ADDENDA – JUSTIFICAREA UNOR EXPULZĂRI

Europa, în urma războiului ruso-româno-turc, a reclamat dela Statul român să adopte principiul absolutei toleranţe religioase, ca o dovadă că acest tânăr Stat, ce pretindea să fie admis a conlucra în marginile mijloacelor sale la opera de civilizaţie a continentului, voeşte a îmbrăţişa în totul principiele de drept public ale lumii moderne. Asfel, tratatul dela Berlin, a reclamat dela Statul nostru a ridica din Constituţia sa impedimentul din cauză de deosebire de cult la câştigarea cetăţeniei române. Statul nostru a recunoscut cât era de îndreptăţită exigenţa aceasta unanimă a puterilor; el a voit sincer a renunţa în viaţa lui publică la un principiu de care odată avusese nevoe, dar care anume, în noua fază în care intra, ca Stat de sine stătător, nu-i mai era de nicio trebuinţă. A modificat deci articolul respectiv din constituţie în sensul strict al exigenţei Europei, deschizând poarta cetăţeniei române, fără nicio consideraţie religioasă, tutulor acelora cari ar putea să o merite şi s’o câştige pe calea legală.

Cu aceasta s’a închis odată pentru totdeauna aşa numita cestiune israelită, care deşi nu era provenită decât numai din cauze economice, era cel puţin interpretată de răuvoitorii noştri în sensul de intoleranţă religioasă. S’a modificat art. 7, s’a înlăturat toată posibilitatea unei asemenea false şi răuvoitoare interpretaţii, şi, această ultimă exigenţă europeană satisfăcută, Europa a recunoscut unanim independenţa Statului român.

Odată principiul modern admis de noi în art. 7, el se aplică cu sinceritate de atunci încoace: o mulţime de israeliţi, cari au întemeiat cererile lor de încetăţenire pe merite şi pe drept, au devenit pe cale legală cetăţeni români; ei sunt comercianţi, profesori, advocaţi, medici şi chiar ofiţeri în armată, funcţionari publici; în fine sunt ceea ce, fără deosebire, poate fi orice cetăţean român, ei sunt români şi ca atari se bucură şi dânşii de toate drepturile şi private şi publice de câte se bucură tot cetăţeanul român. Care va să zică, Statul român avea tot dreptul să crează că a resolvat în sfârşit cestiunea israelită.

Ce s’a întâmplat însă ? O seamă de Evrei dela noi, în genere de provenienţă galiţiană, – oameni pribegiţi aci din cauza scurerii de acolo a acestui element, ce se înăduşă trăind multă vreme în masă la un loc prea strimt pentru libera mişcare a pornirilor lui de rapacitate, – au început să agite din nou chestiunea israelită, odată resolvată strict după litera tractatului dela Berlin. Şi agitarea aceasta nouă şi-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare că Statul nostru se conduce de principiul intoleranţei religioase.

Această nouă agitare, mai întâiu ascunsă, a început să iasă câte puţin la iveală, apoi să se producă făţiş şi în fine să ia nişte proporţiuni, dacă nu primejdioase, dar cel puţin ofensatoare pentru autoritatea Statului nostru. S’a făcut întâi agitări la sinagoge şi la şcolile confesionale; de aci apoi au trecut chiar în presă; s’au fundat ziare în acest scop: în fine lucrurile au ajuns la protestul neruşinat, şi infam şi ridicul, dela Londra. S’a comandat apoi în străinătate un agitator dibaci, care să vie numaidecât să provoace o mişcare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitică, cu o direcţiune generală, recunoscută de Stat, şi care să reprezinte puterea populaţiei israelite în relaţiile sale cu puterea Statului.

Şi cu ce ton, cu ce aere, s’au făcut toate acestea ?

Ziarele evreeşti au pornit contra Statului pe faţă un războiu, care, dacă n’ar fi cunoscut cineva tradiţionala impertinenţă biblică, ar fi crezut că este pornit din demenţă. Citind acele foi cineva, care n’ar fi cunoscut situaţia Evreilor în raport cu Statul român, ar fi crezut că aceşti Evrei sunt aci poporul autochton, locuitorii străvechi ai acestor ţări, şi că Românii sunt nişte cuceritori de curând tăbărâţi aci, contra cărora se ridică azi o formidabilă luptă de revendicare a poporului autochton întemeiată pe un netăgăduit drept istoric.

