de Magda Ursache
Trăim într-un timp al urmelor şterse cu sistemă. „Să fii matale sănătos, tataie”, i-a spus portarul Rică Răducanu, pe aeroport, la Istanbul, unui bătrîn care, auzind româneşte, a venit să se recomande cu emoţie echipei naţionale de fotbal: „Sunt Pamfil Şeicaru”. Nu ştiu dacă Şeicaru este cel mai mare gazetar român, dar e singurul gazetar condamnat la moarte, în contumacie, sub Dej-Pauker. Dea Domnul ca Mircea Coloşenco să-i tipărească tot ce-a scris, deşi mă cam îndoiesc c-o să găsească sponsori. Istoria României, cu vestigiile ei cu tot („tabloidizată” de manualele alternative, care descopereau „buzele senzuale” ale lui Decebal şi personalităţi modelatoare în Esca şi-n Tatulici) a ieşit din tendinţe. „Omul fără însuşiri”, spre a-i spune ca poetul Ion Mureşan Ministrului Educaţiei, Tineretului şi Cercetării, vrea „sînge proaspăt” în instalaţie, aşa cum s-a vrut şi după Reforma din ’48, care i-a epurat pe marii profesori. Şcoala socate mulţi amnezici, vulgarizînd vorbirea, nepăsători faţă de istorie, indiferenţi faţă de cultură. Ca urmare, tineri vag şcoliţi au spart capetele voievozilor de la Fundaţia Ferdinand, lăsîndu-şi pantofii de sport pe soclu, ca şi cum şi-ar fi semnat isprava: generaţia în adidaşi.
Nu mai prididim să ironizăm Introducţia lui Mihail Kogălniceanu la „Dacia literară” şi Imnul regal unde Alecsandri dorea pămîntului românesc: „Fie-n veci locuit/ De eroi, de eroi…”. Legea recunoştinţei funcţionează pentru „revoluţionarii” dovediţi cu misie, de la Secu. În Iaşi, la Monumentul eroilor de la 1816, din Galata, făclia aprinsă in aeternum s-a stins. De ce? Pentru că s-au furat buteliile de aragaz. Nu cunosc vreo reacţie a şefei Oficiului pentru Cultul eroilor, instituţie cîndva sub preşedinţia reginei Maria şi a Patriarhului. Din incinta ansamblului, edificat după proiectul lui H. Coandă, au dispărut 400 de cruci (da, cifra este exactă), iar primăria Miroslava (slavă ei!) a găsit cu cale să-l împroprietărească pe fiul fostului paznic cu 1200 de metri pătraţi, chiar în incinta respectivă. Veteranii se judecă de ani şi ani, timp în care proprietarul cultivă zarzavat ecologic pe mormintele eroilor. Che te dice la patria! Puşi pe economii drastice la început de august a.c., edilii din Iaşi au stins temporar cealaltă făclie veşnică, de la Monumentul Unirii situat pe esplanada Facultăţii de Medicină. Gazul costa 1800 lei pe lună, gaură mare în bugetul local. S-au tot făcut probe peste probe de echipamente care au redus consumul („criza!”) la 1000 de lei. Va rezista flacăra micşorată la vînt? Cine ştie! Şi, dacă s-o stinge, poate o să o reaprindă careva. Cînd? Ho, că nu dau turcii! N-a fost destul că grupul statuar, reprezentînd provinciile Basarabia, Transilvania, Bucovina şi dezvelit cu fast, la 1927, în prezenţa reginei Maria şi a principesei Ileana, a căzut sub baroase după ce Comisia ruso-română de armistiţiu a decis demolarea, în ’47. Trebuia ca replica statuii prinţesei Olga Sturdza, reconstituită după fotografii de epocă, să cunoască şi o minimalizare postsocialistă. La noi, cultul eroilor cunoaşte pauze; al erorilor – nu.
