E sărbătoare în sufletele noastre şi aşa o trăim chiar dacă mâine începe Săptămâna Patimilor mântuitoare; o sărbătoare în care plecându-ne genunchii inimii spunem ca odinioară: „Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă.”
Spunând îngerul Mariei „Domnul este cu tine” o face şi pentru noi care înălţăm imn de slavă: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/ căci cu noi este Dumnezeu.”
Şi un sfat pe care îl putem urma la orice încercare: cum a apărut un gând străin în minte, să-l retezăm cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Puterea Crucii lui Hristos de a fi armă împotriva diavolului se naşte din jertfa Sa, jertfă a Iubirii care „nu cade niciodată”, din biruinţa Învierii, certitudine a învierii noastre.
Viaţa este incompatibilă cu minciuna şoptită viclean de vrăjmaş care urăşte omul de moarte spre care vrea să-l şi împingă
Cinstim astăzi icoanele pe care Eminescu le vedea zugrăvite în Biserici de „credinţă” şi în această perspectivă ni le apropiem, ne rugăm şi mulţumim pentru minunile făcute ca şi cum am fi în prezenţa sfinţilor pe care îi reprezintă.
Zis-a Domnul: dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.
„Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”.
„M-aş umili acum şi m-aş ruga;/ Întoarce-mă, de sus, din calea mea./Mută-mi din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii/Şi adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii.”
Cele ce risipesc dragostea sunt acestea: necinstirea, păgubirea, defăimarea, fie că sunt îndreptate împotriva credinței, fie împotriva vieții; apoi bătăile, rănirile și cele următoare. Și acestea fie că se întâmplă cuiva personal, fie vreunuia dintre rudele sau prietenii lui.