Monitorul Oficial din 4 octombrie 1947 publica o decizie a Ministerului Educaţiei Naţionale¹, prin care se suprimau „temporar cu începere de la 1 septembrie 1947… prevederile bugetare existente la catedrele şi conferinţele din învăţământul superior”, trecute într-un tabel „ce face parte integrantă” din amintita decizie.

În tabel sunt trecute unităţile de învăţământul superior din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Braşov, cu posturile temporar suprimate.

Au fost astfel îndepărtaţi 86 (optzeci şi şase) de profesori şi 80 (optzeci) de conferenţiari, în total 166 (una suta şaizeci şi şase) de cadre didactice de grad superior universitar.

Tabelul nu menţionează vreo persoană nominal, dar denumirea facultăţilor este urmată de cifre ca, de exemplu:

Tabelul cuprinde toate instituţiile de grad superior, cu numărul de „posturi suprimate”; o formulare prin care erau îndepărtaţi titularii sau conferenţiarii posturilor respective.

Posturile suprimate reprezentau, de fapt, persoane scoase din învăţământ.

Câteva exemple care arată că era vorba de persoane epurate, nu de discipline de învăţământ.

La Facultatea de Drept – Universitatea Bucureşti – sunt suprimate Catedrele de Drept Constituţional, Administrativ şi Internaţional privat, discipline obligatorii ale unei facultăţi de profil. La Iaşi „posturile suprimate” privesc disciplinele de Drept, anii I, II şi III şi Drept Comercial, toate discipline obligatorii.

La Facultatea de Medicină (Bucureşti), „posturile suprimate” sunt: farmacologia, chimie generală medicală, hematologie, neurochirurgie, urologie şi diabetică – oricine îşi dă seama că au fost îndepărtaţi din învăţământ titularii acestor discipline, obligatorii pentru profesia de medic.

Asemenea discipline nu puteau fi defel eliminate, întrucât ar fi dat peste cap formarea noilor specialişti. Era vorba, în realitate, de eliminarea unor cadre didactice socotite că nu corespund criteriilor formulate de noul regim în devenire.

Un exemplu şi cu situaţia de la catedrele de istorie la Facultatea de Filozofie şi Litere (Universitatea Bucureşti).

În „tabel” nu figurează catedrele de Istorie Universală, Istoria popoarelor balcanice, Istoria diplomaţiei. Titularii lor fuseseră scoşi din învăţământ anterior începerii anului de învăţământ, respectiv Gheorghe I. Brătianu, Victor Papacostea, ambii aderenţi ai Partidului Naţional Liberal (C.I.C. Brătianu), şi Ioan Hudiţă, fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu). Trei cazuri motivate 100% politic. În iulie 1948, va urma şi Constantin C. Giurescu (aderent al Partidului Naţional Liberal, aripa Gheorghe Tătărescu).

În august-septembrie 1947, alte două decizii ale Ministerului Educaţiei Naţionale² anunţau suprimarea temporară, de la 1 septembrie 1947, a „prevederilor bugetare” pentru 288 (două sute optzeci şi opt) de posturi de personal didactic ajutător din învăţământul superior, anume:

În ambele cazuri, Ministerul nu dă numele cadrelor didactice îndepărtate din învăţământ pentru „economii bugetare”. Formula acoperea epurarea pe criterii politice a corpului profesoral universitar, de la preparatori la profesori, în total 454 (patru sute cincizeci şi patru) cadre. Aceştia erau îndepărtaţi pentru a face loc unor noi titulari sau suplinitori, agreaţi de noul regim democrat-popular ce va fi instaurat la 30 decembrie 1947.

Legea educaţiei naţionale şi învăţarea pe tot parcursul vieţii a fost adoptată de Camera Deputaţilor prin asumarea răspunderii de către guvernul coaliţiei PDL-UDMR-UNPR şi „Minorităţi”. „Asumarea răspunderii” este formula prin care guvernul coaliţiei, care dispune de o majoritate absolută în Camera Deputaţilor şi în Senat (peste 50%), impune adoptarea legilor fără discutarea lor în forul legislativ. „Metoda” trimite direct la Marea Adunare Naţională dinainte de 1989, cu deosebirea că în MAN votarea legilor era însoţită şi de intervenţii laudative în sprijinul legislaţiei respective, pe când acum, adoptarea se face automat, fără niciun fel de discuţie în forul legislativ al ţării.

