Identitatea la români

de Prof Dan Berindei

Globalizarea tinde să domine lumea, dar se remarcă totodată, aproape pretutindeni, că popoarele îşi păstrează caracteristicile, adăugând doar într-o oarecare măsură componenta „globală”. Nici englezul, nici germanul, nici francezul n-au renunţat la trăsăturile lor specifice şi cu atât mai puţin americanul, deşi Statele Unite s-au constituit doar cu mai puţin de două veacuri şi jumătate în urmă. Polonezul şi ungurul ne pot servi de model de trăinicie naţională; chiar atunci când s-au stabilit pe alte meleaguri, ei îşi conservă conştiinţa apartenenţei lor etnice şi în nu puţine cazuri chiar şi limba, după o succesiune de mai multe generaţii. Ei îşi slujesc solul natal cu dăruire, chiar când vieţuiesc la mii de kilometri de el. Prin contrast, foarte mulţi români dau dovadă de o adaptabilitate excesivă şi, de asemenea, renunţă la „zestrea” lor cu o seninătate desăvârşită.

Fără îndoială acest comportament rezultă, în primul rând, dintr-o lipsă de educaţie identitară. Care era conştiinţa colectivă a românilor cu un veac în urmă şi care este astăzi? Dar care era educaţia? Ce ţi se spunea acasă, dar la şcoală? Eu însumi sunt „un produs” al perioadei interbelice şi amintirile îmi sunt limpezi. Eram în euforia marii împliniri din 1918 şi aşa eram crescuţi. În clasă se cânta imnul naţional, se înălţa steagul ţării, marile împliniri naţionale – unirea cea mică, independenţa şi unirea cea mare – erau comemorate  în fiecare an, iar acasă ni se povestea „istoria mică” – implicarea membrilor familiei şi a apropiaţilor în procesele istorice prin care trecuseră românii. Sentimentele naţionale reprezentau o dominantă a existenţei şi pentru mine au rămas neştirbite şi cu ele, nedespărţit, am trecut prin viaţă. Mi-au fost reazăm şi neîncetat îndemn prin  atâtea timpuri grele.

Au trecut de atunci trei sferturi de veac. Generaţiile de după mine n-au mai beneficiat de acea educaţie, ci, dimpotrivă, nu rareori, au fost supuse unei contra-educaţii naţionale, cum din păcate şi de neînţeles se întâmplă până şi astăzi! Istoria este marginalizată ca materie de învăţământ, „miturile” noastre sunt vânate cu înverşunare şi asistăm la o altă deformare a trecutului, în aşa fel ca înaintaşii noştri şi faptele lor să fie înfăţişate minimizant, vedetizându-se cu stăruinţă aspectele negative şi lăsându-se în penumbră cele pozitive, ceea ce nu se face însă cu istoria universală, cu istoria celorlalţi!

Copiii şi tinerii noştri nu sunt crescuţi cu sentimentul dominant al identităţii lor. De mici ei nu mai sunt ai României, ci aceasta nu mai reprezintă pentru mulţi dintre ei – mai ales în mediul urban – decât o simplă escală în drumul lor către în afară. Odată cu identitatea se destramă naţiunea şi ţara îşi pierde fiii pe care îi formează cu jertfe pentru alţii. Este una dintre problemele cele mai grave, pe lângă atâtea altele, prin care trecem. Nu se cuvine să lăsăm mai departe ca valul nepăsării să ne împiedice mersul înainte şi să ne întunece viitorul!

Autor: Acad. Dan Berindei • Rubrica: Repere Academice • Mar 2011 • Clipa