Autonomia „ţinutului secuiesc” – radiografia unei intoxicări

Acţiunile de înfiinţare în mijlocul României a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care reface defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, reprezintă în mare parte, dincolo de nostalgiile unor persoane reciclate din foşti activişti comunişti în „lideri autonomişti”, reflexul politicii neorevizioniste promovate, începând cu 1990, de unii politicieni din Ungaria faţă de România. Practicând o dublă ofensivă, diplomatică şi de imagine în media internaţionale, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui József Antall (1990 – 1994) şi Viktor Orbán (1998 – 2002) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice un exerciţiu curent.

În ceea ce priveşte România, cheia de boltă a strategiei neorevizioniste a fost desemnarea „ţinutului secuiesc” drept „ţara-mamă din interior” pentru maghiarimea din Transilvania care trăieşte „în diasporă internă”, scopul final fiind „construirea unei (…) lumi maghiare, cu toate instituţiile ei, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare”, aşa cum preconiza chiar fostul prim-ministru ungar Viktor Orbán.

Deosebit de grav este faptul că, folosind contextul creat după intervenţia NATO din 1999 în Iugoslavia, guvernul Orbán i-a „indoctrinat” pe unii dintre viitorii lideri ai Uniunii Civice Maghiare, Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania  şi ai Consiliului Naţional Secuiesc făcându-i să creadă că diplomaţia americană ar fi favorabilă autonomiilor pe criterii etnice şi că acestea vor fi „garantate internaţional” de către NATO. Deşi Departamentul Apărării al SUA a dezminţit prompt aserţiunea, ulterior această veritabilă intoxicare a fost promovată tacit. Astfel se explică de ce Ferenc Csaba, secretarul general al CNS, a declarat public pe un post naţional de televiziune, înainte de ţinerea la 15 martie 2006 la Odorheiu Secuiesc a primei „adunări naţionale secuieşti”, că  minoritatea maghiară din „ţinutul secuiesc” va lupta până la capăt pentru autonomie fiind „sub protecţia NATO”! O afirmaţie care a nedumerit sau a fost persiflată, când de fapt ea ar trebui să  îngrijoreze pentru că, în virtutea acestei gogoriţe, pot fi generate şi pe viitor acţiuni destabilizatoare cu consecinţe grave.

În anul 1931, sociologul american W. J. Thomas formula o teoremă, care de atunci îi poartă numele: „Dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale (chiar dacă ele nu sunt reale n.a.), în consecinţele lor acestea se vor manifesta ca reale”. Teorema lui Thomas arată că semenii noştri sunt departe de a reacţiona doar la situaţiile obiective, ei reacţionând şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi convinşi că sunt reale.

Teorema lui Thomas defineşte cee ce s-ar putea numi o falsă definire de situaţie şi pe mecanismul ei psihologic se bazează operaţiunile de dezinformare şi de intoxicare care constau în manipularea opiniei publice, respectiv a factorilor de decizie, în scopuri politice, prin folosirea de informaţii tratate cu mijloace deturnate.

Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas, în toate aspectele ei, a fost ceea ce s-ar putea numi „sindromul Trianon”. Repetat până la exasperare în perioada primei ofensive revizioniste, între cele două războaie mondiale, demonizat pentru toate relele, adevărate sau imaginare, prin care trecea Ungaria sloganul„Trianon” s-a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară căreia i-a produs o veritabilă traumă. O rană care nu a fost lăsată să se vindece fiind sistematic reinfectată şi amplificată – mai nou prin intermediul neorevizionismului şi al interfeţei sale, autonomia pe bază etnică.

*

Iniţiativele tot mai insistente privind proclamarea pe baze etnice a autonomiei „ţinutului secuiesc” reprezintă, dincolo de manevrele Consilul Naţional Secuiesc (CNS) şi ale Uniunii Civice Maghiare (UCM) – care încearcă să spargă monopolul politic al UDMR -, repercursiunile politicii duse perseverent între anii 1998 – 2002 de către guvernul de dreapta al Ungariei de incitare a minorităţilor maghiare din ţările vecine de a obţine autonomii pe criterii etnice şi drepturi colective.

Pentru a atinge aceste scopuri, fostul guvern ungar condus de premierul Viktor Orbán, care se considera ca fiind, dincolo de graniţele propriului stat, „reprezentantul întregii naţiuni ungare”, nu s-a dat în lături să dezinformeze opinia publică din ţările vecine Ungariei şi, după cum demonstează datele incontestabile pe care vor fi prezentate, chiar să intoxice liderii minorităţilor maghiare din România şi Serbia pentru a acţiona în sensul strategiei lor de politică externă[1].

Pentru a înţelege contextul în care s-a fundamentat strategia autonomiilor pe baze etnice a minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei, elaborată de fostul guvern Orbán, este necesară o scurtă rememorare a situaţiei din primii ani de după 1989.

Implozia sistemului comunist a marcat, fără excepţie, în toate fostele ţări socialiste din estul şi centrul Europei o revigorare a naţionalismului. În Ungaria, fenomenul s-a manifestat prin renaşterea revizionismului şi iredentismului, manifestări similare având loc şi în ţările vecine în rândurile minorităţilor maghiare. Procesul, care poate fi definit cel mai bine prin termenul de neorevizionism, desemnează noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei pentru a le adapta prin „mijloace paşnice” la actuala conjunctură politică din Europa. În anii 90, neorevizionismul a cunoscut o veritabilă explozie şi s-a desfăşurat pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservatoare, naţionalist-şovine, din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident.

În cazul României (dar şi al Serbiei şi Slovaciei) acţiunile neorevizioniste ale Ungariei au avut o deosebită virulenţă în anii 1990 – 1994, în perioada guvernului condus de Jozsef Antall, cel care s-a declarat „sufleteşte” prim-ministrul a 15 milioane de unguri şi a procedat ca atare. Folosindu-se de avantajul că făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, Ungaria a acţionat concertat pentru a împiedica accesul României în organisme internaţionale precum Consiliul Europei sub pretextul disciminării minorităţii maghiare. În paralel, a fost demarată o dublă campanie – diplomatică şi de imagine în mass media internaţionale – în scopul impunerii unor forme de autonomie sau federative care să asigure un statut special Transilvaniei. În mediile politice, presa scrisă şi electronică şi în cercurile culturale din Ungaria a fost întreţinută o atmosferă menită să inducă o psihologie a „teritoriilor recuperabile”.

În o altă „ţară succesoare”, care deţinea astfel de teritorii, Slovacia, după despărţirea acesteia de Cehia, a fost folosit şi cultivat contenciosul legat de hidrocentrala de la Gabcikovo ca pretext al unui veritabil război mediatico-diplomatic menit să ţină trează problematica autonomiei minorităţii maghiare din sudul ţării.

Cazul cel mai dramatic a fost însă participarea Ungariei la destrămarea fostei Iugoslavii. Este cunosut faptul că guvernul Antall a sprijinit secesiunea Croaţiei furnizându-i arme. Miza a fost o Serbie slabă care va fi nevoită să acorde autonomie minorităţii maghiare din Voivodina[2].

Perioada dintre anii 1994 şi 1998, în care Ungaria a fost condusă de guvernul socialist al lui Gyula Horn, a fost relativ mai relaxată, iar acţiunile mai coerente ale diplomaţiei române au reuşit să convingă cancelariile ţărilor occidentale şi opinia publică internaţională de mobilurile reale ale campaniei de imagine negativă dusă împotriva României, inclusiv în ceea ce priveşte (auto)victimizarea minorităţii maghiare. Iniţiativa reconcilierii istorice româno-ungare după modelul franco-german şi încheierea tratatului de bază între România şi Ungaria, cu toate imperfecţiunile sale, a calmat oarecum disputele dintre cele două ţări.

Venirea la putere, în urma alegerilor din aprilie-mai 1998, a guvernului de dreapta condus de premierul Viktor Orbán a dus la o escaldare până la paroxism a problematicii minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei. Federaţia Tinerilor Democraţi – Partidul Civic Ungar (Fidesz – PCU), principala forţă politică din coaliţia guvernamentală, a pus la punct, în cei patru ani de guvernare, o strategie specială „de unire, dincolo de graniţe, a naţiunii ungare”, destinată să devină nu numai o naţiune culturală ci şi una politică. Principalele instrumente au fost acţiunile de obţinere prin toate mijloacele a autonomiei şi coordonarea acestora printr-un organism special înfiinţat, Consiliul Permanent Ungar.

