„Supt vremi“
Acest text nu este o explicaţie şi cu atât mai puţin o justificare; este, cel mult, o plecăciune în faţa prietenilor care, după articolele din „Adevărul“ de miercuri, au avut la telefon sau prin mesaje o vorbă bună pentru mine. Lor le transmit aceste rânduri.
Se ştie că orice licean mai răsărit venit de la ţară are – sau cel puţin avea – o obsesie: să intre, spre bucuria părinţilor şi mândria comunităţii din care provenea, la facultate. Eu am intrat din prima, în 1973, al doilea la Filologia clujeană, secţia română principal. Am făcut parte din prima promoţie de absolvenţi de liceu care au fost luaţi în armată imediat după reuşita la facultate. Ameninţarea permanentă în acel stagiu militar termen redus era că, dacă „nu slujim patria” cum se cuvine, adio facultate! Puteam fi, după spusele ofiţerilor, trecuţi oricând la stagiu „normal”, de un an şi patru luni, pierzând admiterea. Asta era şi spaima noastră continuă, că nu vom mai ajunge să fim studenţi. Aşa că atunci când, în biroul ofiţerului de contrainformaţii, un colonel venit de la Cluj mi-a pus în faţă un angajament al cărui text nu se deosebea cu mult de jurământul militar, l-am semnat ca pe-o formalitate în plus, mai ales că aveam la dosar o „hibă”, de care, zâmbind cinic, ofiţerul mi-a adus aminte: fratele mamei, unchiul meu, fugise în Occident şi-mi trimitea de la Detroit nişte scrisori cu un clar conţinut anticomunist, scrisori de care „ei” ştiau: mai ştiau şi că bunicul mamei, care mai trăia, fusese doi ani la Canal.
Puteam atunci să nu semnez? Cu judecata şi datele de-acum, că nu te puteau trece la „trupeţi” decât dacă făceai ceva grav, da, puteam să nu semnez. Dar atunci, ca elev abia ieşit din adolescenţă, asupra căruia plana pericolul pierderii facultăţii, am cedat. Iar în facultate a început calvarul pe care l-am mărturisit imediat prietenului George Târa, sub semnul aceleiaşi ameninţări: că, dacă nu „colaborezi”, te pot face să nu mai termini studiile. Am încercat cât am putut să mă eschivez de la acele „întâlniri” în care ţi se dicta în limbaj de lemn ce să spui, iar când nu mai reuşeam, am încercat să nu fac rău nimănui. (Dacă domnului M. – de care, sincer, nu-mi aduc nici acum aminte – i-am făcut rău, îl rog, dacă poate, să mă ierte). La absolvirea facultăţii, în 1978, cu diploma în mână şi după repartiţie, am refuzat orice contact cu „ei”, cum de altfel şi reiese din documentele CNSAS.
Asta a fost. Am fost „supt vremi”. Dar cred că prin toate articolele şi cărţile mele (în ultima din ele, „Un om din Est”, recenzată favorabil, culmea, tocmai în „Adevărul literar şi artistic” de miercuri, am făcut, cât m-am priceput, portretul unui ofiţer de Securitate „de tip nou”), prin constituirea grupului „Ars Amatoria” şi prin spectacolele sale, prin „Serbările mării şi ale tinereţii” făcute cu grupul Divertis, prin foiletoanele din „Viaţa studenţească” şi „Ştiinţă şi tehnică”, prin cenaclul din Tei (îţi mai aduci aminte, Ioan T. Morar, de serile şi nopţile când tu, fără spaime, îl imitai impecabil pe Ceauşescu, iar eu pe Yasser Arafat?), am arătat de ce parte a baricadei sunt.
Prin dl Cartianu, înţeleg că stafful „Adevărului” nu mai doreşte colaborarea mea. Asta e.
(Deşi constat cu amar umor că zilele acestea am făcut în mass-media un „rating” de catastofă ecologică…). În consecinţă, rămas bun cititorilor „Adevărului”.