În Iaşul noilor zidiri, închidem filiale de biblioteci, muzee (cînd nu le retrocedăm, cum s-a întîmplat cu o bijuterie muzeală: Casa Vornicului Alecsandri, găzduind Muzeul Teatrului Naţional), masacrul patrimoniului continuînd. Ar trebui să vedeţi cum arată casele Gavril Muzicescu, Mihai Codreanu, Topîrceanu, dar şi cea în care a fost scrisă Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Doar castanul Teodorenilor, mutilat, n-a căzut încă. Toate indică indiferenţa Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional faţă de Cultură. Doar şapte inşi se ocupă – zice-se – de patrimoniu, iar cartografierea clădirilor cu valoare istorică, începută de Th. Paleologu, a eşuat. Nici urmă de proiectul URME, judecînd după starea casei de patrimoniu A.D. Xenopol, unul dintre iluştrii profesori ieşeni (o vreme a fost sediu de dubioasă universitate pe taxă).
După ce s-au „nivelat” sub buldozerele „democrat-populare” Academia Mihăileană, casa G. Ibrăileanu, casa Dimitrie Anghel, Jockey Club, cofetăria Tuffli, dar şi Hala de peşte proiectată de Gustave Eiffel (ca şi hotelul Traian), asistăm la dărăpănarea casei Conachi, acum ruină sordidă, unde au funcţionat Editura Junimea la etaj şi o… creperie, la parter. Filarmonica şi Teatrul Naţional rămîn în schele. Întrebaţi un arhitect ce se întîmplă cu clădirile aflate timp de 25 de ani în schele.
Cînd am venit, în ’65, la Facultate, citisem Iaşii de odinioară de Rudolf Suţu, dar şi Masa umbrelor de Ionel Teodoreanu. Am căutat casa Didiţei Mavrocordat, pe Cuza Vodă, unde concertaseră Liszt şi Wieniavschi şi unde l-a întîlnit celebrul pianist pe Barbu Lăutaru. N-am găsit-o. N-am aflat pe nimeni să-mi spună unde fuseseră casele Tiktin, O. Tafrali, unde stătuse George Panaiteanu Bardasare, întemeietorul Pinacotecii, la 1860. Voiam să localizez teatrul Tivoli-Buch, hotelul Glanz, pensionul Humpel, librăria lui Cristofor de pe strada Golia, anticăria Kuperman, locuinţa acordorului de piane Müler (le acorda surd fiind). Oare unde vindeau antichităţi şi timbre fraţii Şaraga?
De dus am fost duşi, ca studenţi, la casa memorială Ilie Pintilie. N-am aflat nimic despre depozitul de vinuri (din str. Lăpuşneanu) al lui Berl Finkelstein. La moş Berl, beau vin de Cotnari Eminescu, Creangă, Caragiale, Iacob Negruzzi, Gh. Panu… Povesteşte Suţu că Eminescu venea acolo des, să scrie; arunca sub masă manuscrise, strînse pe făraş de băiatul de serviciu. Nici acum nu ştiu unde era depozitul. Plăci memoriale se pun greu de tot în Tîrgul Ieşilor, dulcele. Ce-o fi făcînd, în acest sens, DJCCPNC, în traducere: Direcţia Judeţeană pentru Cultură-Culte-Patrimoniu Naţional Cultural? Şi cîte „direcţii” de acest fel nu şi-ar putea simplifica titulatura în CCC, Cooperativa Coarne şi Copite, ca aceea a „managerului” Ostap Bender.
Conservarea patrimoniului – targhet ICR? Horia R. Patapievici ne asigură că s-a pus accent (grav sau ascuţit?): „totul se joacă între conservarea perfectă a patrimoniului şi integrarea dezinvoltă a pieţei interne în piaţa europeană, cu păstrarea atentă a ceea ce ne este propriu” (dintr-un interviu în „Verso”). Cuvinte-cheie: perfect, dezivolt, atent. Aşa să fie? Sediul Asociaţiei Scriitorilor (fostă casă Kogălniceanu, acum Casa cu absidă „Laurenţiu Ulici”) numai a scriitorilor moldavi nu mai este. A fost aproape în întregime închiriată, din jenă financiară, avocaţilor şi notarilor. În epoca noastră de piaţă, Casa Slătineanu, sediu UAP, a fost recuperată de moştenitor. Casa Vernescu – sediul administrativ USR – a fost închiriată unui cazino, ca să se joace pesemne alba-neagra literară. Cît despre Casa Monteoru, trebuie amintit recuperatorilor că Lăscăruş Catargi (vicepreşedinte ARLUS) a donat-o statului contra drepturi viagere. În lunga noapte sovietică, alţii erau naţionalizaţi şi puşcărizaţi, ca Barbu Slătineanu. Aranjamentul a funcţionat în cazul Catargi şi după ce ARLUS s-a desfiinţat, în 1964. Urmaşii se plîng că Elenei Catargi i s-a pus pistolul în tîmplă, să cedeze. Care pistol? Pistolul „amicului” Vişinski?