Rezultatele acestui proces au avut efecte negative îndeosebi în România, unde succesivele guverne ale Convenţiei Democratice din România, ca şi preşedintele Emil Constantinescu, au excelat prin incompetenţă şi o slăbiciune care au frizat lipsa de spirit naţional şi patriotism. Prin contrast, strategia guvernului Orbán a obţinut rezultate notabile prin canalizarea politicii externe  pe trei direcţii bine definite – intrarea Ungariei în NATO, deţinerea iniţiativei în relaţiile cu ţările vecine şi schimbarea statutului minorităţilor maghiare din aceste ţări. Un rol important în realizarea mişcărilor tactice au avut serviciile secrete coordonate de László Kövér, un politican agresiv, de dreapta extremă, şi implicarea liderilor organizaţiilor maghiarilor din ţările vecine ca şi a celor din emigraţia occidentală.

Înfăţişarea cronologică a modului în care a luat naştere şi s-a închegat treptat strategia pan-maghiară a guvernului Orbán, coerenţa acesteia, subtilitatea conceptelor şi a mijloacelor (dintre care nu lipsesc dezinformarea şi intoxicarea) puse în slujba ei, conduc la ideea că elaborarea ei nu a fost exclusiv opera unor politicieni.

*

Primul pas a fost făcut la 16 februarie 1996, când a avut loc la Budapesta prima reuniune a Clubului pentru politică externă a Fidesz – PCU, care, la acea dată, se afla în opoziţie. Zsolt Németh, vicepreşedintele partidului, a anunţat că scopul înfiinţării clubului este acela de a oferi o alternativă de dreapta la politică externă a guvernului socialist având în vedere că “politica ungară faţă de ţările vecine, ca şi cea privind minorităţile maghiare este falimentară (…) şi că este cazul să se pună capăt pasivităţii diplomaţiei ungare, aflată într-o continuă defensivă în faţa propunerilor româneşti privind reconcilierea istorică”. Viktor Orbán, preşedintele Fidesz, a anunţat că sprijină concepţiile episcopului László Tőkés (invitat la reuniune) privind autonomia şi s-a referit la minoritatea maghiară din România, în calitatea sa de componentă a naţiunii ungare. Concluzia discuţiilor, la care a participat şi Ferenc Szöcs,  ambasadorul Ungariei la Bucureşti, a fost că este nevoie de o schimbare a politicii ungare faţă de vecinii ţării.

A urmat forumul de dezbateri organizat la 24 iulie 1997 la Târgul Secuiesc, unde Viktor Orbán a atacat guvernul socialist a premierului Horn acuzându-l că duce o politică mult prea precaută în privinţa minorităţilor maghiare de peste graniţe şi că este fundamental incapabil să sprijine dorinţele acestora de autonomie. La scurt timp, într‑un interviu apărut la 12 august 1997 în săptămânalul orădean Erdélyi Napló, Orbán va declara că, pe viitor, Budapesta trebuie să sprijine deschis aspiraţiile de autonomie ale minorităţii maghiare din Transilvania şi instituţiile adecvate acestei autonomii. În interviu se accentuează: “Ceea dorim noi depăşeşte tratatul de bază, diferenţiindu-se de intenţiile originare ale actualului guvern“.

Ministrul de externe ungar, socialistul László Kovács, va preciza că prin declaraţiile sale liderul tinerilor democraţi pune în primejdie interesele esenţiale ale politicii externe ungare. În schimb, Preşedinţia şi Guvernul României nu au avut nici o reacţie. UDMR e la guvernare, iar Viktor Orbán, vicepreşedinte al Adunării generale a Consiliului Europei, este considerat unul dintre prietenii politici ai ministrului de externe Adrian Severin. Declaraţiile lui Orbán erau făcute în contextul în care, cu numai opt luni înainte de alegerile din Ungaria, Fidesz depăşea în sondaje partidele coaliţiei socialist-liberale iar cei mai mulţi unguri ar dori să‑l vadă pe liderul său ocupând postul de prim‑ministru.

După numai o lună, la 13 septembrie 1997, ca un preambul al campaniei electorale, Viktor Orbán va începe un turneu în Transilvania. La Odorheiu Secuiesc, într-o adunare publică organizată de episcopul LászlóTőkés, el declară că sprijină maghiarimea din Transilvania în lupta ei pentru îndeplinirea obiectivelor sale esenţiale: realizarea autonomiei, înfiinţarea unui sistem de învăţământ la toate nivelurile şi retrocedarea bunurilor bisericilor istorice maghiare. Orbán mai lăsă să se înţeleagă că se consideră moştenitorul politic al lui József Antall şi că este dispus să‑şi asume rolul de conducător a 15 milioane de unguri.

Peste o zi, la o reuniune ţinută la Tîrgu‑Mureş, Orbán va  dezavua participarea,  UDMR la guvernare atrăgând atenţia că „guvernele vin şi se duc, dar comunităţile rămân” şi accentuând că „în fiecare localitate din Transilvania unde trăiesc maghiari importantă este construirea unei mici lumi maghiare, cu toate instituţiile ei, de la grădiniţe şi până la autoguvernările de rigoare”.

Începutul următoarei etape, decisivă, va fi marcată de declaraţia lui Viktor Orbán făcută la 28 mai 1998, după ce se anunţă că Fidesz PCU a câştigat alegerile: „Am afirmat în numeroase rânduri că graniţele statului ungar nu se suprapun cu cele ale naţiunii ungare. Viitorul guvern va fi unul al întregii naţiunii ungare”.

De altfel, Programul electoral al Fidesz prevedea că, în cazul că acesta va ajunge la guvernare, va instituţionaliza un dialog sistematic şi oficial  între statul ungar şi comunităţile maghiare care trăiesc în bazinul carpatic, va lupta pentru recunoaşterea drepturilor colective ale maghiarimii care trăieşte în minoritate în ţările vecine şi îi va sprijini aspiraţiile de autonomie.

Reacţiile presei internaţionale la declaraţiile lui Orbán au fost  relevante. Sub titlul “Guvernul copiilor”, Corriere della Sera emitea opinia că “preluarea puterii de către tinerii de dreapta de la Budapesta, nu reprezintă o victorie a noului, ci o ameninţare la adresa echilibrului şi aşa instabil al zonei”, iar BBC International era de părere că “Reîntoarcerea la retorica fostului guvern Antall şi la «diplomaţia megafonului» nu poate avea succes şi că „rigidizarea politicii faţă de vecini nu se arată drept drumul cel mai corespunzător”.

Prezent la Budapesta în zilele imediat următoare, episcopul LászlóTőkés, care îl sprijinise masiv pe Viktor Orbán în campania electorală, îi va cere viitorului prim-ministru o creştere a intransigenţei Budapestei în politica faţă de Bucureşti prin denunţarea politicii României privind minoritatea maghiară, revizuirea înţelegerilor diplomatice şi a tratatului româno-ungar, intensificarea demersurilor privind obţinerea autonomiei teritoriale în zonele în care maghiarii alcătuiesc majoritatea şi individuale acolo unde trăiesc în minoritate, acordarea dublei cetăţenii pentru etnicii maghiari aparţinând comunităţilor din afara graniţelor, urgentarea reîfiinţării unei universităţi maghiare la Cluj, retrocedarea neîntârziată şi necondiţionată a tuturor bunurilor care au aparţinut bisericilor istorice maghiare din Transilvania şi reluarea, sub formă sistematică şi oficializată, a convorbirilor panmaghiare întrerupte înainte de vreme din cauza reacţiei internaţionale la comunicatul Conferinţei ungaro-maghiare de la Budapesta din vara lui 1996.

Strategia guvernului Orbán   începe să se contureze o dată cu ideea lansată de Zsolt Németh, proaspăt secretar de stat în MAE ungar, conform căruia “problema minorităţilor (maghiare n.a.) reprezintă şi o problemă de politică de securitate a Europei centrale.” Într-un interviu apărut la 30 iulie 1998  în săptămânalul Heti Világgazdaság, Németh, care era şi vicepreşedinte al Fidesz, reia astfel într‑o formă mai nuanţată teza lansată la începutul deceniului de fostul ministru al apărării, Lajos Für. La vremea respectivă, afirmaţia că “problema minorităţilor de peste graniţe face parte din politica de securitate ungară” stârnise vehemente proteste în ţările vecine.

