Eminescu şi cultura naţională

de Nae Georgescu

Anul acesta se sărbătoreşte Ziua Culturii Naţionale pe 15 ianuarie, conform legii votate în Parlament. Această Lege ne spune că, aşa cum Italia îşi are ziua lui Dante, Spania pe cea a lui Cervantes ori Portugalia pe aceea a lui Camoes, tot astfel avem şi noi ziua de 15 ianuarie. N-am greşit cu nimic, ţările respective au nume proprii, noi avem o dată; vreau să spun că lipseşte numele lui Eminescu din cele patru articole ale legii şi din recomandările Parlamentului.
Trebuie să ştii şi să fii foarte sigur că acest 15 ianuarie este ziua de naştere a poetului ca să faci echivalările – altfel, este o zi oarecare identificată drept Ziua Culturii Naţionale. Pe vremuri exista ceea ce se chema „expunere de motive”, adică: de ce se dă cutare lege. Noi nu ştim de ce această zi şi nu alta este legiferată ca atare, nici de ce numele (bănuit, intuit) lui Mihai Eminescu stă în echivalenţă cu acea cultură naţională, de ce nu vorbim de ziua de 20 decembrie, de pildă, sau de 15 iunie…

Dar cred că nu e om să nu se bucure – nu neapărat că de la anul vom avea încă o zi liberă în calendar (anul acesta 15 ianuarie cade în zi deja liberă, într-o sâmbătă) – dar mai ales că această sărbătoare se leagă într-un fel de numele lui Mihai Eminescu. Şi în fond e mai bine aşa: să se bucure de Eminescu cine ştie şi simte că e ziua lui, nu trebuie afişat acest nume, fiecare îl găseşte în sine însuşi dacă-l caută. Îi stă mai bine ascuns, e mai protejat, mai aproape de oameni.

Altfel, o bucurie, adică o sărbătoare, nu e totalitară, nu poţi ordona la tot natul: bucuraţi-vă în ziua cutare. Se bucură cine vrea – iar cine nu, nu. Au fost coruri largi care au ţinut cu tot dinadinsul să-l despartă pe Eminescu de ideea de poet naţional, om naţional etc.: e absurd să li se ceară acum acestor coruri, tot lor adică, să se bucure. S-au cheltuit bani de la buget pentru proiecte şi programe de studii ca să se arate că sintagma „Eminescu poet naţional” este încărcată de ideologie, inadecvată, inexactă, vetustă, nu se poate intra cu ea în Europa etc. – acum, doar nu vom face din nou socotelile ca să le plătim alte burse specialiştilor ce s-au exersat în această materie – pentru a dovedi, dialectic, contrariul. Pe de altă parte, la noi legea nu e punitivă, ci doar decorativă. Nu-l va pedepsi nimeni cu nimic, nici măcar cu impozitul pe prostie sau pe inteligenţă, pe cel ce va striga, dacă va vrea el, în ziua de 15 ianuarie, că Eminescu este inamicul public numărul 1. Vedeţi doar: legea nu are numele poetului nicăieri, ci doar o dată calendaristică, lumea poate să laude Cultura Naţională, de Ziua Culturii Naţionale, şi în mod egal să peroreze împotriva lui Eminescu: d.p.d.v. legal nu are nimic una cu alta. În plus, le permite celor principiali să rămână principiali. Dar, repet: şi dacă ar fi indicii clare de echivalenţă – legea nu este punitivă, n-are cine ce-i face leliţii Cutare dacă-şi continuă campania antieminesciană şi în această zi.

Da, ar fi un mod de reacţie, dar în zona aşa-zicând morală. S-a mai spus în acel apel către „lichele” al Ştim-Noi-Cui. Şi anume, s-a spus aşa: „Tăceţi un timp!” N-ar fi rău să se întoarcă vorba asta. Cum să zic…? „Apel către celelalte lichele”? Dar noi, ceilalţi, a treia cale, unde mai stăm, unde mai suntem, dacă sunt numai unii şi ceilalţi ?… Să-i zic „Apel către alte lichele”? Asta ar însemna că sunt tot alte şi alte şi mereu altele, val după val: intrăm în nedeterminat. Deci… n-am cum să zic, dar mă gândesc obligatoriu la lichele într-o montare de zis…

Legea mai vorbeşte de bani din buget ce vor fi alocaţi pentru această sărbătoare în fiecare an, în fiecare localitate din ţară şi, desigur, în centrele naţionale din lumea largă, de asemenea de programe naţionale de studiu şi cercetare. Numai intenţii bune până acum, dar când auzim de buget ne gândim cu inima strânsă la milionul şi ceva de bugetari din care se vrea atât de arzător ştergerea câtorva zeci de mii de „capita”. Va să zică: este o zi a Culturii Naţionale…bugetare? Nebugetarii nu participă cu bani la aceste pregătiri? Nu era mai simplu dacă se cerea un procent oarecare, un o,oo5 la sută de pildă, din orice tranzacţie, bugetară sau nebugetară, pentru un fond al Culturii Naţionale? Mă rog, sau să se fi găsit o formă de exonerare a bugetului şi de implicare a tot mai multelor milioane de nebugetari de la noi.