Cum ne promovăm istoria? Cu vinul roş Lacrima vampirului? Cît respect de sine avem, dacă vindem ceşcuţe de cafea pictate cu vampiri? Am fi ieşit mai ieftin şi cu brandul României, frunza, dacă foloseam un canin însîngerat în loc de foaie verde. Cu facturile Ridzi-Udrea multe reviste de cultură s-ar fi putut finanţa. Trec peste cît ne-a costat vizita de lucru a ministresei în China (a fost mare cît China), ca să ajung la indicaţia lui Dan Matei Aghaton-Palmier: „Dracula trebuie folosit obligatoriu”. Şi suntem satisfăcuţi că am reuşit cu Dracula, cum a reuşit Spania cu corrida.
Asistăm neputincioşi la discreditarea culturii, la terfelirea autorităţilor culturale, la distrugerea educaţiei. Revizuim deformator istoria, vrem să distrugem Grundul, temelia, repetînd că am fi prea încremeniţi în trecut, lipiţi, îmbibaţi de el, cu ochii fixaţi pe alaltăieri. Occidentul îşi menţine tradiţia, o cultivă, o propagă. Trebuie să crezi în valorile tale, altfel nu te crede nimeni. Noi avem ce-avem cu continuitatea, nesocotind spusa (rememorată de Sorin Preda) unui martir, părintele Arsenie Boca: „Prezentul e viitorului trecutului”.
Din lipsă de spirit civic (şi indiferenţa tot complicitate este), lăsăm siturile arheologice să se degradeze. Vînătorii de zestre dacică distrug Sarmizegetusa. De ce-am mai activa memoria geto-dacilor, get-beget însemnînd din tată-n fiu?
Amatorii sunt la fel de nocivi pentru istorie, ca şi pentru literatură. În primăvară, s-a lansat albumul Fortăreţe dacice în Munţii Orăştiei, cu text semnat de doctor în filologie Simona Sora. Cartea bilingvă (anglo-română) a fost editată de Artec din Segovia şi tipărită în Spania, fotografii fiind spanioli, proprietari ai editurii. Cum la noi editologia s-a cam dus pe apa sîmbetei, ICR s-a folosit, conform procesului globalizării, de forţe dinafară, dar pe cheltuială românească.
Medievistul Ioan Caproşu, un storcător de gazete (cum altfel cînd istoricul bine ştie că „viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe”?) mi-a pus la dispoziţie un xerox după articolul Aurorei Peţan despre acest album: Cînd istoria ajunge în mîna amatorilor – Un teritoriu „horror”: Dacia, în Formula As, nr. 911, martie 2010. Apelul Simonei Sora la „surse” neverificate, ca şi abuzul de ficţiune sunt consternante. Victimă a memoriei infidele, umblă la amintirile-i de pionieră: aflase în copilărie că traficanţii de kosoni îi ascundeau în burţi de copilaşi, spintecate pentru a deveni valize. Suprarealistă imagine: 3 cosoni în cinci burţi-valiză. Autoarea pare să ţină cu Dacia traiană, cum constată Aurora Peţan. O Dacie curăţată de bădica Traian globalizatorul sau postglobalizatorul, cum vreţi a-i spune. Dacia ar fi fost tărîm malefic populat de inşi atinşi de nebunie, pînă cînd Hadrian a dat foc – justiţiar – căpiţei de trupuri de sinucigaşi cu otravă, ca-n ficţia Marguerittei Yourcenar. Simona Sora împrumută de la Nicolae Densusianu legenda întemeierii Scoţiei (de fiul lui Hercule şi al şerpoaicei Echidna) şi o pune aberant, dacă nu scandalos, pe seama Daciei.