Numărul doi al diplomaţiei ungare a mai anunţat că Budapesta va realiza un cadru instituţionalizat al relaţiilor cu maghiarii de peste graniţe, „un organism la vârf în care se vor regăsi reprezentanţii legitimi ai minorităţilor maghiare şi liderii politicii ungare” şi că va elabora un statut special al maghiarilor de peste graniţe.

Modul în care se poate instituţionaliza dialogul ungaro‑maghiar începe să-şi arate adevăratele intenţii când acelaşi Zsolt Németh, cu ocazia unei dezbateri publice organizată de Academia Szent László la 18 septembrie 1998, afirmă că „trauma Trianonului poate fi tratată prin integrarea europeană a naţiunii ungare în întregul ei”.

Lansată la numai trei luni de la venirea la guvernare a Fidesz, aserţiunea contribuie la conturarea convingerii că Budapesta este dispusă să greveze relaţiile cu unii dintre vecinii ei cu o nouă doctrină: aceea a integrării europene a întregii maghiarimi în calitate de comunitate naţională.

O ameninţare voalată la adresa ţărilor vecine în care trăiesc minorităţi maghiare va fi lansată în contextul intervenţiei NATO în Iugoslavia. Ea este emisă de Viktor Orbán, la 9 mai 1999, când cu ocazia congresului Fidesz a declarat că „următoarele conflicte de tip Kosovo nu pot fi ocolite decât dacă minorităţilor care trăiesc în Serbia, şi în primul rând maghiarilor, li se vor acorda drepturile şi autonomia care au fost experimentate cu succes în partea vestică a Europei”. Cu acelaşi prilej, László Kövér, vicepreşedinte Fidesz şi ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, a accentuat că dacă reglementarea problemei minorităţilor din Serbia nu se va extinde şi asupra maghiarilor din Voivodina, “pe motivul greşit interpretat al evitării unui conflict, acest fapt ar transmite un mesaj politic şi moral de neacceptat”. Este, cum se va vedea, un prim pas spre acreditarea falsei idei că minorităţile maghiare din Serbia şi România ar trebui să fie protejate de NATO în care Ungaria intrase înaintea ţării noastre.

Avântul politicii neorevizioniste a guvernului Orbán va fi potenţat de declaraţia-şoc făcută de generalul Wesley Clark făcute la Seminarul neoficial al NATO organizat la Budapesta între 21 şi 23 iunie 1999 la sfârşitul operaţiilor militare din Kosovo şi Serbia. Subliniind că „dacă e nevoie, diplomaţia trebuie sprijinită cu puterea armelor”, comandantul trupelor NATO va susţine că „în conformitate cu noua doctrină a Alianţei, principiile care stau la baza Tratatului de la Versailles sunt, în prezent, depăşite”. (În context, Clark se referea de fapt la acele state care îşi pun în primejdie proprii cetăţeni, tratându-i după bunul lor plac şi riscând să destabilizeze întreaga regiune, dar cele mai multe dintre ziarele din Ungaria nu au simţit nevoia să nuanţeze…)

Existau, după cum se vede, toate premisele pentru a trece într-o nouă fază, cea a „Operaţiunii Duna” pusă la punct sub coordonarea lui László Kövér, ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete. Într-o primă fază, aceasta prevedea sensibilizarea comunităţii internaţionale, după modelul care precedase declanşarea operaţiunilor militare din Kosovo şi Serbia, în privinţa „discriminării” minorităţilor maghiare din fostele „provincii istorice” Voivodina şi Transilvania în domenii ca drepturile omului, folosirea limbii materne şi învăţământul. În a doua fază, trebuia realizată acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din ţările limitrofe şi crearea cadrului legal pentru obţinerea autodeterminării interne. În o a doua parte, acelaşi scenariu viza provinciile Félvidék din sudul Slovaciei şi Subcarpatia din Ucraina.

La 26 şi 28 iunie 1999, în staţiunile Fonyod, respectiv Balatonszárzó, au avut loc reuniuni la care au participat reprezentanţi ai grupului radical din Odorheiu Secuiesc (care ulterior vor înfiinţa Uniunea Civică Maghiară), Uniunii Maghiare Ardelene (organizaţie notorie pentru acţiunile ei revizioniste) şi liderii maghiarilor din Voivodina. Discuţiile s-au concentrat pe discutarea posibilităţilor de realizare a obiectivelor acţiunii şi a cadrului legal în care ar putea fi înfăptuită, astfel încât, în cazul refuzului autorităţilor din România şi Iugoslavia de a satisface cererile minorităţilor maghiare, Budapesta să poată cere intervenţia ţărilor occidentale,   inclusiv prin intermediul NATO.

Cu toate că a fost sfătuit că ar fi de dorit evitarea de tensiuni cu România, ţară care a susţinut campania Alianţei, premierul Orbán a insistat pe această idee. În urma unei vizite la Budapesta, la 14 iulie 1999, a secretarului de stat al apărări SUA, William Cohen, fostul prim‑ministru Viktor Orbán a susţinut într-o conferinţă de presă că demnitarul american a fost de acord ca problema autonomiei minorităţilor (maghiare) din zonă să ocupe un capitol separat în cadrul Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi să fie asigurată prin garanţii internaţionale, în primul rând ale NATO.

Pentagonul a dezminţit prin Agenţia Associated Press alegaţiile premierului ungar arătând că deşi Viktor Orbán “a stăruit cu obstinaţie ca NATO să‑şi asume problema maghiarilor din Voivodina în tratativele sale cu Belgradul în scopul mai marii stabilităţi a ţării”, William Cohen „a ocolit problema autonomiei şi nu a dorit să abordeze nici aspectul asigurării acesteia prin ameninţare militară“.

Cu toate acestea, subiectul atitudinii favorabile a faţă de garantarea securităţii minorităţilor maghiare a fost reluat în întâlnirile pe care premierul Orbán şi Tibor Szabó, şeful Oficiului maghiarilor de peste graniţe, le-au avut cu reprezentanţii lobby-ului maghiar cu ocazia vizitelor în SUA. Foarte probabil, discuţii asemănătoare au avut loc ulterior şi cu unii lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc şi ai Uniunii Civice Maghiare. Altfel nu se explică cum ceea ce începuse ca o dezinformare s-a transformat într-o intoxicare ale cărei victime ei au devenit chiar unii dintre reprezentanţii CNS şi ai UCM, convinşi că pot întinde coarda dobândirii autonomiei cât vor pentru că se află, cum ei înşişi declară, sub protecţia NATO!

Cheia de boltă a stratagemelor de a obţine autonomie pe criterii etnice a fost ideea transformării „ţinutului secuiesc” în „ţara-mamă din interior” pentru maghiarii din „diaspora internă”. Conceptul a fost lansat de Zsolt Németh, numărul doi al diplomaţiei ungare, la 18 februarie 2000, cu ocazia vizitei sale la Miercurea Ciuc unde a afirmat că „pentru strategia maghiarimea din România se conturează tot mai mult rolul ţinutului secuiesc ca ţară‑mamă din interior pe care să se poată sprijini maghiarii care trăiesc în minoritate în diversele regiuni din Transilvania”. Evident, pentru aceasta, „ţinutul secuiesc” trebuia să devină autonom iar în acest scop au fost folosite toate mijloacele, mai puţin cele de forţă, deşi incitări au existat.

Foarte interesantă ar fi o analiză a modului în care Fidesz şi liderii săi s-au amestecat în viaţa politică internă a maghiarilor din România mergând până la susţinerea pe faţă a episcopului LászlóTőkés şi a lui Jenö Szász, primarul Odorheiului Secuiesc, împotriva echipei lui Béla Markó. Imixtiunea s-a manifestat prin încurajarea dizidenţei platformelor radicale din UDMR şi chiar prin sprijinirea creării de formaţii politice precum Uniunea Civică Maghiară, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi Consiliul Naţional Secuiesc care să poată fi contrapuse UDMR pe care Fidesz nu îl considera suficient de dedicată „cauzei naţionale”…

Venirea la putere în Ungaria în mai 2002 a guvernului socialist a lui Péter Medgyesi a atenuat capacităţile Fidesz PCU de a manevra direct acei lideri politici maghiari al căror extremism etnic îl incitase şi susţinuse sistematic în timpul guvernării.