S’a aruncat asupra Statului şi naţiunii române prin acele foi fără nicio sfială tot veninul şi ura mozaică, tot clasicul foetur judaicus: Naţiunea română ?- incultă, intolerantă şi stupidă; Statul român ? – Stat asiatic, inuman şi barbar.

Curat, pe faţă, textual.

Şi cine, cine cutează să ia atitudine faţă cu Statul nostru ? Acei oameni străini cari, adăpostiţi aci la noi de furtunile şi mizeria de aiurea, n’aveau încă drepturile de cetăţenie. Şi din ce pricină această furie semitică ? Din dorinţa de a căpăta acele drepturi.

Nu; încă odată: daca nu şi-ar găsi lucrul explicare în tradiţionala impertinenţă bibilică, atunci nu ar putea avea decât o scuză: demenţa.

Iată dar nişte copii pribegi ai pământului, – atât de bogat în deosebite speţe de târâtoare necurate şi veninoase – goniţi de aiurea, şi primiţi aci la adăpostul celei mai largi ospitalităţi, maltrataţi aiurea ca vite şi respectaţi aci ca oameni, nenorociţi şi mizeri aiurea şi prosperi aci între noi, calomniind poporul nostru batjocorind naţiunea noastră şi conspirând contra liniştei şi siguranţei Statului nostru. Zicem Ťconspirând contra liniştei şi siguranţei Statului nostruť pentrucă agitaţia nouă jidovească nu s’a mărginit la insolenţe stilistice, la protestul infam dela Londra şi la intenţiunile şmechere de a înfiinţa un consistoriu israelit, cu oculte puteri guvernamentale asupra întregei mase israelite din ţară. Lucrul a mers mai departe.

Europa, prin împrejurările ivite în Orient acum în urmă, este astăzi chemată să facă o nouă punere la cale pentru restabilirea ordinei politice în mult frământata peninsula balcanică. În acest scop, conferenţa ambasadorilor europeni, chemată a aviza în grabă la primele măsuri de luat pentru a evita o compromitere a păcii a hotărât ca o nouă conferenţă a puterilor să vie a discuta în fond chestiunea principală şi toate chestiunile laterale ei, spre a stabili o ordine de lucruri politice cât s’ar putea mai durabilă între statele şi naţionalităţile orientale. Şi în curând această conferenţă îşi va începe lucrările.

Ei bine, acei străini adăpostiţi la noi cu omenie, lucrau, în înţelegerea şi cu ajutorul unor coreligionari din străinătate, la a face să se ridice iarăşi faţa cu Europa chestiunea israelită din România, şi cu intenţia anumită a unei nouă revizuiri a articolului 7. S’au agitat spre a se strânge iscălituri pentru un memoriu, pentru un nou protest-monstru din partea acestor străini, în care protest se repetă infama calomnie că Evreii sunt din ură religoasă persecutaţi la noi, că şcoalele române le sunt închise; că şcoalele lor confesionale sunt susprimate cu brutalitate; că averile, viaţa şi onoarea – onoarea mozaică ! – le sunt ameninţate; că naţiunea şi Statul nostru se dă, faţa cu ei, la cele mai extreme violenţe şi cruzimi şi că, pentru restabilirea unei ordine de lucruri conformă cu ideile moderne, trebuesc aceste nenorocite victime să fie salvate de barbaria Statului român; Europa trebue să uzeze de toată presiunea posibilă asupra Statului nostru spre a-l sili să facă o colosală spărtură în zidurile cetăţii, pe unde să poată intra toată această enormă masă străină, până la unul, tot acest element eterogen şi disolvant până la cea din urmă picătură.

Iată scopul final al nouei agitări semitice dela noi în capul căreia se aflau câţiva belferi şi hahami tineri, oameni de litere chip şi seamă, care, tot cu tradiţionala imodestie biblică, ne dădea câte odată, nouă popor român, pe lângă lecţii de toleranţă religioasă şi liberalism şi lecţii de limbă românească.

Şi Statul român să stea nepăsător faţă cu toate acestea ? Nu, asta nu se poate.

