OMAGIEREA UNUI ILUSTRU ROMÂN ŞI EUROPEAN – NICOLAE TITULESCU

de Prof  Univ Dr Gheorghe Buzatu

Diplomaţia României din perioada 1919-1939 a fost conformă tradiţiilor istorice ale ţării şi a avansat un program îmbrăţişând exclusiv principii şi obiective specifice raporturilor interstatale, precum, în rândul întâi, cooperarea internaţională şi egalitatea între state, combaterea revizionismului şi excluderea războiului din viaţa internaţională. Şi tradiţiile, şi principiile sau obiectivele urmărite, şi modul concret în care a fost practicată diplomaţia României între cele două conflagraţii mondiale, totul, dar absolut totul, poartă – astăzi, ca şi atunci – un nume de primă mărime şi de incontestabilă rezonanţă universală – NICOLAE TITULESCU.

Ministru de Externe şi de Finanţe al României în câte două rânduri, delegat la Conferinţa Păcii de la Paris din 1919-1920, titular al Legaţiilor române de la Londra, Paris if Bruxelles, delegat permanent al ţării la Societatea Naţiunilor de la Geneva cu începere din 1920, preşedinte – în mod excepţional – de două ori al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, principal negociator român în reglementarea inextricabilelor probleme ale reparaţiilor şi datoriilor noastre din primul război mondial către Marea Britanie şi S.U.A., semnatar al Tratatului de Pace de la Trianon, prin care se recunoştea pe plan internaţional Unirea Transilvaniei cu Patria-mamă, proclamată la 1 Decembrie 1918, făuritor al Convenţiei internaţionale privind recunoaşterea Unirii Basarabiei cu Ţara (28 octombrie 1920) şi coautor al faimoasei Convenţii pentru definirea agresorului (3-5 iulie 1933), militant neobosit pentru consolidarea unităţii de stat, a independenţei şi integrităţii teritoriale a României Mari, pentru întărirea Micii Înţelegeri şi a Înţelegerii Balcanice, pentru cooperarea rodnică şi pozitivă a Bucureştilor cu Franţa, Anglia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, Turcia, Cehoslovacia şi U.R.S.S., prin tratate bilaterale sau în cadrul “fronturilor neagresive” oriental şi european, unul dintre principalii autori ai Convenţiei de la Montreux din 1936 privind regimul Strâmtorilor Mării Negre, rămasă în vigoare până astăzi, dascăl şi orator de excepţie, îmbinând un deosebit farmec personal cu o temeinică pregătire istorică şi juridică, atât de necesare, toate, în arta negocierilor, Nicolae Titulescu, a intrat în legendă încă din timpul vieţii, se confundă – de multe decenii – cu însăşi diplomaţia, în accepţiunea cea mai largă şi, deopotrivă, cea mai limitată a termenului. Aşa cum s-a observat cu deplin temei, la Centenarul naşterii sale, în 1982, „despre activitatea lui Nicolae Titulescu s-a scris şi se va mai scrie cu aceeaşi asiduitate şi admiraţie tot atât timp cât nu se vor fi diminuat preţuirea şi gratitudinea noastră pentru opera sa, indiscutabil una dintre culmile de manifestare a geniului românesc de oricând şi de pretutindeni, de impunere a acestuia în conştiinţa universală”. Întrucât, alături de I. I. C. Brătianu, Mareşalul Ion Antonescu, P. P. Carp, Iuliu Maniu şi Vintilă I. C. Brătianu, de N. Iorga, Mircea Eliade şi George Enescu, de Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu, de G. Călinescu şi Mircea Eliade, de C. Brâncuşi şi Gh. I. Brătianu, de I. G. Duca, Take Ionescu şi Grigore Gafencu, N. Titulescu se numără între personalităţile de excepţie care, mult dincolo de limitele domeniilor ilustrate, au dat, în prima jumătate a veacului al XX-lea, maximă strălucire României şi numelui de român pretutindeni în lume. Prin întreaga sa activitate politică, N. Titulescu a tins la crearea echilibrului ideal între organismul intern solid al statului român şi poziţia lui internaţională, aceasta îndeosebi după făurirea României Mari în 1918. Din acest punct de vedere, de numele şi de eforturile sale neobosite, ca şi de acelea ale tuturor colaboratorilor săi apropiaţi sau mai depărtaţi şi mulţi, rămâne legat saltul ce s-a înregistrat în privinţa statutului internaţional al României, de la statul cu interese fie ignorate, fie “limitate”, cum era înainte de Războiul Mondial din 1914-1918 şi, oficial, chiar după aceea, mai precis în vremea Conferinţei Păcii de la Paris, la statul pe deplin suveran şi independent în concertul naţiunilor lumii, care s-a afirmat treptat între 1919 şi 1939, solicitat şi solicitând, cu succes, drepturi egale în raporturile cu toţi partenerii mici, mijlocii ori mari, din epoca celui de-al doilea mandat al său ca ministru al Afacerilor Străine, dintre 1932 şi 1936. Evenimentele care au succedat demiterii sale de la conducerea diplomaţiei Bucureştilor, la 29 august 1936, au coincis cu preludiile şi desfăşurările brutale ale preistoriei Războiului Mondial din 1939-1945, fiind de natură să afecteze grav statutul internaţional al României.

