A fost ziua eroilor, ne-am amintit de ei pe la comemorări și pe internet, dar se pare că unii din cei mai vitregiți eroi ai noștri au fost din nou uitați. Interziși până în 1989, iar după aceea ignorați de cea mai mare parte a populației, asta este soarta unora din cei mai bravi eroi care i-a avut țara noastră, cei din rezistența armata anticomunistă
Vedem cu toții modul în care ni se induce pe toate canalele ideea că noi, românii, suntem un popor fără trecut, fără istorie, apăruți nu se știe de unde pe acest teritoriu printr-un accident nefericit al istoriei, și drept consecință, nu avem ce căuta în Europa, suntem doar niște tolerați care nu merită aceleași drepturi de care se bucură restul cetățenilor europeni.
Raidurile ungurilor in EuropaMOTTO: “Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voințe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viață. Noi însă, nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget”
Buzatu cumpără două carnete noi, necompletate, unul de membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi altul – o legitimaţie KGB. La insistenţa lui cumpăr o căciulă de general cu stema sovietică în faţă (aici este foarte frig şi eu am venit cu o şapcă subţire)… Din acest moment, 23 aprilie 1992, există un document oficial în care se consemna acordul părţii ruse de a ne înapoia documentele care fac parte din fondul arhivistic naţional al României
Am citit la Raoul Sorban, in capitala sa lucrare “Invazia de stafii” (Editura Meridiane, 2003), pe care mi-a inmanat-o la conacul sau din Stoiana, Cluj, am citit precum ca: “Ungaria a participat la razboiul anti-sovietic cu o armata – a II-a – compusa din 256.000 de combatanti, dintre care cca 150.000 erau romani, iar ceilalti proveneau din randurile altor “nationlitati” (slovaci, svabi, ruteni, etc) Daca la Cotul Donului armata ungara a suferit cea mai dezastruoasa infrangere din intreaga sa istorie moderna, pe planul intern al politicii de maghiarizare, infrangerea militara, cu pieirea a 100.000 de romani, morti si disparuti, a reprezentat un succes in conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a tarii”.
Astăzi, mai mult ca oricând, ar trebui să ne amintim și să le amintim și lor, că acolo unde acum câteva zile s-a arborat drapelul secuiesc, tot acolo a stat arborată și o opincă românească. Spre veșnică amintire a tuturor celor care încearcă să uite asta.
Așa a fost și atunci, când Basarabia și-a văzut și decis viitorul prin actul de la 27 martie 1918, unirea cu patria mamă România. Iarna grea și lungă de mai bine de o sută de ani de ocupație rusească, culminând cu jaful și crimele bolșevice, părea dusă departe, doar o amintire ca un coșmar lăsat peste dulcea și blânda Basarabie. A trecut aproape un veac de atunci, dar pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului blestemat ar trebui să fie un bun prilej de meditație adâncă și reflecție. În sensul că ce am făcut atunci și nu am făcut acum, când am avut ocazia?
MOTTO: “Nu se pot explica motivele care făceau pe ruși să lase pe români să fie bătuți, lăsându-i singuri în toate luptele; rușii ar fi putut prea bine să ia parte la luptele din Muntenia. Numai acest fapt ne-a putut da victoria.
MOTTO: “Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.” – Contele de Saint-Aulaire
Adevărat vă spun, nu este nimic mai important într-o ţară decât oamenii şi arhivele. Arhivele alcătuiesc patrimoniul naţional al ţării.