Dacă naţiunea noastră este prea curată ca să nu se teamă de întinarea balelor semitice; dacă poporul nostru este prea cu minte ca să nu răsplătească ingratitudinea israelită decât cu un suveran dispreţ, – Statul român nu poate îngădui mai mult asemenea agitaţii d’adreptul criminale: el este dator să le pilduiască cu toată asprimea.

Vom reveni.

II

Dacă revenim astăzi asupra străinilor cărora Statul a trebuit să le ridice avantajele ospitalităţii sale, din cauză că ei, ingraţi faţă cu această ospitalitate, au provocat o agitare păgubitoare liniştii şi autorităţii lui, nu o facem aceasta pentru a apăra măsurile luate de guvern faţă de acei străini turburători: guvernul are drept să ia asemenea măsuri, şi deci nu mai are nevoe de apărare în aceasta. Revenim pentru alte două cuvinte.

Întâiu: este la noi în ţară o sumă mare de străini de deosebitele (sic) confesiuni şi naţionalităţi; numărul cel mai mare îl represintă elementul israelit. E ştiut că toţi aceşti străini se bucură la noi de o ospitalitate cât se poate mai omenoasă: ei au ca străini libertatea cultului, a asociaţiunilor în scopuri oneste, a şcoalelor confesionale, a practicei meseriilor şi comerciului ; se bucură în fine, ca şi cetăţenii români, de toate drepturile politice, pentru căpătarea cărora le este deschisă o cale legală, fără deosebită consideraţie din punct de vedere naţional sau confesional.

Aceşti străini daca sunt oneşti şi omenoşi, daca respectă legile şi Statul nostru, sunt respectaţi şi dânşii; ei au relaţii foarte strânse cu societatea noastră, care îi primeşte în sânul ei cu o cordialitate câte odată chiar prea exagerată. Ceva mai mult, pentru aceasta nu li se cere niciodată să renunţe la simpatiile lor naţionale, să renege provenienţa sau confesiunea lor. Acestor străini de omenie, fie ei ori de unde veniţi, aibă orice religie, Statul şi societatea noastră nu le va refuza şi de aci înainte ospitalitatea pe care le-a acordat-o până acuma. Şadă aici, muncească onest, respecte autoritatea noastră, şi vor găsi la noi stima şi îngăduinţa, pe cari nu le-ar putea găsi nicăeri în cea mai ospitalieră ţară din lume. Să ştie însă oricine că această îngăduinţă le-o acordăm de bună voe, şi nu le-o acordăm acelora cari, adăpostiţi la noi, cutează să nesocotească autoritatea noastră, şi cu atât mai puţin acelora cari agită şi fac urziri contra liniştii şi siguranţei Statului.

Al doilea cuvânt pentru care revenim asupra chestiunii este acesta.

Foile opoziţionale dela noi, mai însemnate, toate fără deosebire, s’au ridicat cu toată furia contra măsurii luate de guvern faţă cu aceia cari batjocoreau zilnic prin foile lor sordide naţiunea şi Statul, calificând naţiunea de incultă, intolerantă şi stupidă, şi pe Statul român de asiatic infam şi barbar şi cu aceia cari făceau agitaţii şi urziri contra intereselor noastre.

Ne aducem aminte că una dintre aceste foi, România, protestând contra expulsiunii directorului foii franceze l’Indépendance Roumanie, în luna trecută, exclama:

“Protestăm, că sunt în ţară foi nemţeşti, ungureşti şi ovreeşti cari, în toate ocaziunile, insultă instituţiunile şi demnitatea României şi îi combat interesele, fără ca cineva să se fi gândit a cere să fie censurate sau pedepsite, necum să atenteze la existenţa lor prin depărtarea proprietarilor şi redactorilor…”

Şi astăzi, aceeaşi Românie, consecuentă neconsecuenţei sale cunoscute, protestează contra măsurii, reclamată de dânsa atunci şi luată de guvern acuma, faţă cu acei străini, cari, în toate ocaziunile, “insultau instituţiile şi demnitatea ţării”. Ce poate gândi opinia publică sănătoasă de măsura luată de guvern faţă cu atitudinea şi cu agitările criminale a acelor străini ? Poate opinia publică sănătoasă, opinia societăţii române să nu aprobe nişte măsuri luate în interesul ei contra unor străini cari o vrăjmăşeau şi o injuriau prin publicitate în chipul cel mai insolent ?