Intrarea ţării noastre în NATO şi faptul că dreapta radicală, conservatoare şi naţionalistă din Ungaria a pierdut şi alegerile din aprilie 2006 poate fi considerată o şansă pentru o Românie aflată în pragul integrarii în UE şi care va trebui să-i contracareze pe cei care au făcut din fluturarea autonomiei o sursă cronică de frustrare.

Schimbarea statutului României prin intrarea în NATO a adăugat, la rândul ei, un plus de stabilitate şi a constituit un factor de descurajare a politicilor neorevizioniste. Cu toate acestea, acel veritabil cal troian al neorevizionismului constituit de acţiunile autonomiste a continuat să acţioneze direct sau prin intermediul operaţiunilor de dezinformare şi/sau de intoxicare.

Cronica unei diversiuni ratate – proclamarea autonomiei Ţinutului Secuiesc

Coroborarea mai multor date şi informaţii arată că, în contextul unei lupte politice fără cruţare – aşa cum s-a prefigurat cea din Ungaria începând cu 2005, anul dinaintea alegerilor generale din Ungaria, şi primăvara anului 2006 – alegerile s-au desfăşurat în luna aprilie -, atât opinia publică din România şi cât şi cea din Ungaria, precum şi clasa politică românească au fost obiectul unui şir de dezinformări şi intoxicări în vederea obţinerii unei anumite reacţii care, la rândul ei să fie folosită pentru manipularea electoratului ungar. Folosind un exemplu la îndemână, cel al loviturilor de biliard, mecanismul acestei duble dezinformări a fost cel al trimiterii bilei în mantinelă de unde ricoşează pentru a lovi o altă bilă care, în cazul unei lovituri bine calculate, intră în gaură.

În cazul prezentat mai jos, mecanismul manipulării a constat în primă fază în „amorsarea” publicului şi clasei politice din România prin punerea la cale a unor acţiuni, aşa-numitul „suport”, care să irite. Reacţiile celor afectaţi au fost apoi condamnate prin intermediul unor „cutii de rezonanţă”, punându-li-se eticheta de „intoleranţă etnică”, „antimaghiarism”, „extremism” etc. În faza a doua, ar fi urmat ca prin relatările unei părţi din mass-media ungare (pentru că subiectul cu conotaţii emoţionale era unul cu mare priză) să fie inflamată opinia publică din ţara vecină. Rezultatul urmărit era câştigarea pentru „cauza naţională” a alegătorilor indecişi şi trezirea predispoziţiei de votare în rândurile „electoratului captiv” al unui anume „client” sau „beneficiar” (pentru a folosi termeni specifici operaţiilor de dezinformare). Astăzi nu mai este un secret pentru nimeni că acesta ar fi trebuit să fie Fidesz – Partidul Civic Ungar care a ciupit prin intermediari coarda naţionalistă pentru a se detaşa de partidul Socialis Ungar (PSU) de care îl despărţeau doar 1-2 procente în sondajele de opinie.

Mecanismul iniţial al oricărei dezinformării constă, spun manualele de specialitate, în „amorsarea” publicului prin crearea a unui „suport”. Modul în care au fost amorsate opinia publică şi clasa politică din România ca şi cel în care a fost creat suportul se dovedeşte a aparţine unor maeştri pe cât de versaţi în arta manipulării, pe atât de lipsiţi de scrupule .

Operaţia de amorsare a început încă din luna ianuarie a anului 2005, când în Transilvania a fost programat un turneu al documentarului de lung metraj „Trianon” în care erau reluate voalat temele propagandei revizioniste din perioada interbelică. Apoi, după jumătatea anului 2005, în mai multe ziare de limbă maghiară din România a urmat o adevărată campanie de reabilitare a lui Horthy însoţită de publicarea a tot felul de jurnale ale unor ofiţeri care au comandat în septembrie 1940 trupele de ocupaţie din Ardealul de Nord.

În luna decembrie 2005, îndeosebi în publicaţiile de limbă maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Bihor, a apărut un val de articole care luau în derâdere semnificaţia zilei naţionale a României. La rândul ei, campania de „rememorare pozitivă” a perioadei care a urmat Dictatului de la Viena a continuat şi în 2006, într-atât încât până şi un ziar serios, precum Kronika de la Cluj Napoca a ajuns să se preteze la o astfel de jalnică manevră.

O dată amorsată psihologia publicului, a început derularea suportului. Acesta este constituit de diverse evenimente produse special în care publicul trebuie determinat să creadă pentru a-i crea şi întări anumite convingeri.

Pe plan extern, de exemplu, Kinga Gál, membră a Fidesz – PCU şi deputat în Parlamentul European, a prezidat, în noiembrie 2005, o reuniune internaţională pe tema autonomiei teritoriale în Europa care a precedat iniţiativa proclamării autonomiei „ţinutului secuiesc”. La rândul său, postul ungar de televiziune Duna Tv anunţă că în viitorul apropiat va lansa un nou canal ce se va numi „Autonomia”. În paralel, pe postul public Radio Kossuth, Smaranda Enache, co-preşedinte al Fundaţiei Pro Europa, îşi exprimă convingerea că Uniunea Europeană va exercita presiuni asupra României pentru ca autonomia „ţinutului secuiesc” să fie acceptată, pentru că, nu-i aşa, ideile de autonomie şi democraţie sunt strâns legate.

A urmat la scurt timp acţiunea unui aşa-numit grup de iniţiativă, format din câţiva asistenţi şi lectori maghiari de la Universitatea Babeş-Bolyai, care au determinat prin prezentarea de date şi argumente false mai multe personalităţi internaţionale, printre care şi Elie Wiesel şi Imre Kertész, laureaţi ai premiului Nobel, să semneze un document prin care se cerea scindarea universităţii clujene.

Pe plan intern, la Odorheiu Secuiesc, vor fi inaugurate 13 busturi de bronz ale unor personalităţi maghiare. (Antropologia politică caracterizează acest  tip de gersturi ca „marcare de teritoriu”.) Unul dintre busturi este al „secuiului rătăcitor” întruchipându-l pe Albert Wass, scriitor şi criminal de război, condamnat pentru crime comise în septembrie 1940, şi care este omagiat public în preziua sărbătorii naţionale a României. O dată pregătită opinia publică, în final, sub auspiciile Consiliului Naţional Secuiesc (CNS), este declanşată întreaga tevatură a intenţiei de lansare la Odorheiul Secuiesc, la 15 martie, cu ocazia zilei maghiarimii, a proclamaţiei care ar fi urmat să anunţe autonomia secuimii.

Dezinformarea a dat roade şi la nivelul clasei politice din România, unul dintre liderii de partidelor din opoziţie declarând chiar că, în caz de nevoie, este gata să-şi mobilizeze susţinătorii pentru a se deplasa la Odorheiu Secuiesc pentru a contracara acţiunile autonomiste. Un alt lider s-a declarat vehement atât împotriva adoptării statutului minorităţilor promovat de UDMR, cât şi a ideii de autonomie teritorială susţinută de CNS, CNMT şi UCM.

În toată această perioadă, în ediţiile electronice ale unor ziare naţionale româneşti, pe forumurile de discuţii, apar texte jignitoare la adresa românilor şi în replică, texte injurioase la adresa maghiarilor. Totul se întâmplă într-o perioadă crucială pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Din fericire, „marea adunare naţională a secuilor” şi proclamaţia autonomiei s-au dovedit a fi un „fâsz” iar ciocnirile interetnice pe care se sconta nu au avut loc…

Este interesant de văzut cine au fost „cutiile de rezonanţă” care au transmis şi au amplificat dezinformarea. În Transilvania, contribuţia esenţială nu s-a datorat mass-media electronice de limbă maghiară (CNS, CNMT şi UCM având un acces mai greu la ele decât UDMR), ci presei scrise de tendinţă radicală cum ar fi Polgári Élet, Erdely Napló sau Europai Idő. Acesta din urmă a publicat chiar o proclamaţie incendiară, pe care nu şi-a asumat-o nimeni, ca până la urmă să se afle că fusese „culeasă” de pe Internet. Poliţia din Tîrgu-Mureş a ridicat ziarul de la chioşcuri şi în urma unei sesizări conform căreia în ziar ar fi fost strecurate manifeste iredentiste. Informaţia nu s-a verificat, ziarele au fost duse înapoi la chioşcuri, fundaţia Pro Europa a protestat, o parte din mass-media din Ungaria a raportat incidentul cu lux de amănunte.

