În captivitatea istoriei. Această parafrază din titlu la celebrul îndemn al neo-kantienilor de întoarcere la Kant (Zurück zu Kant!), îl are, de astă dată, drept călăuză, în ce-l priveşte pe Dante, pe Edgar Papu.
În analiza importanţei artei, Edgar Papu întreprinde o interesantă paralelă între Faust şi meşterul Manole. El porneşte de la premisa că după cum simbolul aspiraţiei către cunoaştere îşi află cea mai înaltă expresie în persoana lui Faust, tot astfel năzuinţa opusă îşi găseşte cel mai desăvârşit purtător în făptura mistică a Meşterului Manole.
După ce refuză oferta de a se înscrie în partidul comunist, găsind că ateismul promovat de către acesta este incompatibil cu sentimentele sale religioase, mai ales că în urma convertirii – sub influenţa Monseniorului Vladimir Ghyka (la al cărui proces de beatificare îşi va aduce şi el mărturia şi în amintirea căruia îl va boteza Vlad pe singurul său fiu) – la catolicismul de rit oriental, este epurat din învăţământ şi nevoit să devină colaborator extern la Institutul de Lingvistică, unde a contribuit la redactarea primului volum al Dicţionarului general al limbii române (1951–1953).
Profesorul Ilie Badescu: “Să facem azi, la 20 din anii de veșnicie ai blândului cărturar „să nu se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat”, cum spune poetul, prin darul acestui om nepereche : Edgar Papu, om de legendă și de baladă, minune de neam davidic în neamul românesc.”
Astazi, 30 martie 2013, se implinesc 20 de ani de la moartea marelui carturar roman de valoare universala Edgar Papu (1909 – 1993). Coincidenta istorica face ca tot intr-o zi de 30 septembrie, insa in urma cu 24 de ani, sa mearga spre Ceruri un alt mare carturar al culturii romane, pe deasupra si nevolnic monah, Parintele Nicolae Steinhardt. Nicolae a ales calea Rohiei. Edgar Papu s-a casatorit cu Angela, fiica de preot ortodox.
Redactia Ziaristi Online isi exprima solidaritatea totala cu initiatorii Apelului catre Primaria Targu Ocna si solicita autoritatilor romanesti responsabile sa apere memoria unui martir anticomunist al Ortodoxiei haituit post-mortem de persoane puse sub o umbrela a imposturii si relei-credinte. Nu in ultimul rand amintim intentia anuntata de o Biserica ortodoxa de a-l canoniza pe Valeriu Gafencu, “Sfantul Inchisorilor”. Asta chiar ar fi culmea: un sfant din calendar contestat de un institut panglicar!
Referindu-se la filosofia românească, Mircea Vulcănescu arăta, în mod convingător, că la noi, cel puţin înainte de al doilea război mondial, au existat anumite condiţii care au favorizat apariţia unei astfel de filosofii.
Nae Ionescu avea un limbaj jumătate filosofic, jumătate poetic. Era şi profund şi, în acelaşi timp, pe înţelesul tuturor. Avea o magie a cuvântului cu totul ieşită din comun. Mi-aduc aminte că prima dată l-am ascultat la Cernăuţi şi, la un moment dat, cineva s-a mişcat pe scaun în timp ce dânsul vorbea. Toate privirile s-au îndreptat asasin spre el. Nu se auzea musca. El captiva. Toată lumea era acolo, în cuvintele lui. Era fascinant.
De aceea astăzi, cînd Europa occidentală este compusă din culturi majore şi participă la „vîrsta adoptivă” a maturităţii, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decît cel întrupat de greci sau de Renaştere. Eu văd în „sistemul”‘ dumitale unul din semnele care vestesc acest „om universal”” românesc…
În ciuda influenţelor care-şi dispută inutil pământul nostru, în ciuda interferenţelor care îşi fac jocul nestatornic în ţara şi în sufletul poporului nostru, există un „românism”.