Măsura legală luată de guvern contra acelor străini cari au făcut aci pe agenţii autorilor protestului calomnios şi infam dela Londra, contra acelora cari strigau că Statul român schingiueşte pe Evrei ca să le smulgă contra-proteste, şi cari propagau printre Evreii liniştiţi, cari desaprobau sincer protestul dela Londra, ideea ca ei nu cumva să iscălească de bună voe vreun contra-protest, – această măsură legală o poate condamna opinia sănătoasă ?

Şi cu toate acestea, foile opziţionale, care asurzesc lumea cu afirmaţia că ele represintă opinia publică, au găsit cu cale a desaproba această măsură legală, îndreptăţită de aşa hotărâtoare motive.

Mărturisim că oricât am fi crezut de deşartă acea afirmaţie gratuită a gazetelor opoziţionale, oricât de puţin simţ politic şi spirit de autoritate, oricât de puţină seriozitate, ştiam că au opozanţii noştri, nu am fi bănuit că îşi vor da singuri un testimoniu în care să se dovedească într’un chip aşa de clar şi de hotărâtor cumcă ei spun neadevărul când afirmă că reprezintă opinia publică.

Nu. Acei cari condamnă măsura luată de guvern nu pot fi reprezentanţii opiniei publice române; căci această opinie nu poate decât să aprobe o măsură legală luată pentru apărarea liniştei, dignităţii şi autorităţii Statului şi societăţii române.

III

Ziarele opoziţionale continuă a face guvernului o vină capitală din aceea că el a luat o măsură legală faţă cu nişte străini cari agitau contra liniştei şi autorităţii Statului. Pentru cine urmăreşte mişcarea presei politice dela noi, lucrul nu poate fi de mirare; e ştiut: a luat guvernul o măsură ? ea trebue numaidecât pentru foile opoziţionale să fie o măsură grozav de rea, anti-politică, anti-patriotică şi anti-morală. Nici nu mai e prin urmare chip să stea cineva la vorbă cu nişte oameni pentru care şi existenţa luminii zilei ar putea face obiectul unei discuţii.

Căci să cercetăm încă odată cum stă lucrul.

Erau acei agitatori cetăţeni români ? Nu. Meritau să fie loviţi de măsura aspră care i-a lovit ? Da.

Dar să răspundem mai pe larg acestor întrebări.

O seamă de străini poate să aibă în orice ţară merite netăgăduite pentru a căpăta cetăţenia. Nişte oameni străini, fie de bună voe, fie goniţi de deosebitele împrejurări de aiurea, vin şi se aşează într’o ţară dându-se aci, cu îngăduinţa Statului, la deosebitele lor industrii. Aci, trăind timp îndelung, respectând societatea care i-a îmbrăţişat şi legile ei, muncesc în pace şi onest şi nu neglijează nicio ocaziune pentru a dovedi că ei nu mai vor să se deosebească întru nimic de această societate, că doresc sincer a se contopi individual în masa ei, fără a mai ţine câtuşi de puţin la alte străine relaţii politice, fie aceste relaţii politice întemeiate pe vreo comunitate confesională sau de origine. Aceşti străini, oricât ar meritá să capete drepturile de cetăţenie, de drept ei nu le pot reclama, pentru că una e meritul şi alta e dreptul, şi aceasta mai ales acolo unde naţiunea şi Statul sunt chemaţi a judeca dacă şi întrucât acel merit există sau nu, şi pot, după socoteala lor, să acorde sau să refuze acele drepturi. Ceva mai mult: acel merit, acel titlu la o deosebită consideraţie, scade, ba chiar se pierde cu totul când se traduce în pretenţiune şi încă violentă: căci este vorba de a dobândi nişte drepturi, nu de a le smulge. Dar încă atunci când pretenţia se formulează, cu atât mai violent cu cât la spatele ei n’are nici un merit ! Căci să judecăm în specie asupra acelor pe cari i-au lovit măsura legală de care e vorba.

A turbura ca străin liniştea unei societăţi naţionale pacinice, a agita, în conivenţă cu străinii din afară, contra autorităţii Statului care te îngădue în sânul său, şi a batjocori în chipul cel mai revoltător prin publicitate, şi locală şi străină, şi societatea şi naţiunea şi Statul, şi a le face toate acestea ca un membru declarat al unei asociaţiuni politice întemeiată pe comunităţii confesionale, universale şi internaţionale – a face, zicem, toate acestea este oare a merita drepturile de cetăţean pe care nu le ai şi pe care le reclami ?

