Centrul European Comun de Vize din Republica Moldova, situat la Ambasada Ungariei din Chişinău, a introdus, din momentul deschiderii sale, o practică vicioasă de rusificare a denumirii capitalei noastre, denumire pe care o redă (doar) în limba maghiară astfel: Kisinyov
În acest an, chiar ieri, s-au împlinit 70 de ani de la primul val al deportărilor în masă din Basarabia. În anii 1941 şi 1949 au fost deportate 14760 familii (57698 persoane). 12360 de persoane au fost deportate din Basarabia în noaptea de 12-13 iunie 1941. Potrivit statisticilor oficiale, numărul total al represaţilor perioadei staliniste este de 22648 de basarabeni. Victimele deportărilor susţin, însă, că cifrele sunt mai mari. Ei motivează prin faptul că statisticile s-au făcut reieşind dintr-o componenta de 3 persoane a unei familii deportate.
„Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Țara”.
Şi mai e o chestiune interesantă. De ce trebuie să-şi încheie dl. Ghinea materialul spunând „că îi iubim pe basarabeni chiar mai mult decât pe nemţi”? Gura păcătosului adevăr grăieşte. Doar de la nemţi ia banii. Dar oare asta vor nemţii în România ca vector de influenţă? „Ghinea”?
Denumirea de „Mitropolia Moldovei”, atribuită acestei eparhii, constituie o uzurpare a titulaturii Mitropoliei Moldovei cu sediul la Iaşi, înfiinţată încă din anul 1401, cu binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi care funcţionează neîntrerupt de atunci şi până astăzi.
Bolşevicii promiteau tot ce-şi doreau mai mult soldaţii ruşi şi nu numai. „Pace şi pământ!” era lozinca lor preferată. Este adevărat că după ce au cucerit puterea nu a mai fost vorba nici de pace şi cu atât mai puţin de pământ.
Studiul Fundaţiei Soros “Republica Moldova în conştiinţa publică românească” tinde să devină un fel de text sacru, invocat în orice ocazie şi care aduce anatema asupra oricărui contestatar. La conferinţa „Investiţiile româneşti în RM. Provocări şi perspective” de joi 2 iunie am auzit de cel puţin zece ori invocarea acestui studiu.
Cultura rusă datorează atât de mult românilor, încât deşi în 1992 nu s-a găsit nici un rus care să spună lumii că “războiul din Transnistria este o acţiune genocidală a Rusiei imperiale contra poporului român”, rămâne un adevăr care merită readus în conştiinţa publicului. Asta deşi, -după cum spune românul: “Recunoştinţa este floare rară, nu creşte pe toate gardurile!”-, populaţiile slavone, ar fii fost cu mult mai primitivie decât acum, dacă mulţi iluminaţi români n-ar fi adus învăţături şi n-ar fii construit lăcaşuri academice pentru ele de-a lungul secolelor.
“De ce Romania nu trebuie sa “traga” Republica Moldova in orbita sa politica? Ce anume a facut Bucurestiul, cand a jucat “un rol neconstructiv” in politica sa fata de Transnistria? E rau, in cazul unei tari din estul Europei, sa fie “prea occidentala”?”
Şi dacă tot am recurs la tristul joc de cuvinte „Prut – trup rupt!”, nu am vrea să credem că celălalt râu important din „spaţiul istoric şi etnic al devenirii noastre naţionale” ne va oferi, la două secole distanţă de 16 mai 1812, prilejul să spunem, într-o dureroasă îngânare, „si Nistrul – sinistrul!”