şi cea a lui A.C.)
Prin lumina Adevărului (întru lumina Ta vom vedea lumină) nu se vede decât o eternitate vie şi una moartă, iluzorie, chinuitoare şi dureroasă. În eternitatea vie intră tot omul , tot neamul pe care Dumnezeu îl va găsi drept. A fi drept în faţa lui Dumnezeu nu e totuna cu a fi drept în faţa oamenilor, pentru că dreptatea omenească este ca o cârpă lepădată în faţa lui Dumezeu.
Dumnezeu ne-a ţinut departe de ororile cruciadelor şi nu ne-a lăsat să ne înfruptăm (doar să gustăm puţin) din rătăcirile seducătoare al Renaşterii. Ne-a dat, în schimb pe Ştefan cel Mare, “atletul lui Hristos” cum îl numea un papă, şi alţi domnitori vrednici, în Moldova, în Ţara Românească, în Transilvania, sub a căror conducere românii au apărat Creştinătatea, adică Europa de astăzi. Aşa au putut pluti şi caravelele lui Columb spre America. Pe turci i-am deranjat semnificativ şi, fără noi, ar fi avansat serios departe în Europa. Problemele pe care le-am creat puterilor în secolul XIX n-au fost deloc minore. Primul şi al doilea Război Mondial s-ar fi încheiat altfel (pentru noi şi pentru alţii) dacă nu am fi existat pe hartă. Cât despre comunism (pe care A.C. uită să-l treacă la invenţii cu autorii lui) s-a întins peste Europa Centrală şi de Est cu concursul celor care au organizat şi cruciadele şi măcelurile secolului XX. Cât despre grandoare sau grandomanie (în cârdăşie cu alţii sau pe cont propriu), acestea nu constituie paşaport pentru eternitatea vie. Aşişderea colonizarea lumii, crearea de imperii, invenţiile din orice domeniu (inclusiv cele româneşti pe care A.C. fie le bagatelizează, fie le omite intenţionat).
Alături de alte neamuri, poporul român intră în eternitatea vie cu toţi cei, cu toate invenţiile, cu toate jertfele care stau sub semnul credinţei şi în umbra Crucii (a se citi în acest sens, în acelaşi numar 12 al României Literare, articolul „Crucea de la Opanki”, semnat de Sorin Lavric).
Este greu de înţeles aceasta când eşti filosof şi imposibil când eşti şi ateu, căci nici Lucifer nu îndrăzneşte să spună că L-a inventat pe Dumnezeu dar A.C. Îl trece în rândul invenţiilor atribuite poporului evreu. Această afirmaţie izvorăşte fie dintr-o ignoranţă crasă, fie dintr-o aroganţă debordantă sau din amândouă. Dacă A.C. este şi evreu (după cum îmi spune o cunoştinţă care-l admiră) atunci afirmaţia de mai sus nu-i face deloc cinste. Denotă o lipsă de respect şi de înţelegere faţă de drepţii Vechiului Testament, cunoscuţi şi necunoscuţi, prin care Dumnezeu a pregătit înomenirea Cuvântului pentru mântuirea tuturor, evrei şi neevrei.
După ce ne-a ambalat între paranteze, conform indicaţiilor şi instrucţiunilor primite, „ce ne mai rămâne?” se întreabă retoric A.C. Şi domnia sa ne dă răspunsul: „să încercăm, fiecare unde suntem, să facem bine ceea ce avem de făcut; să ne purtăm decent, ba chiar, dacă putem, cu compasiune faţă de semeni; să iubim lucrurile frumoase, de oriunde ar veni. Pe scurt, ce-ar fi, până una-alta, să ne grădinărim cum se cuvine limitele?”
Chiar aşa! Ce-ar fi dacă A.C. ne-ar da un exemplu personal, punându-şi limitele, adică parantezele de care vorbea Petre Ţuţea? Grădinărindu-le cum se cuvine n-ar mai bate câmpii alături de alţi intelectuali de serviciu, toţi având sarcina de face din poporul român o turmă de câini maidanezi. „Hingherii” vor să-l castreze de origini, de istorie, de cultură, de tradiţii şi să-l eutanasieze, dar nu complet, pentru că s-ar distruge habitatul păduchilor care trăiesc pe pielea lui.
La vremuri noi, oameni noi, sminteli noi. „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” (Mt.18,7) Şi vai şi acelora care ascultă pe omul prin care vin sminteala.
Nicuşor Gliga
27 martie 2011
Duminica Crucii
(*) Conform Wikipedia, “Andrei Cornea este fiul mai mic al profesorului, criticului și istoricului literar de origine evreiasca Paul Cornea.”
Paul Cornea, născut în 1924, cu Facultatea de Filosofie şi Litere (secţia Pedagogie) terminată cu dispensă de doi ani, în 1948, fără vreo carte, prima sa lucrare, Studii de literatură română modernă fiind din 1962, a fost unul din politrucii kominternisti ai regimului comunist si propagandist de baza prin organul “Scanteia”. Dupa ce a indeplinit si misiunea de sef la CC al UTM in timpul bolsevizarii Romaniei, la inceputul anilor ’90 a ajuns chiar decan al Facultatii de Filosofie, dupa o gura de Guvern FSN, debutand in aceasta functie printr-un simpozion cu tema “Mai avem nevoie de Eminescu?”. Raspunsul: negativ. Si in prezent spala creiere la aceiasi facultate, din postura de profesor asociat. Fiul ii merge pe urme. Sursa: Enciclopedia Valorilor Reprimate – Războiul împotriva culturii române (1944-2009)
