CRONICA FANTASTICĂ
Suntem în anul graţiei 3.874…
Cum se poate ?…
– Mă rog, mă iartă, amabile cititor. Dă-mi voie a te ruga să nu mă ‘ntrerupi până la fine. Îmi promiţi că mă vei lăsa să termin ceea ce d’abia am început ? Comptez pe promisiunea d-tale. Rencep dar.
Suntem în anul graţiei 3.874; ne aflăm în cetatea Tâmpitopole, locuită de Sinecorzi, ciudate fiinţe bipezi, cărora le lipseşte partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de Chinezi.
Deschid, cu permisiunea d-voastră, o mică parenteze istorică esplicativă.
(Acum două mii de ani, Chinezii declarară resbel Rusiei, vastă ţeară ce coprindea jumătate din continentul Europei. – Observaţi bine că narez numai faptele; nu fac niciun comentariu. – Bătaia avu loc pe fruntaria celor două ţări. Chinezii triumfară şi, trecând peste regimentele ruseşti ca peste un imens bulevard de cadavre, în o săptămână fură în capitala inamică, în două săptămâni ajunseră în centrul Europei şi în trei, după ce străbătură şi bătură, una după alta, toate ţările mari şi mici, se opriră pe ţărmii Atlanticului. Poate c’ar fi mers şi mai nainte dacă ar mai fi avut cu cine să se mai bată… Lumea întreagă sguduită, fu forţată a recunoaşte realitatea acestei invaziuni şi i se ‘nchină. Două mii de ani au trecut, şi Chinezii, cu perspectiva d’a domni până la judecata din urmă, domnesc asupra continentului vechi pe care l-au chinizat – permiteţi-mi acest singur novicism – cu totul). Închid aci parenteza crezându-vă luminaţi de ajuns.
Acum, graţioasă cititoare şi d-ta, amabile cititor, dacă doriţi a face o escursiune prin cetate, procuraţi-mi plăcerea a vă ‘ncrede în mine şi a mă urma. Voiu fi prea fericit să vă serv de cicerone în Tâmpitopole, care, aflaţi şi ţineţi minte, este numai o sucursale a Pe-Kingului.
Pornim ?… A ! mă iertaţi, fiţi buni a vă arma cu aceste foi de palmier; o să vă fie nedispensabil pentru a vă apăra d’arşiţa soarelui.
Acum, aidem ! O singură recomandaţiune am a vă face: strâmbaţi puţin picioarele în maniera chineză; este un mijloc prezervativ contra alunecuşului porţelanului smălţuit cu care sunt acoperite stradele. Aşa !
Priviţi, mai întâi, aci, unul din cele mai superbe edificiuri; este pagoda idolului Kin-Lau; este locul unde se regulează afacerile privitoare la bramani. Aci este mai mare peste toţi Mandarinul Ti-Li, mare învăţat, care odinioară a fost trămis prin institute cu însărcinarea esclusivă d’a strâmba picioarele chinezilor de mici, pentru a le face să se bucure mai târziu de rachitism, calitate ce trece în mare consideraţiune la chinezi. Aşa e că este foarte mândră pagoda lui King-Lau cu architectura ei antică şi coloarea ei galbenă. Cată să ştiţi, coloarea chineză prin escelinţă este galbenul. Aruncaţi-vă dincoace ochii; vedeţi cazarma şi cancelaria Mandarinului Păcei, Lis-Kyng, vice-guvernatorul militar şi civil al Tâmpitopolei; aci este rezervoriul ordinei şi păcei, stabiliment liniştitor al spiritelor prea iuţi şi corigător al moravurilor. Ia uitaţi-vă la chinezul acela care iese din cancelaria Mandarinului Păcei, unde şi-a petrecut noaptea din cauză că s’a aflat dormind beat de opiu pe stradă. Vedeţi-l, mă rog, ce deşelat pare a fi în urma corecţiunei ce i s’a aplicat.
Aici, este Casa Justiţiei. Ce severă faciadă ! Totul respiră nepărtinirea şi oarba dreptate. Întoarceţi-vă puţin privirile spre acel nenorocit chinez care soseşte asudat şi gâfâind cu o hârtie în mână şi năvăleşte pe scara principală a Casei Justiţiei ! Îl cunoaşteţi, este bietul Pim-Pim. Nu vă uitaţi că e slab şi lihnit; era gras şi burtos acum vr’o cinci ani, când adversitatea soartei îl îmboldi să intente proces unui vecin care-i răpise un puiu de curcă din curte. Vedeţi-l, iese din Casa Justiţiei. Ce tristă figură ! O să fie silit bietul chinez să bea cinci ceşti de ceaiu şi şeapte doze de opiu pentru a-şi recăpăta buna umoare. Dacă nu vă este antipatică figura lui Pim-Pim şi doriţi să-l mai vedeţi, veniţi aci şi mâne şi ‘n orice zi voiţi, pe la orele astea; pentru dânsul procederea d’adineaori este o sacră datoriă pe care în toate dimineţile o împlineşte cu cea mai strictă fidelitate.