Cunoscutul om politic francez Édouard Herriot a definit admirabil această coordonată a acţiunii internaţionale a României independente şi suverane, referindu-se chiar la aportul lui N. Titulescu: “Acest ministru al unei ţări mici face politică în stil mare (subl. ns.)”. Că lucrurile au stat, în adevăr, astfel, în ceea ce-l priveşte pe strălucitul diplomat, să notăm şi această constatare datorată titularului diplomaţiei britanice (Anthony Eden) la aflarea ştirii despre înlăturarea ministrului de Externe al României în 1936: “Iată acum România reintrând în dimensiunile ei geografice (subl. ns.)”.

Personalitatea şi activitatea lui N. Titulescu au stăruit, se înţelege, în atenţia contemporanilor săi, români şi străini. Este cazul să precizăm că, în întreaga perioadă interbelică, presa română – cu unele excepţii, explicabile – a găzduit cu largheţe ample ştiri privind demersurile lui N. Titulescu, succesele şi declaraţiile sale, comentarii asupra omului şi operei. Marile agenţii de presă şi cotidiane străine au procedat deopotrivă, între prestigioasele ziare care nu l-au “ignorat” aflându-se: “The Times” şi “Le Temps”, “Ce Soir” şi “Journal des Débats”, “Le Matin” şi “Daily Herald”, “Pravda” şi “Izvestiia”, “Journal de Genève” şi “Le Populaire”, “Daily Express” şi “The New York Times” etc.

Dintre marii contemporani ai lui N. Titulescu ori dintre colaboratorii săi ne-au lăsat mărturii W. S. Churchill şi Anthony Eden, Genéviève Tabouis şi A. F. Frangulis, Vintilă Brătianu, I. G. Duca, M. M. Litvinov, Édouard Herriot şi N. P. Comnen, Lucian Blaga şi Sextil Puşcariu, Savel Rădulescu şi G. Oprescu, N. Iorga, Iuliu Maniu şi Gh. I. Brătianu, cu care, aceştia din urmă, n-a fost tot timpul în cele mai bune raporturi. Bineînţeles, omul şi opera nu au fost neglijate de istorici, români şi străini, cărora le datorăm mai multe lucrări speciale, temeinice şi pline de noutăţi şi sugestii pentru aprofundarea studiilor titulesciene.

Domeniul respectiv a fost jalonat şi de apariţia simultană a Documentelor diplomatice ori a Discursurilor diplomatului, valorificate parţial în prezent în cadrul colecţiei „Opera Omnia”. Penultimul volum menţionat reuneşte, fără discuţie, cele mai numeroase şi unele dintre cele mai semnificative documente întocmite, expediate, semnate ori realizate cu colaborarea sau în spiritul convingerilor şi indicaţiilor lui N. Titulescu.

Pe urmele lui Jacques de Launay, Walter M. Bacon Jr., V. F. Dobrinescu, Gh. Buzatu, dar mai cu seamă G. G. Potra, studiile de specialitate din ultimii ani s-au întemeiat pe documentele diplomatice descoperite în Elveţia şi îndeosebi pe arhiva personală a ilustrului diplomat, aflată mai demult în posesia celebrei Fundaţii Hoover din cadrul Universităţii Stanford (Palo Alto, California, S.U.A.) aflată în ultimele două decenii la dispoziţia tuturor cercetătorilor. De-a lungul anilor (1980, 1986, 1987), noi înşine am avut posibilitatea să investigăm fondul N. Titulescu păstrat în Arhivele prestigioasei instituţii internaţionale de studiere a istoriei mondiale a veacului al XX-lea care este Hoover Institution on War, Revolution, and Peace. Hoover Institution Archives, fondată în 1919 de către viitorul (pe atunci) şef al executivului american. Nu putem neglija, neîndoielnic, informaţiile difuzate în acelaşi răstimp pe Internet, unele demne de tot interesul, precum:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Titulescu; http://romani_adevarati.blogspost.com/2008/01/niculae_titulescu.html; http://enciclopediaromaniei ro/wiki/Index:Ministrii_de_Externe.