În relatarea şi comentarea pentru publicul ungar a evenimentelor care au constituit suportul dezinformării s-au remarcat îndeosebi cotidianul naţionalist-conservator Magyar Nemzet, periodicul Erdélyi Magyarság şi Duna Tv, dar şi unele dintre emisiunile televiziunilor particulare sau ale Televiziunii Ungare. Efectul cumulat asupra opiniei publice ungare este greu de estimat, dar poate fi bănuit. După cum se vede, dezinformarea a fost gândită din timp, iar faptul că Fidesz-PCU este „beneficiarul” ei a fost evident de la început. Se ştie că UCM, condusă de Jenő Szász, primarul din Odorheiul Secuiesc, este practic filiala politică în România a partidului lui Viktor Orbán, iar CNS şi CNMT îi stau pe aproape fiind constant încurajate politic şi sprijinite logistic.

Merită atenţie specială un aspect relevant care dovedeşte că, pentru a-şi atinge scopurile, începând cu anul 1999, Fidesz nu s-a dat înlături de la a intoxica liderii mişcărilor autonomiste din secuime inducându-le iluzia că pot întinde coarda oricât de mult pentru că există un acord occidental tacit de sprijinire a tendinţelor autonomiste, atât din punct de vedere diplomatic, cât şi militar! În consecinţă, cu puţin timp înainte de „adunarea secuiască” de la Odorheiu Secuiesc, Ferenc Csaba, secretar general al CNS, a declarat pe un post naţional de televiziune că minoritatea maghiară din „ţinutul secuiesc” este una apărată de NATO. Aserţiunea liderului CNS i-a contrariat pe analiştii şi comentatorii politici care nu au recunoscut sursa ei. Folosirea acestei intoxicări în contextul în care episcopul László Tőkés a proclamat ritos la o reuniune ţinută la Satu Mare că autonomia va fi obţinută, la nevoie, prin luptă, ar fi trebuit să neliniştească, dar autorităţile nu au avut nici o reacţie adecvată.

Mai trebuie menţionat că o dezinformare asemănătoare a avut loc în aprilie 1990, tot cu ocazia alegerilor din Ungaria. Ea a fost clădită pe suportul evenimentelor din 20 martie 90 de la Tîrgu-Mureş şi a contribuit substanţial la victoria electorală a Forumului Democratic Ungar condus de József Antall.

După cum se ştie, în final, Fidesz PCU a pierdut alegerile din aprilie 2006,  Partidul Socialist Ungar rămânând în continuare la putere. Se poate conchide că înfrângerea dreaptei radicale, conservatoare şi naţionaliste din Ungaria, care în cazul venirii la putere ar fi promovat isteria autonomistă, poate fi considerată o şansă pentru o Românie care are serioase probleme cu incompetenţa şi lipsa de spirit naţional a clasei politice şi care va trebui să-i contracareze, pe plan intern şi extern, pe cei care au făcut din fluturarea autonomiei o sursă cronică de frustrare.

Deşi eşecul adunării de la Odorheiu Secuiesc a fost evident, conducerea Consiliului Naţional Secuiesc a organizat, pe 18 iunie, la Ditrău, judeţul Harghita, o a doua adunare secuiască. În cursul manifestării, organizată cu ocazia „Zilelor Ditrăului”, şi numită pompos „Marea adunare secuiască”, s-a citit un „proiect-rezoluţie” privind autonomia aşa-numitului ţinut secuiesc.

Faptul că documentul a proclamat, nici mai mult, nici mai puţin decât dreptul la audoterminare a poporului (!) secuiesc, ca parte integrantă a naţiunii maghiare şi, pe baza acestui drept, „autoguvernarea internă a ţinutului secuiesc”; că a cerut stabilirea „limitelor teritoriale” ale acestuia care ar urma să fie condus de „organe administrative deliberative, executive şi legislative proprii” etc, reprezintă, mai mult decât simple elucubraţii ale unor rataţi politic sau diletanţi nostalgici după Regiunea Autonomă Maghiară de tristă amintire comunistă. Ele demonstrează ceea ce am documentat în cursul acestei analize şi anume că acţiunile de înfiinţare în România a unei enclave teritoriale pe criterii etnice sunt rezultatul unei strategii neorevizioniste promovate perseverent începând cu 1990. O dovedesc şi noile deziderate ale Consiliului Naţional Secuiesc pe care nici măcar fostul guvern radical şi naţionalist a lui Viktor Orban nu a îndrăznit să le proclame atunci când, cu doar câţiva ani în urmă, preconiza că „ţinutul secuiesc” trebuie să devină „ţara-mamă din interior” pentru maghiarii care trăiesc „în diasporă” în România. Ele sunt cerinţa ca guvernul Ungariei să-şi exercite „rolul protector asupra revendicărilor privind autonomia Ţinutului Secuiesc” şi pretenţia ca acesta să fie „reprezentat în ţară (sic!) şi în străinătate”…

Cel puţin ciudată, la primă vedere, este cerinţa CNS ca, în cazul că fantasmele sale nu se vor îndeplini, o nouă adunare naţională secuiască, care ar urma să fie convocată spre toamnă, să revendice de la Marile Puteri care au semnat Tratatul de la Trianon remedierea lezării drepturilor colective ale maghiarilor şi secuilor din Transilvania”. Interesant în toată afacerea este că, deşi actualele hotare au fost recunoscute internaţional în 1947, prin Pacea de la Paris, ţinta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul. „Misterul” acestei amnezii deliberate îşi are, în primul rând, explicaţia în puterea de manipulare aproape magică a sloganului „Trianon”.

Reluarea sloganului după 1990, în a doua repriză a partidei care se desfăşoară în prezent, înarmează cauza neorevizionistă cu un atu redutabil. Tactica iredentistă contează în acelaşi timp pe ignoranţa crasă a unora în materie de istorie. Cu aceeaşi şansă s-a încercat şi se încearcă alimentarea, cu informaţii eronate, opinia publică mondială, care ignoră în linii mari istoria acestei părţi a Europei.

Dezinvoltura cu care este reclamată pe toate căile „nedreptatea” săvârşită la Trianon, încearcă să deturneze atenţia publicului larg, neavizat,de la Pacea de la Paris din 1947, de parcă nici n-ar fi existat un al doilea război mondial pierdut de Ungaria horthysto-fascistă care s-a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a ţărilor vecine cărora li s-au răpit teritorii prin forţă sau prin dictate. Desigur că deplângerea „tragediei de la Trianon” are o încărcătură propagandistică considerabil mai mare decât reclamarea deciziilor de la Paris din 1947. Aserţiunea că la Trianon au fost modificate „hotarele de o mie de ani” ale monarhiei (grosolană diversiune istorică !) poate trezi eventuala compasiune, pe când tratatul din 1947 este mai bine dacă e trecut sub tăcere, pentru că prin el a fost sancţionată Ungaria horthysto-fascistă pentru samavolnica anexare a unor teritorii aparţinând ţărilor învecinate.

Reclamarea eventualei nedreptăţi săvârşite de tratatul de la Paris din 1947 nu-i avantajează pe neorevizioniştii de pe la noi sau de aiurea nici pe plan diplomatic, pentru că ar supăra atât Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice (de altfel, vorbind despre primejdiile separatismului, Vladimir Putin a făcut recent o referire critică la „tendinţele separatiste prezente în rândurile populaţiei maghiare de pe anumite teritorii”), cât şi pe Marile Puteri semnatare în calitate lor de actuali giranţi ai tratatului. Rămâne deci „Trianonul” contra căruia se pledează cu  argumente care ţin de zona afectelor, bazate, în mare parte, pe statistici falsificate şi „realităţi” inventate pentru manipularea opiniei publice.