Edificiul de colo, pe uşa căruia se văd încrucişate două cotoare de lemn de banan – emblemă ce reprezintă libertatea ‘n alegeri – este aşa numita de Chinezi Muma Tutulor. Câtă gingăşie în nume chiar. Sunt foarte picanţi Chinezii într’ale lor. Priviţi d’încoace, pe poartă, această imagine alegorică: Plin de sudoare şi despoiat, un chinez, condamnat la un supliciu analog cu al fetelor lui Danaus, aruncă cu o lopată colosale cătăţimi enorme de aur în gura mereu deschisă a unui monstru etern flămând. Lugubră fantaziă !…Aţi crede că această poartă este intrarea infernului, d’asupra căreia geniul cel rău, aşa, de gust, a pus să se zugrăvească un specimen de modul cu care cineva petrece în regatul lui; ei bine, nicidecum: aci, am onoarea a vă spune, este casa numită Punga-publică; Mandarinul cel mai mare peste astă pungă este Pungaciul, titlu dat prin simplă derivaţiune etimologică.
Atenţiune, doamnă ! gravitate, domnule ! Trecem pe dinaintea palatului lui Sik-Tir, guvernator general al Tâmpitopolei şi reprezintante al Fiului-Soarelui dela Pe-King. Aş avea şi aş voi să vă spun multe despre Sik-Tir, dacă în jurisdicţiunea chineză nu ar fi scris că se taie limba oricărui va cuteza să puie în discuţiune numele acestui suprem mandarin.
Să ne plecăm frunţile la pământ, după obiceiul pământului, şi să ne vedem de cale.
Cred, acum, doamnă, că sunteţi ca şi mine de părere, după atâta umblet şi fatigă, să intrăm în acest elegant stabiliment public. Vom lua şi noi ceaiul şi vom fuma opiul, repauzându-ne puţin. Din fericire, acesta este tocmai locul public de predilecţiune al tutulor notabilităţilor chineze din Tâmpitopole. Este adevărat, nicăieri aici nu se servă ceaiul în mai bună calitate. Să intrăm. Priviţi pe chinezii mei cum şed cu indolenţiă pe tapetele lor bizar colorate; vedeţi cum, prin o mişcare d’o regularitate perfectă şi egale, clatinând capul când afirmativ, când negativ, sorbind cu deliciu ceaiul şi aspirând cu încântământ opiul, ei îşi petrec inocent timpul ! O, tabel admirabil de moravuri pacifice ! O, fericiţi chinezi !! Binecuvântate fiinţe bipezi, cât este de invidiat soarta voastră. Voi nu vă frământaţi cu firea pentru nimic. Nu este nimic în stare să aducă un moment măcar de escepţiune în vieaţa voastră calmă şi neofensivă: nici rachitismul primatur al micelor chineze; nici legenda bietului Pim-Pim, fidelul vizitator matinal al Casei-Justiţiei; nici crâmpeiele de banan încrucişate pe uşa edificiului Mumei-Tutulor; nici chinul sărmanului chinez care este condamnat la intrarea Pungei-Publice să ‘ncerce a sătura pe nesăturabilul monstru; nici tăiarea limbei din jurisdicţiunea voastră. Vouă, ceaiul, şi opiul să vi se dea,… şi ‘ncolo, pace ! O, de trei ori fericiţi muritori !!!
Mă iartă, domnul meu, dacă mi-am uitat datoria de cicerone, lăsându-vă un moment, pe doamna şi pe d-ta, pentru a mă adresa chinezilor mei. V’o jur că am făcut-o numai dintr’o mişcare interioară instantaneă şi nerezistibile de sinceră admiraţiune.
Pentru astă dată, vă cred satisfăcuţi în d’ajuns. Sunt fatigat; permiteţi-mi să mă retrag; vă las.
……………………………………………………………………………………………………..
Cum vi se pare, graţioşi cetitori, apocalipsul meu ?
Ce va să zică purtarea asta, vor striga unii din d-voastră; întâiu ne arunci peste două mii de ani în viitor, ne spui nişte comedii estravagante, ne plimbi, ne ‘ncurci, şi-apoi ne laşi în Tâmpitopolea d-tale fără să ne spui cum să venim îndărăt; ne laşi în un loc necunoscut, bizar, straniu, rătăciţi.
– Iubiţi lectori, nu sunteţi de loc rătăciţi. N’aveţi nevoiă de conducerea mea. Luaţi bine seama, a fost numai o glumă fantastică: sunteţi acasă, la d-voastră, între ai d-voastră… în Bucureşti, în Ţeara Românească. Priviţi în jurul d-voastră; îmi pare că cetiţi Ghimpele.
I. L. Caragiale