Cineva zice: trăesc ca străin de îndelungată vreme pe pământul românesc, mă port bine, iubesc ţara, nu am nicio relaţie politică cu vreun cerc neromânesc, rog prin urmare ca, în virtutea acestor titluri, să mi se acorde drepturile de cetăţean român, de oarece eu mă bucur de toate calităţile sociale şi politice cerute pentru aceasta. Iată ceva de înţeles, ceva care de câte ori s’a pus înaintea locurilor competente nu a întâmpinat decât îndreptăţire. Dar să vie cineva să zică: eu străin am cu cutare cercuri străine nişte vădite relaţii politice întemeiate pe legături de origină şi de comunitate confesională; în conivenţă cu aceasta, ca membru declarat al lor, mă ridic contra liniştii societăţii voastre, contra autorităţii Statului vostru, şi pretind, numai şi numai pe cuvântul că mă găsesc aici, dreptul de cetăţenie; dacă nu mi le daţi, fac scandal şi încerc, cu ajutorul relaţiilor mele politice exterioare, să vă smulg aceste drepturi, – este absurd.

Faţă cu o asemenea ofensă şi cu asemenea agitare criminală, Statul era dator să dea răspunsul, aspru dar drept, pe care l-a dat.

Şi spre a ilustra şi mai bine cele ce spunem, vom da aici âteva pasaje dintr’o scrisoare a unui domn doctor în drept, Iosef Dulberg din Londra, – un străin israelit, ce, pe cât pare, a fost odinioară şi prin România, – adresată către primul nostru ministru.

D. Dr. Dulberg, în această scrisoare, scrisă în româneşte cu câteva greşeli de limbă caracteristice, pretinde şi d-sa drepturi pentru toţi coreligionarii d-sale din România. Şi să vedem cum şi d. dr. Dulberg îşi formulează pretenţia. După ce tinde a demonstra, cu nişte tradiţionale interpretaţiuni, că nu se aplică la noi sincer articolul 7 al Constituţiei modificat conform exigenţei art. 44 al tractatului dela Berlin; după ce ne acuză de intoleranţă religioasă; după ce explică că ovreii au toată dreptatea să nu iubească ţara românească şi să apeleze la intervenţia străină în afacerile politice ale ţării, d-sa adaogă textual în scrisoarea d-sale către primul ministru al regatului nostru următoarele:

“Se poate zice că antisemitismul a părăsit Germania spre a se aşeza în România. ŤIată, d-le ministru care e situaţia Evreilor din România, situaţia care cu totul că ştiu că vă este bine cunoscută, am pus-o înaintea d-voastră cu scopul de avă arăta că noi în străinătate o apreciăm şi că vom şti la momentul oportun să facem uz de dânsa”

Şi mai la vale, d. dr. Dulberg mai zice:

“… O conferinţă europeană care se va ocupa încă odată cu toată chestiunea Orientului nu e tocmai aşa departe şi cu toată că România este acum un regat independent, posibilitatea nu e exclusă că în acel viitor congres decisiuni vor fi luate ce vor avea pentru ea o însemnătate mai tot aşa de mare ca cele din 1878”

Şi în fine d. dr. Dulberg, simţind poate şi d-sa că a cam mers prea departe, intră la tocmeală: “Nu ar fi mai bine ca ea (România) să evite amestecarea străină şi să acorde de voe bună…etc.”

Oprim citatul, deoarece se înţelege îndestul ce pretinde mai departe d. dr. Dulberg.

Ca să sfârşim, trebue să spunem că această scrisoare a fost pornită dela Londra cu trei patru zile înainte de a ajunge agitarea semitică de aici la momentul ei acut.

Recomandăm acest document, interesant atenţiunii foilor opoziţionale, care, precum am zis mai sus, continuă a învinui guvernul pentru măsura legală ce el a luat-o faţă cu agitatorii străini, şi a se da reprezentante ale opiniei publice române.

I. L. Caragiale

Pe vremea cand presa mai era libera, acum vreo 120 de ani