Un “scriitor Internetizat” despre cenzura lui Plesu, Liiceanu, Manolescu, Dinescu & Co. Elogiu internetului, la 76 de ani. La Multi Ani, Paul Goma!
Intr-adevar, in aceasta „istorie critica“, Manolescu n-are nicio idee personala! Pâna la 1941, el il „compileaza“ foarte cuminte pe G. Calinescu, pe care-l citeaza de peste 500 de ori (adica, in conformitate cu indicele de nume, il citeaza pe 500 de pagini diferite, dar, in realitate, chiar trece de o mie de ori, daca luam in considerare faptul ca, adeseori, Calinescu este citat de doua-trei ori pe aceeasi pagina).
Din spaţiul prea generos pe care i-l acordă în carte Monicăi Lovinescu se deduce clar că această abilă manipulatoare politică de la postul de radio „Europa liberă“ este modelul criticului N. Manolescu în privinţa politizării tendenţioase a receptării marilor scriitori români.
“In discuţii, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.”
“Dle. Nicolae Manolescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, titan al gîndirii şi părinte al scriitorilor români, îmi cer scuze că am vorbit urît despre dvs. şi despre alţi titani ai gîndirii şi părinţi ai scriitorilor români care numai în jurul dvs. roiesc şi care fac aşa de mult bine poporului scriitor încît vor intra în rai negreşit! Ca un cîine turbat am muşcat eu mîna care m-a hrănit, care mi-a dat premii şi lecturi publice şi diplome şi alte chestii!”
„Polemica însemnează numai intransigenţă, hotărâre ireductibilă pentru că arta însăşi nu e reductibilă. Nu există decât un soi de artă bună şi câteva soiuri de artă proastă“. Actul polemic devine astfel o necesitate de creaţie.
“Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!”
Cum ii terfeleste Cartarescu pe Eminescu si Nichita Stanescu: Prin Nichita Stănescu, „gândirea poetică românească“ manifestă „o a doua rămânere în urmă după cea a lui Eminescu“
“Deşi cam târziu (faţă de semnalul de alarmă pe care l-am tras în 1986), atitudinea aceasta manolesciană, de extracţie mafiotică, iese la iveală, în sfârşit, dezvăluind flagrant pe ce fel de mijloace coercitive s-a întemeiat hegemonia criticului.”
Cartianu şi Popescu au fost cei doi clovni care au sărit în ajutorul plagiatorului Liiceanu, când avu loc accidentul nuclear cu plagiatul din Heidegger. Bine bă, hermeneilor! citeaţi Sein und Zeit şi nu spuneaţi la nimeni nimic?