Crimeea a căzut fără luptă. Cristian Negrea despre criza din Ucraina
Dacă cineva ar fi susținut în urmă cu puțin timp că Rusia va ocupa Ucraina în patru zile și nu va fi nevoită să tragă un foc de armă pentru asta, lumea l-ar fi considerat nebun.
Dacă cineva ar fi susținut în urmă cu puțin timp că Rusia va ocupa Ucraina în patru zile și nu va fi nevoită să tragă un foc de armă pentru asta, lumea l-ar fi considerat nebun.
Am fost întrebat mult ce cred despre situația actuală din Ucraina, având în vedere că am previzionat posibilitatea ruperii acestei țări acum patru ani în câteva articole (România și disoluția Ucrainei. Provocări, perspective și amenințări) și chiar am scris o carte despre acest aspect și implicațiile potențiale asupra României (Când armele vorbesc).
Cam acestea ar fi scenariile și vă asigur că nu sunt toate cele posibile. În viitorul spre care ne îndreptăm ne așteaptă amenințări la care încă nu ne-am gândit.
Acest articol este o continuare firească a celor două precedente (Cine e agresorul (I) și Cine e agresorul (II) Constanța și litoralul), de asemenea o continuitate a articolului Minciuna 22 iunie 1941, prin care demonstrez că sovieticii nu s-au mulțumit cu Basarabia și nordul Bucovinei ocupate la 26 iunie 1940, ba chiar doreau mai mult, mult mai mult. Și numai de la noi, ci de la întreaga Europă, ba chiar întreg globul pământesc era țelul lor, în spiritul revoluției comuniste.
Cu tristețe observ că mulți istorici ajunși la o anumită vârstă încep o campanie de denigrare a istoriei noastre sub pretextul “demitizării”, totul pentru a se putea bucura de o atenție sporită din partea mass-media, care se grăbește sub formă tabloidă să anunțe o nouă descoperire senzațională, conform căreia noi, românii, nu suntem așa, ci altfel, mai rău și mai rău, inoculându-ne cu satisfacție tot mai mult idee unui popor care nu merităm nimic deoarece nu am făcut nimic în istorie.
Din timpuri străvechi, această expresie populară românească definește o comunitate fără apărare, fără protecție, lăsată de izbeliște. Un sat fără câini este un sat în care oricine poate intra și face ce vrea, nu este nimeni care să-l apere. Dar nu despre un sat aflat în această situație doresc să vorbesc, ci despre un stat, un stat numit România. Deoarece cu asta poate fi comparată România, cu un sat fără câini, practic un stat fără câini.
Pentru oricine, ducerea la capăt a unui proiect complex, de o durată de câțiva ani,este un motiv de satisfacție, din acest punct de vedere nici eu nu fac excepție. Mai ales când este vorba de o carte mult așteptată de cititorii primelor două cărți, Când armele vorbesc și Sânge pe Nistru. A fost o muncă intensă de peste doi ani și sper că rezultatul va fi pe măsura așteptărilor cititorilor mei, fără de care demersul meu nu ar fi avut obiect.
Am văzut în articolul precedent (Cine e agresorul (I)) cum autonumita pașnica URSS pregătea o ofensivă devastatoare împotriva întregii Europe în 1940. Pentru asta i-a dezlegat mâinile Stalin lui Hitler la 23 august 1939 prin pactul Ribbentrop-Molotov, asigurându-i liniște în est cât timp el se va ocupa de vestul Europei, de Franța și Marea Britanie.
Vedem cu toții modul în care ni se induce pe toate canalele ideea că noi, românii, suntem un popor fără trecut, fără istorie, apăruți nu se știe de unde pe acest teritoriu printr-un accident nefericit al istoriei, și drept consecință, nu avem ce căuta în Europa, suntem doar niște tolerați care nu merită aceleași drepturi de care se bucură restul cetățenilor europeni.
În întreaga istorie a tuturor popoarelor există o zicală străveche care spune oarecum asemănător același lucru: la vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. La fel și în cazul nostru, al românilor, de multe ori în vremurile dificile, am avut parte de bărbați adevărați care să-și ia soarta în mâini, a lor și a celor care i-au urmat, și să scrie istoria. Sunt mulți care au rămas necunoscuți, alții au intrat în panteonul eroilor români, unii cunoscuți, alții uitați.