De la cap: sunt câţiva (dacă mă gândesc bine sunt chiar mulţi) scriitori şi scriitoare care îşi recită disidenţa pe care o practicau la Gogu Rădulescu acasă. Nu ştiu cât disidenţă poţi să faci cu Arpagic, poate o disidenţă prăzulie.
Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil.
“Nici Primul, nici cel de-al Doilea Război Mondial (în care am avut pierderi uriaşe) nu s-ar fi încheiat altfel decât s-au încheiat, dacă nu am fi existat pe hartă… Praful de puşcă, tiparul, fotbalul, cafeaua, becul electric, sistemul heliocentric s-au inventat fără contribuţia noastră. N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii.”
Cam asa se vede deci Romania de la Paris, care este; bagam pe Ceausescu la inaintare, ceva frica, doua demersuri cu conceptuale si idei hicicochiene, si un chil de orfelinate, ceva despre “apartamentele stereotipe ale iepocii ceaushiste” si gata bouillabaissa. Tare.
In sfarsit, statuile nu se darama in mod normal, chiar daca devin desuete, ele sunt facute pentru a depune marturie peste timp. Ar trebui sa invatam de la unguri. Exista vreun maghiar care sa-l conteste pe Petofi Sandor? Au ungurii o banda de genul celeia a lui Patapievici, Plesu, Liiceanu? Le scrie lor istoria unul ca Tismaneanu? Nu, ei il recupereaza si pe Wass Albert.
Ceea ce este cu adevarat periculos este faptul ca Liiceanu, Plesu etc. isi pot etala dizidenta, in timp ce dizidenta adevarata era in timpul lui Dej. Unde erau Marius Oprea, Liiceanu, Patapievici, Plesu, Mihaies in anii ‘70-‘80?
Exclus din presa, ca si altii, in urma adevarurilor scrise despre tartorii kominternistilor si neo-kominternistilor, de la Valter Roman la Andrei Plesu, domnul Radu Portocala va avea intotdeanua rezervata o rubrica speciala, pe portalul refuzatilor si rezistentilor din presa romana, Ziaristi Online.
Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi prietenii sau subordonaţii lor nu-mi lipsesc nici ei. Fără ei, zilele mele sînt mai puţin irosite.
In ciuda abundenţei informaţiilor nimeni nu este capabil să ajungă la concluzii înţelepte despre cum să se apere pe ei înşişi, familiile lor, comunitatea lor şi ţara lor. Este un mare proces de spălare a creierului ce se derulează foarte lent şi este impărţit în patru etape de bază.
Această carte ar putea “ridica (voievodal!) puricii la nivel de movile-munţi”, dar numai dacă cititorii îşi vor pune întrebarea, în modul cel mai serios: “Ce vor să zică vorbele imnului paşoptist, devenit, acum, Imnul nostru de Neam?!”