În totul, vreau să atrag atenţia că avem de apărat o lege cam fragilă în care numele poetului naţional nu există dar se bănuieşte. Ea va trebui apărată în primul rând prin responsabilitate personală. Să nu bucurăm cu ochii-n patru.

Am în faţă, iată, prima carte ce-l sărbătoreşte pe Eminescu în acest an: ediţia de Poezii scoasă în 1941 la Ramuri, cu texte după G. Ibrăileanu şi gravuri de A. Brătescu-Voineşti (fiul prozatorului). Este scoasă anastatic la Editura Adevărul Holding şi se vinde cu ziarul Adevărul, deci are un tiraj respectabil (abia am găsit-o, căutând-o pentru că i s-a făcut insistent reclamă cu câteva zile înainte). Nu sunt de loc lămurit cine este editorul pentru ca să-l trag la răspundere deoarece greşeşte destul de grav. Dânsul semnează cu majusculă o postfaţă de numai o pagină, în care citesc aşa: „Ediţia, de lux, la care istoricul şi criticul literar Garabet Ibrăileanu începuse să lucreze încă din 1929, a fost tipărită în iunie 1941 (la cinci ani de la moartea acestuia, în 1936) într-un tiraj de 2.ooo de exemplare, pe hârtie Canadian chamoix. De ce volumul a apărut în 1941, la cinci ani de la moartea lui Ibrăileanu, e greu de spus astăzi…”

Ce i-o fi atât de greu d-lui „Editorul” să deschidă o carte despre ediţiile Eminescu sau să consulte o bibliografie, un fişier de bibliotecă?! – Dar… cum poate el să creadă o asemenea inepţie, că la cinci ani de la moartea lui Ibrăileanu apărea o ediţie făcută de el la poeziile lui Eminescu? Pe scurt, ediţia Ibrăileanu apare în 1932 la „Naţionala-Cioirnei” şi este extrem de intens comentată. O a
doua ediţie apare în 1936. În 1941 se reeditează o parte a acestei ediţii faimoase, cu destule schimbări de text (mai ales punctuaţia) – însoţită de gravurile lui A. Brătescu-Voineşti, destul de insipide, unele cu totul neinspirate (excelează îngeraşii cu puţică, nudurile de sfinte, etc.). Ar fi al doilea reproş pe care am fi avut să-l aducem d-lui „Editorul”: faptul că a ales o ediţie slabă să-l sărbătorească pe Eminescu. Dar nu dezvoltăm acest atac – pentru că ne reţine un alt pasaj a Postfeţei: „Ar mai fi de semnalat lipsa, din ediţia îngrijită de Garabet Ibrăileanu, a poeziei „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, versuri pe care Editura Adevărul Holding şi-a permis să le includă la finalul volumului retipărit azi…”

Omul nostru nici măcar nu citeşte prima frază din prefaţa lui G. Ibrăileanu: „Ediţia de faţă cuprinde toate poeziile lui Eminescu publicate de el însuşi de la 1870…” Or, poezia în cauză este din 1867. Ediţiile Ibrăileanu cuprind, într-o anexă, poeziile de tinereţe ale lui Eminescu – dar aceasta, din 1941,pentru gravurile lui A. Brătescu-Voineşti, nu mai publică anexele lor. E absurd să-l bănuieşti pe Ibrăileanu de lipsă de patriotism pentru că n-a publicat o poezie patriotică de Eminescu în 1941, când începea războiul… Năzbâtii curate, nu mai ştii cum să-ţi împarţi gândurile ca să fii contemporan cu Adevărul Holding etc.

Cine va fi, oare, domnul „Editorul” ca să-l tragem la răspundere, conform legii, că nu face lucru ştiinţific ci răspândeşte minciuni în tiraje aproape de masă? Pe ultima pagină citim o listă: cartea are, de pildă, doi corectori, şi e de mirare pentru ce, căci este o ediţie anastatică; mai are un tehnoredactor şi un ilustrator de copertă. Nu pare a fi niciunul „Editorul”. Mai apar nume de director general, director general adjunct, iar apoi e scris „Director: Grigore Cartianu”. Este vorba, desigur, de domnul acela cu nasul mare: să se fi băgat şi în eminescologie?

Oricum, în lipsă de altcineva, pe dânsul ar trebui să-l tragă la răspundere această lege – dar… este o lege decorativă, şi în numele ei dl. Cartianu va fi doar lăudat, ca personajele care plăteau steagurile în Scrisoarea pierdută, că a participat la sărbătoarea Culturii Naţionale.

Unde e lege nu-i tocmeală, deci aşa va fi.