În 6 decembrie 1987, s-a întîmplat ca sicriul lui Constantin Noica să fie scos din schit de patru inşi, pare-mi-se: Mihai Şora, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Constantin Barbu. Domnule Andrei Pleşu, s-a întîmplat să-l purtăm pe umeri pe Domnul Constantin Noica.
Manuscrisele domnului Noica au fost luate în noaptea de 4-5 decembrie 1987 din vila de la Păltiniş de către Liiceanu. Fără nici un drept. La fel şi ce i-a restituit S.R.I. doamnei Mariana Noica prin fostul coleg de grupă de la Filosofie al lui Liiceanu, – Virgil Măgureanu.
Situaţia la nivel global devine din ce în ce mai tensionată, în contextul în care reuniunile şi summiturile diverselor organisme cu vocaţie globală, BANCA MONDIALĂ, FMI, OMC, G-8 şi G-20, la care putem alătura întâlnirea TRILATERALEI pentru EUROPA (la BUCUREŞTI), a Grupului BILDERBERG (în SPANIA), PARLAMENTULUI EUROPEAN şi COMISIEI EUROPENE alături de Biserica Catolică şi marile loje ale diverselor Ordine Masonice (octombrie, BRUXELLES), nu reuşesc să identifice soluţii viabile şi consensuale pentru „îmblânzirea” crizei globale şi a modului în care trebuie concepută NOUA ORDINE MONDIALĂ.
Gabriel Liiceanu a parcurs drumul invers, de la peratologie la postura de lăutar prezidenţial. Mai mult de atât, a introdus, la Grupul pentru Dialog Social, după opinia lui Nicolae Breban, spiritul sectar în cultura românească, generator de discordie între scriitori, între tabere de intelectuali, consumând inutil energiile: „spiritul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant, sectar, de răzbunare şi de luptă contra comuniştilor, deşi comuniştii nu mai existau niciunde în estul Europei. Noi eram deja în sfera americană. A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că grupul de la GDS s.a afirmat. Ei se reprezintă ca elită şi eu contest acest lucru”
La cererea Asociatiei Civic Media, Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii a dat publicitatii Decizia CNSAS in ce priveste “meritele” fostului general DIE Mihai Pacepa – un intim al agenturii KGB din Romania si al Elenei Ceausescu si un “erou” al lui Vladimir Tismaneanu si Gabriel Liiceanu – in timpul regimului comunist, si anume ca acesta a fost un “agent al politiei politice comuniste” de “prim rang”.
Mi-a atras atentia aceasta schimonosire a intelectului gata de orice compromis, pentru ca acelasi tipar de logica contorsionata, ca la circ, a fost folosit si in trecut, lansat de acelasi cuplu elitist postdecembrist
Fiindcă nu „condamnarea comunismului”, despre care au scris şi alţii, unii istorici, poate chiar mai credibil şi mai inspirat, a generat iritare, ci faptul că preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste a fost chiar el, Vladimir Tismăneanu, fiul unor comunişti „os”, ca sa nu le spunem stalinişti, veniţi de la Moscova, de unde plătiseră „cea mai mare cotizaţie de partid”.
“Această înaltă apreciere vine să încununeze nu numai o activitate îndelungată în rândurile mişcării revoluţionare, în rândurile partidului comunist, atât în anii ilegalităţii, cât şi în anii construirii socialismului, dar şi o vârstă venerabilă”
De la cap: sunt câţiva (dacă mă gândesc bine sunt chiar mulţi) scriitori şi scriitoare care îşi recită disidenţa pe care o practicau la Gogu Rădulescu acasă. Nu ştiu cât disidenţă poţi să faci cu Arpagic, poate o disidenţă prăzulie.
Totul s-a desfăşurat „normal”, întrucât astăzi – în epoca globalizării şi a impunerii scandaloase a falsului principiu al „curectitudinii politice” – graţierea unui fost condamnat în urma celui de-al doilea război mondial ar fi totalmente exclusă.