Zamolxis apare ca iubitul sau iubita lui Pitagora şi Aurora Peţan nu face economie de ironie. În varianta Sora: sora lui Decebal e numită Andrada, ca-n filmul lui Sergiu Nicolaescu, Columna. Fata ar fi fost „kidnapată” şi închisă în cetatea Piatra Roşie, a cărei poartă de lemn (minune!) s-ar mai afla la Muzeul de Istorie din Bucureşti. O fi lemnul crucii, să se păstreze atîta vreme?
Senzaţionismele sunt servite cu asupră de măsură: cîini fioroşi (daci reîncarnaţi?) cutreieră potecile, să le trosnească-n colţi oasele turiştilor.
Dacă nu s-ar teme de cine ştie ce spectre (atmosfera spectrală fiind accentuată de fotografii) şi de capcanele lor, temerarii drumeţi pe căi dacice (cu energie providenţială acumulată de la Sfinxul din Bucegi) ar putea descoperi, fix la rădăcina unui frasin ori într-o albie de rîu, Comoara lui Decebal. Dacă n-o fi găsit-o deja doamna Sora. Dar, atenţie! Parii din Dacia horror strigă cap-cap-cap, ca-n poveste, iar turistul neatent s-ar putea trezi cu căpăţîna înfiptă într-unul dintre ei. În plus, s-ar putea alege cu frisoane metafizice ori cu năluciri, ar înnebuni. Iată că, la temele favorite ale imagologilor privind România: copiii orfani şi Dracula, se va adăuga şi boala (incurabilă? ereditară?) a dacilor: „paranoia geton”.
Vrem ca istoria să devină naraţiune fictivă („ficţiune ilicită”, spre a-i spune ca Petru Cimpoeşu), atunci alterăm voit relatarea, augmentăm subiectivitatea, selectăm neonest, aşa fel ca să distorsionăm adevărul istoric, să-l mişcăm ca-n fotografiile trucate. Pentru că, n’ aşa, istoria e mereu (auto)înşelătoare.
Cum scăpăm de acest veleitarism păgubos? Poate prin activitatea mismanaged a aceluiaşi ICR, ca albumul să rămînă ignorat: massmediatic zero.
După îndemnul fă-te că lucrezi la politica memorială, Ministerul Culturii lasă să cadă în ruină conacul de la Bădăcin. N-a fost de ajuns că, la îndemnul „Scînteii” lui Silviu Brucan, Iuliu Maniu a fost arestat la 75 de ani şi condamnat de Tribunalul Poporului la închisoare pe viaţă, unde a şi murit, la Sighet, în ’53; a fost tîrît pe scări într-un sac şi zvîrlit la groapa comună. Conacul „sfinxului de la Bădăcin”, artizanul Unirii Transilvaniei cu ţara, a devenit nu muzeu, ci centru pentru persoane cu handicap. Conacul cu 13 camere e devastat; tavanul se sprijină în două trunchiuri de prun, biblioteca e plină nu de cărţi, ci de păianjeni. Cui ce-i pasă că Iuliu Maniu a format PNŢ, că a fost de trei ori premier al României? Poate PNŢ-CD-ului, care va pune măcar un indicator spre conac. Mă îndoiesc că liderul Vasile Lupu se va duce-n bundiţă şi iţari la o comemorare, la Bădăcin. Că acolo vor fi prezenţi ţărănişti măcar cîţi ceauşişti se adună la Ghencea Militar.
Ne distanţăm de limbă, de cultură, de comunitatea etnică, fapt vizibil. Un derivat al proletcultismului pare a dirija alt soi de „reeducare”, printr-o acţiune de lobotomizare. Pierdem simţul istoriei, odată cu simţul limbii. Limba e urîţită, degradată; monumentele sunt sluţite, degradate. Soluţii? Poate ne înghite „cea mai tînără gaură neagră”, vine al treilea război mondial (de joi, după o clarvăzătoare) ori sfîrşitul lumii (în 23 decembrie 2012) după maiaşi. De ce ne-am mai complica, păstrîndu-ne vestigiile, cutumele, sprijinind cultura vie? De ce-am mai reevalua corect istoria? De ce-am mai ţine la identitate?
Şi-i ca-n cîntecul Golanilor din Piaţa Universităţii: „Revoluţie, figuraţie…”