Punerea în aplicare a acestei legi s-a făcut cu pensionarea obligatorie a tuturor cadrelor didactice care, în februarie 2011, au îndeplinit vârsta de 65 de ani; persoanele vizate au primit deja înştiiţările de pensionare în luna februarie 2011. Măsura a fost luată în primele zile din martie 2011, concomitent la toate instituţiile de învăţământ superior şi de cercetare ale statului. Nu s-a comunicat numărul celor pensionaţi.

Motivarea? Se spune că aşa se procedează în alte ţări europene unde – de exemplu în Franţa sau Germania – la împlinirea vârstei de 65 ani urmează pensionarea din oficiu. Nu este primul caz în care, fără o examinare atentă a realităţii, în România se aplică mecanic „modele” din alte ţări, indiferent de urmări.

De îndată ce înştiinţările de pensionare au fost date celor vizaţi, au început zvonurile.

Până în prezent, potrivit articolului 271, aliniatele 1, 3 şi 4 ştim următoarele:

a) pensionarea are loc la 65 de ani;

b) posibilitatea, după pensionare, a prelungirii activităţii didactice, în unele cazuri, până la vârsta de 70 de ani;

c) profesorii emeriţi pot continua cu norma de bază la instituţia unde predau.

Până la limpezirea lucrurilor, cum putem aprecia situaţia existentă?

Dacă pensionarea pentru limită de vârstă se aplică aşa cum este precizată în articolul 271 (aliniatul 1) din Legea Educaţiei, în acest caz, toate cadrele didactice formate în regimul democrat-popular şi socialist (până în decembrie 1989) ies din învăţământ.

La Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti – pentru a da un exemplu nominal – părăsesc catedra, aşa, deodată, profesorii universitari Zoe Petre, Alexandru Barnea, Stelian Brezeanu, Ion Bulei, Lucian Boia. Va urma Andrei Pippidi, peste doi ani.

Desigur, pensionarea vine pentru fiecare. Este inevitabilă. În învăţământ, ca şi în toate profesiile, se cuvine să se asigure continuitatea, la acelaşi nivel de calitate. Un cadru didactic de performanţă cere timp pentru a se forma. Iar o nouă generaţie de dascăli de acelaşi nivel are de asemenea nevoie de timp.

Pensionarea bruscă în curs de efectuare acum, în februarie-martie 2011, fără să se asigure continuitatea şi formarea de noi cadre – ambele cel puţin la acelaşi nivel – echivalează cu un evident regres în procesul de învăţământ. Un regres pe care-l înfruntă noile serii de studenţi.

Orice om de bun-simţ se întreabă totuşi: de ce responsabilii Ministerului Educaţiei au hotărât pensionarea forţată a unei întregi categorii profesionale?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur, dictat de rezultatul global al acestui act de forţă şi anume: eliminarea din învăţământul universitar a tuturor cadrelor didactice formate în anii regimului dinainte de decembrie 1989. Altfel spus, o epurare cu caracter politic de largi proporţii a unei întregi categorii profesionale.

În 1947 „economiile bugetare” au constituit o „motivare” care n-a înşelat pe nimeni; cei îndepărtaţi din învăţământ erau consideraţi de noul regim adversari sau elemente nesigure.

În 2011 pensionarea forţată a cadrelor didactice formate înainte de decembrie 1989, înseamnă o epurare tot cu caracter politic, pentru a face loc unor noi slujitori ai catedrelor socotiţi de regimul actual mai potriviţi „timpurilor noi” şi gata să îndeplinească ad litteram directivele primite.

¹ Partea 1A, nr. 229 din 4 octombrie 1947, pp. 8941-8943.

² Nr. 18 şi 34 publicate în „Monitorul Oficial” nr. 184 din 13 august şi 205 din 6 septembrie.

Autor: Acad. Dinu C. Giurescu • Rubrica: Repere Academice • Mar 2011 • Clipa