În context, trebuie să ne referim la iniţiativele şi rezultatele de excepţie din ultimele două decenii ale Fundaţiei Europene Titulescu din Bucureşti. Coordonatorii şi colaboratorii Fundaţiei, în prima ordine profesorii Adrian Năstase şi G. G. Potra, ne-au rezervat în acest răstimp surpriza unui veritabil recital Nicolae Titulescu. Astfel, Fundaţia a valorificat, în condiţii grafice excepţionale, numeroase şi solide lucrări de sau despre Nicolae Titulescu ce întregesc, în chip fericit, seria cărţilor fundamentale apărute anterior privind activitatea fostului lider al diplomaţiei române interbelice, unele deja menţionate, precum: volumele Documente diplomatice, redactor responsabil George Macovescu, Bucureşti, 1967; biografia datorată lui I. M. Oprea, Bucureşti, 1966; Pledoarii pentru pace, editori G. G. Potra şi C. Turcu, Bucureşti, 1996 şi, nu mai puţin, Titulescu şi strategia păcii, coordonator Gh. Buzatu, Iaşi, 1982. În tradiţia acestor  puncte de reper ale istoriografice, cărora trebuie să le adăugăm în principal ediţiile Walter Bacon, V. F. Dobrinescu şi Jacques de Launay, volumele recent apărute sub egida Fundaţiei Europene inaugurează un veritabil program ştiinţific în domeniul studiilor titulesciene. Iată de ce, cu siguranţă, considerăm că nu vom abuza de răbdarea cititorului dacă, în context, reţinem unele dintre realizările programului la care ne refeream: G. G. Potra şi colaboratori, Nicolae Titulescu, un mare român, un mare european, un mare contemporan, Bucureşti, 2002; Adrian Năstase, Nicolae Titulescu. Contemporanul nostru/ Notre contemporain, ediţia a II-a, Bucureşti, 2002; Pro şi contra Titulescu, ediţie G. G. Potra, Bucureşti, 2002 şi ediţie anastatică, Iaşi, 2010; G. G. Potra, N. Iorga şi N. Titulescu. Interferenţe, Iaşi, 2011; Emil Păunescu şi colaboratori, N. Titulescu – N. Raicoviceanu. Mărturiile unei prietenii, Bucureşti, 2003. Acestora, li s-au adăugat primele trei volume (dintr-o serie de cel puţin 16) din seria monumentală Opera politico-diplomatică a lui Nicolae Titulescu, editată prin grija lui G. G. Potra şi a colaboratorilor săi (Bucureşti, 2003-2004). Programul lansat cu aceste volume acoperind perioada iunie 1927 – august 1928 se anunţă nu numai cel mai ambiţios, dar, din câte cunoaştem, şi cel mai consistent şi  realist, cu cele mai temeinice şanse de a fi tradus în viaţă. Iată de ce vom reţine, din Cuvântul înainte al prof. univ. dr. Adrian Năstase la cel dintâi volum al Operei politico-diplomatice, constatarea potrivit căreia valorificarea integrală a creaţiei titulesciene reprezintă „o datorie” faţă de cei ce au fost şi un dar pentru generaţiile actuale şi viitoare”, demersul specialiştilor angrenaţi în proiect fiind unul „de mare complexitate şi anvergură”.

Casa Editorială „Tipo Moldova” din Iaşi, în spiritul programului Colecţiei „Opera Omnia”, inaugurată la 23 noiembrie 2009, a publicat deja – în ediţii anastatice – un număr de 16 dintre cele mai cunoscute cărţi purtând semnătura lui Nicolae Titulescu ori studii consacrate ilustrului diplomat român.

Fapt cu totul remarcabil, evenimentul editorial precede împlinirea a 70 de ani de la trecerea lui Nicolae Titulescu în rândul celor drepţi, la 17 martie 1941.

Gh. Buzatu