Existenţa la Bucureşti a facultăţii de medicină pentru evrei a reprezentat, cum profesorul N. Cajal a spus, o adevărată performanţă, o rara avis am zice noi, într‑o lume europeană dominată de nazismul exclusivist şi criminal.
Elena Solunca Moise, un „truditor al cuvântului” scris și rostit, ne împărtășește că „fără Dimensiunea românească a existenței” nu ar fi existat „Rostirea filosofică românească”
În 1989, pe fondul schimbărilor din România, alături de gânditorul Mihai Corneliu Drăgănescu, fost președinte al Academiei Române (1990-1994), Elena Solunca Moise a dat viață revistei „Academica”, unde scrie și astăzi.
Cei crescuţi în poala lui Marx câştigă teren pas cu pas, schimbându-şi „nasurile şi obrazele”. Puii bătrânilor comunişti fac rapoarte anti-comuniste.
În virtutea acestei aberaţii, comunismul nu ar fi fost răpus de naţionalism, ci de disidenţa urmaşilor Kominternului, în frunte cu Silviu Brucan şi Ion Iliescu. Sau de Lucian Boia și Gabriel Liiceanu.
Mobilizare FĂRĂ PRECEDENT în apărarea martirului temnițelor comuniste Mircea Vulcănescu!
Sub umbrela unor asemenea spirite tutelare s-a şi produs actul de „condamnare a comunismului”, însuşit de naivul (ca să nu spun ignorantul), dar orgoliosul preşedinte Traian Băsescu, act concretizat prin faimosul Raport Tismăneanu, capodoperă de mistificare istorică sub a cărui groasă abureală trăiesc politicienii noştri, promotori incorigibili şi de neoprit ai nimicirii României.
Pe Edgar Papu l-am cunoscut in decembrie 1974, la Alexandru Philippide, unde ma aflam sa iau cuvintul de inceput, scris de Al. Philippide, pentru Teatrului de Poezie, ce a luat fiiinta in ianuarie 1975 si a debutat cu Luna Eminescu.
Protocronismul este o prioritate in raport cu ideea de sincronism. Adica, noi nu gafaim in urma altora, ci putem cateodata lua startul inaintea lor. S-a spus ca aceasta conceptie protocronica este falsa fiindca noi am intrat in cadrul culturii moderne, dupa alte popoare, deci nu putem da lucruri noi inaintea acelora, din moment ce am venit dupa ele. Aceasta este o judecata…
Manolescu nici n-a îndrăznit în Istoria critică să comenteze Luceafărul, în capitolul dedicat lui Eminescu. Nici nu putea să comenteze Luceafărul, poem abisal interzis ipochimenilor. Cultura lui Manolescu e cultură de institutor. Nivelul maxim pe care l-a atins hermeneutica lui este binecunoscut: “Demiurgul îi oferă lui Hyperion marea cu sarea”.