Un rebel din Benghazi flutură drapelul Libiei aşa cum era înainte de venirea la putere a lui Gaddafi.
Regimul libian a anunţat încetarea focului, în 18 martie, la câteva ore doar de la un vot al ONU, care aproba operaţiuni militare împotriva sa. Această decizie va simplifica poate o situaţie pe care presa europeană o considera ca fiind riscantă, dar aprobând în acelaşi timp un eventual război.
“În sfârşit. Comunitatea internaţională, care în cele din urmă îşi merită numele, a adoptat o poziţie clară faţă de Libia”, se felicită Libération. Pentru cotidianul francez, “presiunea diplomatică a autorităţilor franceze a dat roade. Aparent izolată, acum două zile, împreună cu Marea Britanie, Franţa a reuşit în sfârşit să obţină rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU autorizând “Statele membre […] să ia toate măsurile necesare [… ] pentru a proteja civilii şi zonele populate de civili sub ameninţarea unor atacuri din partea regimului libian. Şi instituind o interdicţie a tuturor zborurilor în spaţiul aerian al Libiei, cu scopul de a proteja civilii”.
Pentru presa franceză, meritul acestui vot revine în primul rând lui Nicolas Sarkozy. “Luat pe neaşteptate de revoluţia tunisiană, timid faţă de cea care l-a răsturnat pe Mubarak, Paris se află pe metereze în cazul libian, remarcă Libération. Nicolas Sarkozy a înţeles repede amploarea tragediei, văzând o oportunitate de a juca un rol similar cu cel jucat în criza din Georgia în august 2008, când era la preşedinţia Uniunii Europene”. “Ţara noastră şi-a jucat pe deplin rolul mobilizând comunitatea internaţională şi scoţând Statele Unite din toropeala lor, adaugă Le Figaro. Putere mediteraneană, Franţa are datoria de a ajuta la salvarea primăverii arabe”.
“Moştenirea Irakului bântuie orice acţiune”
“Este o ironie amară că aniversarea începutului războiului din Irak cade chiar în acest sfârşit de săptămână“, aminteşte The Independent. „La opt ani după bătăliile de la Bagdad şi Basra, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat înfiinţarea unei zone de interdicţie a zborurilor într-o altă ţară arabă. Reminiscenţele Irakului bântuie fiecare acţiune“.
Dar împotriva lui Gaddafi, comunitatea internaţională, şi mai ales europenii, nu-şi puteau permite să nu facă nimic.
“Este suficientă o puşcă sau chiar o frânghie pentru a ucide oamenii ale căror feţe zâmbitoare le vedem în primele pagini ale ziarelor şi la televizor“, se emoţionează Rzeczpospolita. “Să sperăm că lumea nu reacţionează prea târziu. Să sperăm că ea poate preveni un alt Rwanda“. De fapt, consideră Le Figaro, “la Benghazi, imperativul moral se aplică pentru toată lumea”. Adoptată de ONU în 2005, pentru a trage învăţămintele din Rwanda şi Bosnia, “datoria de a proteja” populaţiile civile ameninţate nici că poate găsi o aplicare mai adecvată. Nu este vorba numai de altruism. “Realismul“, care este uneori pus în cumpănă cu morala, se află de data aceasta în aceeaşi tabără.
“Mai prozaic spus, consideră The Times, nu suntem în Rwanda sau Darfur, unde puteam lăsa sute de mii de oameni să fie ucişi, şi singurul impactul era doar asupra conştiinţelor noastre. Ceea ce se întâmplă în Libia este mai aproape, în multe privinţe, de situaţia din Bosnia unde interesele noastre erau mult mai mult în joc“.
Dar cât timp pierdut pentru a ajunge aici, regretă Le Temps. “Un timp preţios a fost irosit în gesticulări diplomatice“. “Aşa arată lumea noastră de guvernare ‚soft’ de după Războiul Rece, de după marea minciună americană în Irak. Niciun guvern nu mai are curajul să intervină după moda veche şi să trimită un comando în junglă sau în deşert pentru a sprijini în secret o gherilă sau o mişcare de eliberare. Politicul corect a cotropit geopolitica. Legalitatea a câştigat prioritatea faţă de justiţie“.
Menţinerea lui Gaddafi: o umilire pentru toţi Occidentalii
Şi acum ? “Menţinerea lui Gaddafi la putere ar fi o umilire pentru toţi liderii occidentali care i-au vrut pierzania, avertizează Le Figaro. Să nu ne facem iluzii. A salva Benghazi înseamnă a merge la război“. Anunţând o stopare a operaţiunilor sale militare, în 18 martie, regimul libian a schimbat poate datele problemei. Dar dacă încerca totuşi să distrugă insurecţia concentrată în jurul oraşului Benghazi, comunitatea internaţională s-ar fi aflat din nou pusă în faţa unei operaţiuni militare care se anunţa a fi “riscantă“, consideră De Standaard. Ce vom face oare dacă operaţiunile aeriene eşuează?, se întreabă cotidianul belgian. “A pune şi piciorul pe solul libian? Şi dacă Gaddafi îşi utilizează apărarea antiaeriană şi tancurile în zonele populate şi dacă civilii mor în timpul unui bombardament? Vom fi oare surprinşi dacă suntem acuzaţi de neocolonialism în timp ce ţările arabe sunt mândre că se eliberează singure? (…) Dintr-un punct de vedere moral, nu putem decât să susţinem rezoluţia ONU“, se resemnează De Standaard.
Însă oare zona de excludere este-ea soluţia cea bună? “De la Irak încoace ştim că războiul este imprevizibil încă din prima zi şi că el nu duce la democraţie. Nu este o invadare, însă, aşa cum o demonstrează exemplul Kosovo în 1999, poate trece mult timp înainte ca un dictator să-şi schimbe părerea”.
Uniunea Europeană
Cameron şi Sarkozy, generalii UE
Cu un David Cameron “care a făcut un viraj de 180 de grade spre intervenţionism” şi un Nicolas Sarkozy care a trecut “de la zero la infinit” în câteva zile, UE are la dispoziţie o “axă franco-britanică care aspiră să dirijeze securitatea europeană“, consideră José Ignacio Torreblanca în El País.
Ceilalţi europeni, în special Germania, Spania şi Italia [ca şi România şi Bulgaria] opuşi intervenţiei în Libia, se vor afla “în încurcătură”, analizează cotidianul din Madrid : “a respecta compromisul – o intervenţie dar după votul ONU-, sau a lăsa operaţiunile militare în mâinile “acestui mini-directorat franco-britanic“.
O victorie a dictatorului libian ar fi dificil de suportat pentru UE, avertizează de asemenea El Pais. “Umilirea ar fi triplă“, din cauza “pasivităţii sale iniţiale, prin diviziunile de care a dat dovadă” şi pentru că „ar trebui să trăiască apoi cu un constant şantaj energetic şi migratoriu din partea lui Gaddafi“.
