Până la urmă a devenit oficial. Acţiunile Rusiei, iniţial ascunse după o retorică neutră, au devenit efective, şi odată cu asta, cu intrarea într- o nouă fază, din ce în ce mai multe declaraţii ale oficialilor ruşi, inclusiv ale liderilor de la vârf, arată adevăratul interes al Moscovei. Acest lucru demonstrează fără tăgadă faptul că Rusia a intrat în linie dreaptă în vederea îndeplinirii aspiraţiilor ei, refacerea imperiului.
S-a tot spus că data de 1 Decembrie 1918 a reprezentat apogeul românilor, ora astrală a românismului, punctul unic de maxim al neamului nostru. Adevărul nu stă chiar aşa. 1 Decembrie 1918 a fost o zi deosebită, cu adevărat, dar nu a fost totul, şi mai ales, nu ar fi însemnat prea mare lucru, dacă acţiunea nu ar fi continuat.
Astăzi, din nou, rusul de rând îşi va da votul lui Putin care le promite revenirea la vechea glorie de odinioară. În schimb, va primi câteva fărâmituri din vânzările de petrol şi gaze, dar nu va putea spera prea rapid la o prosperitate şi bunăstare comparabilă cu cele ale occidentalilor, deşi potenţialul bogăţiilor din subsol i-ar da posibilitatea.
Astăzi se împlinesc douăzeci şi patru de ani de la revoltele anticomuniste de la Braşov, din 1987. 15 noiembrie 1987, o dată necunoscută de străini şi uitată de noi, conform obiceiului nostru de a uita totul, şi răul, şi eroii, rămânând doar cu nostalgia trecutului ce părea uneori mai bun, prin prisma faptului că eram mai tineri.
Este trist că astăzi nimeni nu-şi mai aminteşte de acest erou român căzut în luptă contra bolşevicilor, unul dintre sutele de mii. E trist că nu poţi găsi pe internet o biografie a lui (ce fac istoricii noştri nu pot să ştiu), e trist că nu poţi găsi pe internet nici măcar o fotografie a monumentului său. Sunt multe lucruri triste, acesta este doar unul dintre ele. Dumnezeu să-l odihnească, la fel ca şi pe toţi românii căzuţi pentru apărarea patriei!
Toată istoria noastră a fost o luptă permanentă pentru existenţă şi păstrarea neamului, după atâtea lovituri, „este un miracol că mai avem un steag căruia să ne închinăm” spunea marele Nicolae Iorga.
“Mişcarea trupelor germane în Moldova nu slăbeşte. La 11 iunie a.c., am mers cu «___» la Buzău. Pe drumul de întoarcere, s-au numărat, venind în sens invers, 856 de maşini, dintre care 96 cu tunuri antitanc în remorci, 28 cu pontoane şi accesoriile lor, 72 sanitare. Celelalte maşini cu materiale de război şi trupe. În afară de aceasta, s-au numărat 200 de motociclete cu ataş, dintre care 20 de motociclete sanitare. Trupele se deplasau într-un şuvoi neîntrerupt…”
“Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. “
“Dar atunci, în 1941, nu eram într-o campanie electorală, ci într-o luptă pentru existenţa statului român, asta uită majoritatea analiştilor de pe ecranele televizoarelor.”
Dar a mai apărut un caz care a trecut neobservat, mai ales în media românească. La 10 iunie 2011, pe o stradă din Moscova, este împușcat mortal fostul colonel de tancuri Iuri Budanov. Asupra lui s-au tras dintr-o mașină șase gloanțe dintr-un pistol cu amortizor, patru lovindu-l în cap. Mașina și arma crimei sunt găsite ulterior abandonate pe o străduță lăturalnică.