*

Aminteam la începutul acestei analize de teorema lui Thomas conform căreia dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se vor manifesta ca reale. În principiu, teorema descrie o falsă definire de situaţie şi arată că oamenii nu reacţionează doar la situaţiile obiective ci şi la semnificaţiile pe care le atribuie acestora. Ceea ce este primejdios este că o astfel de falsă definire de situaţie, necombătută prompt şi eficient, dobândeşte o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte, forţă pe care sociologul american a numit-o „a self fulfilling prophecy” – o profeţie care se realizează prin ea însăşi[3]…

Dorin Suciu – Ziaristi Online

---

[1] Voi folosi conceptele de „dezinformare” şi „intoxicare” în sensul pe care îl dau lucrările de specialitate în domeniu. Astfel, dezinformarea constă în manipularea opiniei publice în scopuri politice, folosind informaţii tratate cu mijloace deturnate, iar intoxicarea, care vizează un grup restrâns de factori de decizie, rezidă în a furniza informaţii eronate pentru a determina acel grup de a lua anumite hotărâri favorabile celui care practică intoxicarea.

[2] Semnificativă pentru oportunismul politicii externe ungare din perioada guvernului Antall rămâne atitudinea slugarnică a acestuia faţă de Ucraina – vecin puternic militar – soldată cu încheierea rapidă a unui tratat de bază şi abandonarea de facto a minorităţii maghiare majoritare din Ucraina Subcarpatică.

[3] Este și cazul declarațiilor făcute de președintele ungar, Laszlo Kover, la 12 martie 2011, la Târgu-Mureș, menite să inducă ideea legitimității autonomiei teritoriale pe bază etnică, nu numai ca un drept legal, ci ca pe unul divin! (…) Ungaria va sprijini obținerea autonomiei Ținutului secuiesc, a declarat Kover. „Ceea ce vrea Consiliul National Secuiesc este moral, legal și corect!”

* Analiza a fost scrisa la 13.12.2009 si adusa la zi pentru 15.o3.2011

Cine este Laszlo Kover, actualul Presedinte al Parlamentului Ungariei

Câteva materiale relevante despre antecedentele politicianului LK:

LK, (n. 29 dec. 1959), actualul președinte al Parlamentului Ungar este un produs al nomenclaturii comuniste. Cariera sa a debutat cu postul de cercetător la Institutul de sociologie de pe lângă Comitetul Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar. Beneficiar al unor burse Soros, este membru fondator al Fidesz (1988). După venirea la putere a Fidesz în 1998, a devenit ministru fără portofoliu însărcinat cu coordonarea serviciilor secrete ungare.

Prima ședință de instalare este anecdotică: Kover debutează prin a citi conducerii serviciilor fragmente din Biblie. Cere autobiografii amănunțite privind originea și activitatea subordonaților. Epurează serviciile secrete de persoanele cu simpatii socialiste sau liber-democrate, urmași de nomenclaturiști și de origine evreiască. Crește cu 80% salariile lucrătorilor din servicii pentru a le câștiga loialitatea. Politizează intens activitatea serviciilor. Dispune ascultarea telefoanelor și monitorizarea politicienilor din opoziție, instaurând o atmosferă de suspiciune și teamă.

Este implicat politic și ca șef al serviciilor secrete în incitarea și chiar intoxicarea minorităților din țările vecine Ungariei. Vezi materialele urmatoare.

În ianuarie 2000, este ales președinte al Fidesz în locul primului ministru Viktor Orban. Vezi materialul Reacții alegere Kover. Peste un an, demisionează din postul de ministru fără portofoliu, spre ușurarea opoziției, care îl consideră o persoană exaltată și mânată de resentimente și ură, din funcția de ministru coordonator al serviciilor secrete.

În iulie 2010 este ales ca președinte al Parlamentului Ungariei în locul lui Pal Schmitt, care devine președintele Ungariei.

Discursul său din 12 martie de la Târgu-Mureș reprezintă o imixtiune în viața politică din România și o incitare, prin manipulare, a radicalilor din Consiliile Naționale Secuiești pentru obținerea autonomiei pe criterii teritoriale.

Stânga ungară, îngrijorată de alegerea în fruntea Fidesz a lui László Kövér, “un politician dominat de patimi şi cu înclinaţii spre ură”

Reacţiile formaţiilor politice parlamentare ungare la decizia congresului extraordinar al Fidesz – Partidul Cetăţenesc Ungar – ca primul‑ministru Viktor Orbán să nu mai deţină şi poziţia de preşedinte al partidului şi alegerea lui László Kövér, ministrul care răspunde de serviciile secrete, în această funcţie sunt contradictorii. Partidul Independent al Micilor Proprietari (PIMP), principalul partener politic al Fidesz-PCU, crede că schimbarea nu va influenţa colaborarea din cadrul coaliţiei, dar József Torgyán, preşedintele PIMP s‑a grăbit să declare că el nu prea are ce să conlucreze cu László Kövér pe plan politic. Forumul Democratic Ungar şi Uniunea Democraţilor Liberi s‑au limitat la a observa că opţiunea constituie o problemă internă de partid. În schimb, László Kovács, preşedintele Partidului Socialist Ungar, a fost deosebit de tăios apreciind că: “Plecarea lui László Kövér din funcţia de ministru este un fapt îmbucurător, pentru că este mult mai bine dacă serviciile secrete nu vor mai fi în mâna unui politician care, în mod evident, este dominat de patimi şi are înclinaţii spre ură“.

Se pare însă că liderul socialist s‑a bucurat prea devreme. La o conferinţă de presă, László Kövér a anunţat că nu va demisiona din postul de ministru, ci va aştepta până când Viktor Orbán va pune problema schimbării sale. Ceea ce s‑ar putea întâmpla nu mai devreme de începutul verii, a declarat un consilier al primului‑ministru… În consecinţă, Tânăra Stângă, formaţia de tineret a Partidului Socialist Ungar, a cerut demisia ministrului Kövér. “Chiar dacă este o problemă internă de partid, alegerea drept preşedinte al Fidesz a politicianului cel mai agresiv, care a dat naştere la cele mai multe conflicte, acel László Kövér reprezentativ pentru extrema dreaptă, este emblematică“, au declarat agenţiei MTI tinerii socialişti.

Dincolo de răbufnirea pasiunilor politice, este semnificativă opinia observatorilor străini care subliniază că, în ultimul timp, premierul Viktor Orbán şi echipa sa au devenit tot mai nervoşi din cauza scăderii constante a popularităţii Fidesz. Comentând fenomenul, cotidianului liberal austriac Der Standard crede că: “Acest faptul se datorează stilului agresiv în care înţeleg să guverneze tinerii conservatori, care fără să ţină cont de semnalele critice venite din partea societăţii, au continuat să atace mass‑media, justiţia şi autoguvernările locale”. De aceea, este puţin probabil ca manevra politico-electorală a Fidesz – ca şi naţionalismul manifest al guvernului Orbán – să‑i poată păcăli pe unguri pentru care ceea ce contează sunt rezultatele practice capabile să pună capăt unei tranziţii de care s‑au săturat.

Congresul Fidesz – mai 1999

Kover Laszlo : „Reglementarea” Kosovo – extinderea mandatului “forţelor internaţionale de pace” – trebuie extinsă și asupra Voivodinei

Reunit la sfârşitul săptămânii trecute la Budapesta, cel de‑al XI‑lea congres al Fidesz – Partidul Cetăţenesc Ungar nu a adus nici un fel de schimbări în structura conducerii principalei forţe politice care guvernează Ungaria. Mass‑media remarcă atmosfera de automulţumire care a impregnat întrunirea şi nu trece sub tăcere săgeţile aruncate presei pentru tonurile ei critice. „Cuvântarea lui Viktor Orbán a fost un melanj festiv, amical, jovial şi popular de parafraze după Kennedy, Churchill, Karinthy (cel mai mare scriitor umorist ungur n. red.) şi o inscripţie la o trecere de cale ferată din Pennsylvania”, scrie cu nedisimulată ironie Magyar Hirlap, cotidian cu simpatii liberale.

Ziarele centrale ungare scot în relief faptul că la congres s‑a accentuat că, în contextul reglementării situaţiei din Kosovo, provincia Voivodina trebuie să‑şi recapete autonomia. Aceasta ar trebuie să capete pentru maghiarii de acolo formele autonomiei teritoriale sau personale, conform dorinţei acestora. “În urma încetării luptelor, mandatul forţei de pace internaţionale trebuie extins şi pe acele teritorii în care trăiesc peste 300 000 de maghiari”, se poate citi în declaraţia finală a reuniunii. După încheierea congresului Fidesz, preşedintele Viktor Orbán a declarat în cadrul unei întâlniri cu presa că următoarele conflicte nu pot fi ocolite decât dacă minorităţilor care trăiesc în Serbia, şi în primul rând maghiarilor, li se vor acorda drepturile şi autonomia care au fost experimentate cu succes în partea vestică a Europei.

