O nouă încreştinare a lui Shylock? Prima veste comică pe care am primit-o la Târgul Gaudeamus a fost: “Domnule, ştii că evreii de aici te-au răstignit, că te-au scos anti-semit?”…
Autentici gânditori creştini precum părintele Nicolae Steinhardt sau filosoful Petre Ţuţea, deşi aveau supleţea duhului ca rod al suferinţei pentru Evanghelie şi pentru luminarea neamului, dincolo de vivacitatea, pătrunzimea şi nesfârşirea vederii minţii lor, au taxat nemilos heterodoxia d-lui Pleşu.
Redactia Ziaristi Online isi exprima solidaritatea totala cu initiatorii Apelului catre Primaria Targu Ocna si solicita autoritatilor romanesti responsabile sa apere memoria unui martir anticomunist al Ortodoxiei haituit post-mortem de persoane puse sub o umbrela a imposturii si relei-credinte. Nu in ultimul rand amintim intentia anuntata de o Biserica ortodoxa de a-l canoniza pe Valeriu Gafencu, “Sfantul Inchisorilor”. Asta chiar ar fi culmea: un sfant din calendar contestat de un institut panglicar!
Si acum sa citim din nou titlul cuplului Plesu-Liiceanu, conform Dictionarului de sinonime: “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca inventie”. Nu, poate nu vad bine. Sa mai incercam o data: “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca minciuna”. Hmm. Inca o data: “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca gogoasa”. Adica ce ne vinde eseistul A. Plesu, lautarind manelistic Noul Testament, carevasazica dupa ureche, la brat cu nevoitul A. Andrăcuţ, pardon, Andreicut…
Există un domeniu al vieţii noastre spirituale în care Eminescu este cu deosebire viu si actual: ziaristica. În aşa măsură, încât aproape toată generaţia tinerilor gazetari români stă sub egida lui. Dar dacă trăiesc din moştenirea lui spirituală, gazetarii aceştia au şi un merit: au descoperit, în parte cel puţin, şi în orice caz au popularizat, pe cugetătorul Eminescu. Şi asta nu e puţin.
Referindu-se la filosofia românească, Mircea Vulcănescu arăta, în mod convingător, că la noi, cel puţin înainte de al doilea război mondial, au existat anumite condiţii care au favorizat apariţia unei astfel de filosofii.
Mircea Cartarescu: “Afirmatia Hannei Arendt ca pana si nazistii germani erau indignati de salbaticia masurilor luate de romani impotriva evreilor incep sa nu ni se mai para atat de nedrepte.”
Manolescu apare foarte zăpăcit între talentul fostelor iubite (frumos prezentate!), calitatea literară a unor obscuri discipoli sau angajaţi (Lefter, Chifu etc.) şi între, vă rog să mă scuzaţi, “aripa geniului” care l-ar fi lovit cică pe Cărtărescu direct în freză (exact la 33 de ani după ce plagiase prima dată, la debut, chiar în poemul Căderea dedicat protectorului însuşi care, necitind niciodată marii poeţi ai lumii, i-a lăudat patru versuri copiate din Pound…)…
Nae Ionescu avea un limbaj jumătate filosofic, jumătate poetic. Era şi profund şi, în acelaşi timp, pe înţelesul tuturor. Avea o magie a cuvântului cu totul ieşită din comun. Mi-aduc aminte că prima dată l-am ascultat la Cernăuţi şi, la un moment dat, cineva s-a mişcat pe scaun în timp ce dânsul vorbea. Toate privirile s-au îndreptat asasin spre el. Nu se auzea musca. El captiva. Toată lumea era acolo, în cuvintele lui. Era fascinant.
Oare cât timp o să mai treacă până să fie xeroxate şi apoi publicate fără modificări acele notiţele după conferinţa despre Socrate ţinută de Alexandru Dragomir în ziua morţii lui Mircea Eliade ? Să nu uităm că din 2004 şi până în 2012 Editura Humanitas nu i-a publicat lui Dragomir nici măcar textul despre Socrate din 1981 pe care acesta i-l expediase lui Noica la Păltiniş.