László Kövér, vicepreşedinte Fidesz şi ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, a accentuat că singura soluţie a reglementării conflagraţiei din Kosovo constă în succesul acţiunii NATO menită să “impună pacea”. Dacă această reglementare nu se va extinde şi asupra maghiarilor din Voivodina, “pe motivul greşit interpretat al evitării unui conflict”, acest fapt ar transmite un mesaj politic şi moral de neacceptat.

În acelaşi context, merită menţionat şi interviul dat săptămânalului Feral Tribune din Zagreb de către György Csóti, ambasadorul ungar în Croaţia. Acesta schiţează un plan de “federalizare totală” pentru Iugoslavia, în care ar urma să coexiste aproape independent trei republici, Serbia, Muntenegru şi Kosovo, iar Voivodina ar urma să aibă o autonomie completă, după modelul Tirolului de Sud.

Spre Kosovo, via Fidesz

I

La invitaţia Consiliului Naţional Secuiesc, Fidesz – Partidul Civic Ungar -, principalul partid de opoziţie din Ungaria, a trimis doi parlamentari pentru a participa ca observatori la referendumul neoficial pentru autonomia teritorială a „ţinutului secuiesc” care s-a desfăşurat în aceste zile în mai multe localităţi din judeţele Covasna şi Harghita. Ekes József şi Kelemen Andras, au declarat sâmbătă, într-o conferinţă de presă ţinută la Sfântu Gheorghe, că Fidesz va susţine în faţa Consiliului Europei doleanţele comunităţii maghiare din Transilvania. Cei doi au mai precizat că se aşteapată ca atât politicienii din România, cât şi cei din întreaga lume, să ia în considerare un document semnat de câteva sute de mii de oameni.

Devine tot mai evident că iniţiativele insistente privind proclamarea pe baze etnice a autonomiei „ţinutului secuiesc” reprezintă, în primul rând, manevrele propagandistice ale Consilul Naţional Secuiesc (CNS) şi Uniunii Civice Maghiare (UCM) – care încearcă să spargă monopolul politic al UDMR prin acţiuni extreme. Dincolo de acestea, insistenţa cu care sunt promovate reflectă perseverenţa politicii duse de forţele dreptei ultraradicale şi ultranaţionaliste din Ungaria de incitare a minorităţii maghiare din România de a obţine autonomie pe criterii etnice şi drepturi colective.

Deosebit de grav este faptul că  Fidesz continuă să promoveze o veritabilă intoxicare a liderilor Consiliului Naţional Secuiesc, ai Uniunii Civice Maghiare şi Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania cu riscul de a genera acţiuni destabilizatoare cu consecinţe grave. Este vorba o acţiune pusă la cale în 1999, când folosind contextul creat după intervenţia NATO în Iugoslavia, Fidesz, care la acea vreme era la putere, i-a „indoctrinat” pe unii dintre actualii lideri ai făcându-i să creadă că diplomaţia americană ar fi favorabilă autonomiilor pe criterii etnice şi că acestea vor fi „garantate internaţional” de către NATO, după cum demonstează datele incontestabile care vor fi prezentate.

Un guvern al întregii naţiuni ungare

Începutul acţiunilor de forţare cu orice mijloace a autonomiei minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei a fost marcat de declaraţia lui Viktor Orbán, viitor prim-ministru în perioada 1998 – 2002,  făcută imediat după ce Fidesz câştigase alegerile de la 28 mai 1998. Conform acestuia, „graniţele statului ungar nu se suprapuneau cu cele ale naţiunii ungare”, iar „viitorul guvern urma să fie unul al întregii naţiunii ungare”. Prezent la Budapesta în zilele imediat următoare, episcopul LászlóTőkés, care îl sprijinise masiv pe Viktor Orbán în campania electorală, îi va cere viitorului prim-ministru o creştere a intransigenţei Budapestei în politica faţă de Bucureşti prin denunţarea politicii României privind minoritatea maghiară.

Strategia guvernului Orbán  se va contura o dată cu cu lansarea de către Zsolt Németh, devenit secretar de stat în MAE ungar, a tezei conform căruia “problema minorităţilor maghiare reprezintă şi o problemă de politică de securitate a Europei Centrale”. La numai trei luni de la venirea la putere a guvernului lui Viktor Orban această teză va fi completată cu cea a „integrării europene, dincolo de graniţe, a întregii maghiarimi în calitate de comunitate naţională”.

O ameninţare deloc voalată la adresa ţărilor vecine în care trăiesc minorităţi maghiare va fi lansată în contextul intervenţiei NATO în Iugoslavia, în mai 1999, când Viktor Orbán va declara cu ocazia congresului Fidesz că „următoarele conflicte de tip Kosovo nu pot fi ocolite decât dacă minorităţilor, şi în primul rând maghiarilor care trăiesc în Serbia şi în alte ţări, nu li se vor acorda drepturile şi autonomia care au fost experimentate cu succes în partea vestică a Europei”.

Operaţiunea Duna

Avântul politicii neorevizioniste a guvernului Orbán va fi potenţat de o declaraţie făcută de generalul Wesley Clark la Seminarul neoficial al NATO organizat la Budapesta între 21 şi 23 iunie 1999, la sfârşitul operaţiilor militare din Kosovo şi Serbia. Comandantul trupelor NATO a şocat pe toată lumea susţinând că „în conformitate cu noua doctrină a Alianţei, principiile care stau la baza Tratatului de la Versailles sunt, în prezent, depăşite” şi că „dacă e nevoie, diplomaţia trebuie sprijinită cu puterea armelor. (În context, Clark se referea de fapt la acele state care îşi pun în primejdie proprii cetăţeni, tratându-i după bunul lor plac şi riscând să destabilizeze întreaga regiune.)

Socotind că existau toate premisele, guvernul Orban va trece într-o nouă etapă, cea a aşa-numitei „Operaţiuni Duna”, pusă la punct sub coordonarea lui László Kövér, ministru însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete. Pentru început, aceasta prevedea sensibilizarea comunităţii internaţionale, după modelul care precedase declanşarea operaţiunilor militare din Kosovo şi Serbia. Urmau să fie invocate „discriminarea” minorităţilor maghiare din fostele „provincii istorice” Voivodina şi Transilvania în domenii ca drepturile omului, folosirea limbii materne şi învăţământul. În a doua fază, trebuia realizată acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din ţările limitrofe şi crearea cadrului legal pentru obţinerea autodeterminării interne. În o a doua parte, scenariul viza provinciile Félvidék din sudul Slovaciei şi Subcarpatia din Ucraina.

-II-

Este evident că iniţiativele insistente privind proclamarea pe baze etnice a autonomiei „ţinutului secuiesc” reprezintă, în primul rând, manevrele propagandistice ale Consilul Naţional Secuiesc (CNS) şi Uniunii Civice Maghiare (UCM) – care încearcă să spargă monopolul politic al UDMR prin acţiuni extreme. Dincolo de acest aspect, deosebit de gravă este imixtiunea   Fidesz în viaţa politică internă a României ca şi intoxicarea liderilor Consiliului Naţional Secuiesc, ai Uniunii Civice Maghiare şi Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania cu riscul de a genera acţiuni destabilizatoare cu consecinţe grave. O dovedeşte acţiunea pusă la cale în 1999, când folosind contextul creat după intervenţia NATO în Iugoslavia, guvernul lui Viktor Orban,  i-a „indoctrinat” pe unii dintre actualii lideri „autonomişti” făcându-i să creadă că diplomaţia americană ar fi favorabilă autonomiilor pe criterii etnice şi că acestea vor fi „garantate internaţional” de către NATO.

Pentru punerea la punct a operaţiunii Duna, la 26 şi 28 iunie 1999, în staţiunile Fonyod, respectiv Balatonszárzó, au avut loc reuniuni la care au participat reprezentanţi ai grupului radical din Odorheiu Secuiesc (care ulterior vor înfiinţa Uniunea Civică Maghiară), Uniunii Maghiare Ardelene (organizaţie notorie pentru acţiunile ei revizioniste) şi liderii maghiarilor din Voivodina. Discuţiile s-au concentrat pe discutarea posibilităţilor de realizare a obiectivelor acţiunii şi a cadrului legal în care ar putea fi înfăptuită, astfel încât, în cazul refuzului autorităţilor din România şi Iugoslavia de a satisface cererile minorităţilor maghiare, Budapesta să poată cere intervenţia ţărilor occidentale, inclusiv prin intermediul NATO.

Radiografia unei intoxicări

Cu toate că a fost sfătuit că ar fi de dorit evitarea de tensiuni cu România, ţară care a sprijinit campania Alianţei înpotriva Serbiei, premierul Orbán a insistat pe idea punerii în practică a operaţiunii Duna. Astfel, în urma unei vizite la Budapesta, la 14 iulie 1999, a secretarului de stat al apărări SUA, William Cohen, Viktor Orbán a susţinut într-o conferinţă de presă că demnitarul american a fost de acord ca problema autonomiei minorităţilor maghiare din zonă să ocupe un capitol separat în cadrul Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi să fie asigurată prin garanţii internaţionale, în primul rând cele militare ale NATO.

Pentagonul a dezminţit categoric prin Agenţia Associated Press alegaţiile premierului ungar arătând că William Cohen „a ocolit problema autonomiei şi nu a dorit să abordeze nici aspectul asigurării acesteia prin ameninţare militară”. Cu toate acestea, falsul privind atitudinea favorabilă a diplomaţiei americane privind garantarea securităţii minorităţilor maghiare a fost reluat în întâlnirile pe care oficiali unguri le-au avut ulterior, cu ocazia vizitelor în SUA, cu reprezentanţii lobby-ului maghiar. Foarte probabil, discuţii asemănătoare au avut loc şi cu unii lideri ai Consiliului Naţional Secuiesc şi ai Uniunii Civice Maghiare. Altfel nu se explică cum ceea ce începuse ca o dezinformare a opiniei publice s-a transformat într-o intoxicare ale cărei victime ei au devenit chiar unii dintre reprezentanţii CNS şi ai UCM, convinşi că pot întinde coarda dobândirii autonomiei cât vor pentru că locuitorii „ţinutului secuiesc” se află sub protecţia NATO! Cel puţin, aşa declara în urmă cu un an, înaintea primei „mari adunări pentru autonomie de la Odorheiu Secuiesc”, Ferenc Csaba, secretarul general al CNS… Genul acesta de declaraţii surprinzătoare a fost repetat şi cu ocazia celei de a doua „mari adunări” ţinută la Ditrău în toamna anului trecut.

Autonomie etnică pentru „ţara-mamă din interior”

Trebuie precizat că tot Fidesz a fost cel care a conceput ideea transformării „ţinutului secuiesc” în „ţara-mamă din interior” (aşa cum Ungaria era ţara-mamă din exterior) pe care să se poată „sprijini” maghiarii care trăiesc în minoritate în diversele regiuni din Transilvania. Conceptul a fost lansat la 18 februarie 2000,  de Zsolt Németh, reputat pentru extremismul său politic, cu ocazia vizitei sale la Miercurea Ciuc. Evident, Nemeth a accentuat că pentru aceasta, „ţinutul secuiesc” trebuia să devină autonom. Urmarea se cunoaşte: în acest scop au fost folosite ulterior toate mijloacele, mai puţin cele de forţă, deşi incitări au existat.

Foarte interesantă ar fi o analiză a modului în care Fidesz şi liderii săi s-au amestecat în viaţa politică internă a maghiarilor din România mergând până la susţinerea pe faţă a episcopului LászlóTőkés şi a lui Jenö Szász, primarul Odorheiului Secuiesc, împotriva echipei lui Béla Markó. Imixtiunea s-a manifestat prin încurajarea dizidenţei platformelor radicale din UDMR şi chiar prin sprijinirea creării de formaţii politice precum Uniunea Civică Maghiară, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi Consiliul Naţional Secuiesc care să poată fi contrapuse UDMR pe care Fidesz nu o considera suficient de dedicată „cauzei naţionale”…

Intrarea ţării noastre în NATO şi în Uniunea Europeană este de natură să confere României un plus de stabilitate doar în măsura în care clasa politică va înţelege că aceia care au conceput fluturarea autonomiei etnice ca pe o sursă cronică de frustrare şi tensiuni trebuie, în fine, contracaraţi.

Dorin Suciu

Documentare Operaţiunea “Duna”

Fostul premier al Ungariei Viktor Orban era decis să solicite chiar şi intervenţia trupelor NATO

La data de 18 iunie 1999, la Budapesta, premierul în exerciţiu al Ungariei, Viktor Orban, a ordonat lui Laszlo Kover, ministru fără portofoliu însărcinat cu coordonarea serviciilor secrete ungare, să declanşeze “Operaţiunea Duna”. Aceasta acţiune, care s-a dovedit o alta provocare la adresa vecinilor Budapestei, prevedea delimitarea şi realizarea “Regiunii Ungare de sud-est”, un capitol esenţial din ampla regie a înfăptuirii unei noi “Ungarii Mari”, după modelul federal al Statelor Unite! Acţiunile antiromâneşti, orchestrate de la Budapesta, au fost minuţios documentate de serviciile secrete de la Bucureşti. O parte din aceasta documentaţie este prezentata în lucrarea “Războiul spionilor în interiorul şi dincolo de graniţele României”, sub semnătura lui Bogdan Păpădie şi Gabriel I. Năstase.

În prima fază, “Regiunea Ungară de sud est” includea, conform hărţii realizate de serviciile speciale ungare, “provinciile istorice” Voivodina din Serbia şi Transilvania. De reţinut că următoarea faza a “Operaţiunii Duna” viza provinciile Felvidéck (Slovacia) şi Ucraina Subcarpatica, întreaga acţiune iniţiată serviciile secrete ungare şi supervizată de Viktor Orban având doua etape distincte. Deşi, în paralel, premierul maghiar negocia tratate de “bună vecinătate” cu ţările vecine, scopul său final viza sensibilizarea comunităţii internaţionale, după modelul antemergător declanşării operaţiunilor militare din Kosovo, având ca pretext problemele cu care se confruntă minorităţile maghiare din provinciile mai sus menţionate: că acestea nu ar beneficia de aceleaşi drepturi ca populaţia majoritară din statele ţintă în domeniul învăţământului şi al folosirii limbii materne, precum şi nerespectarea tratatelor de baza semnate între Ungaria şi ţările respective!

A doua parte a scenariului era ceva mai complexă şi urmarea restituirea averilor confiscate în perioada guvernărilor comuniste, echivalarea în ţările vizate a diplomelor de studiu obţinute în cadrul instituţiilor de invatamant superior din Ungaria, acordarea dublei cetăţenii maghiarilor din statele limitrofe, precum şi crearea cadrului legal pentru obţinerea autodeterminării interne şi recunoaşterea internaţionala ulterioara (in fapt, o prima Lege a statutului).

Informate din timp, serviciile de contraspionaj din România au trecut la desfăşurarea de acţiuni specifice de contracarare a operaţiunilor de destabilizare a ţării. În acest sens, s-au documentat reuniunile din staţiunile ungare Fonyod (26 iunie 1999) la care au participat reprezentanţii grupului extremist din Odorhei condus de Jeno Szasz şi cei ai “Uniunii Ardelene” de la Budapesta, respectiv Balatonszarzso (28 iunie 1999) unde au fost convocaţi reprezentanţii comunităţilor din oraşele sârbeşti Subotica, Sombor, Koprivnica, Virovitica şi Valpovo. Discuţia s-a axat pe posibilităţile de înfăptuire ale planurilor, precum şi cadrul legal care să permită declanşarea operaţiunii, astfel ca, în cazul refuzului autorităţilor din România, Serbia, ulterior Slovacia şi Ucraina, de a recunoaşte cererile minoritatilor maghiare, Budapesta să poată cere intervenţia, inclusiv cea armata, a comunitatii internaţionale.

La aceasta ultima alternativa, AVO l-a informat pe premierul Orban ca s-au stabilit alte doua alternative, fiind de dorit evitarea eventualelor conflicte în sânul susţinătorilor campaniei NATO în Iugoslavia, aici fiind vorba în special de România. Insa, trebuie subliniat ca Orban a vrut să profite intai de războiul din fosta Iugoslavie, respectiv bombardamentele Pactului Nord-Atlantic în aceasta tara, pentru a-si atinge scopul vizat. (L.I.)