Cinematografiştii au devenit argonauţi. Ar trebui să plăsmuiască şi ei un scenariu precum Argo şi să-l ia ostatic pe Haşotti, poate aşa vor bloca mafia imobiliară. Dar oare pentru cât timp?! Oricum, să le urăm un senzaţional „spargo”! Realitatea bate adeseori ficţiunea, dar o şi hrăneşte.
Dar ceea ce m-a frapat la această licitaţie a fost faptul că lucrări de mare valoare au fost adjudecate cu preţuri derizorii. Mulţi vin din snobism, vor să fie în elita plastică, să se arate, să se vadă, dar ceea ce domină este ignoranţa lor. Se petrece ceva insolit, apere un aliaj nou, snobii şi parangheliştii, o nouă faună în peisajul cultural bucureştean.
Pe ultimul drum, peste 500 de oameni care l-au iubit pe actor si care au plans alaturi de familie, l-au petrecut până la locul unde îşi va dormi somnul de veci. Sergiu Nicolaescu, fost coleg de banca din liceu a lui Iurie, dar si fost partener de film, dar si Florin Piersic i-au adus un ultim omagiu.
Ce public are nevoie de infantilisme greţoase, ostentative? Aceste pomeni care se dau lui Purcărete, Şerban şi echipei lor de pomenire veşnică (Şirli, Manţoc, Brejboiu, Stürmer etc.), nu fac decât să-i omoare ca artişti. Dovadă că ei nu mai produc teatru acolo unde s-au stabilit, în Franţa, Germania sau America, vin aici, la căldurică, fiindcă li se dă păpică să facă tot ce vor, orice fel de „exerciţii de scenă”. Iar ceea ce este mai autentic la poporul român, în cultura română, vin şi iau străinii. Frumos schimb, pe care nu l-a imaginat Swift în nici una din Several Remote Nations of the World!
Personal, mai sper încă la o vacanţă turistică pe litoralul primitor al Insulei Şerpilor, aşa cum mi-a promis, cu aproape două decenii în urmă, un ambasador al Ucrainei la Bucureşti.
In baza acestui material va oferim si cateva dintre proiectele derulate de ICR Paris din banii nostri, pentru “promovarea” culturii “romane”: Tismaneanu, tigani, vulgaritate. Nu lipseste Poneiul-roz care la ICR Paris s-a facut mare si cacaniu.
Mă mir că acest co-traducător al lui Heidegger n-a învăţat nimic din „Sein und Zeit”, că logica i-a rămas străină şi duşmană. Mă aşteptam ca Liiceanu să ne spună, în sfîrşit, cum de a primit cadou toată infrastructura „Editurii politice”, să ne spună şi nouă dacă ştia că soţia lui Andrei Pleşu, Catrinel, şi Gabriela Adameşteanu, colaboratoarea sa de la GDS, semnaseră cîte un angajament cu DIE!
Suntem cufundaţi într-un nor de vorbe. Unii până la mijloc, alţii până la umeri, alţii cu totul, cu toată viaţa lor. Cuvinte lipsite de rost şi de greutate, cuvintele lumii acesteia. Le zicem informaţii, dar cele mai multe sunt cel mult nimicuri, dacă nu bârfe sau chiar cuvinte de batjocură; cuvinte de slavă deşartă sau lascive, precum trupurile îmbibate cu plăceri, ori cuvinte mânjite în noroiul patimilor de ocară.
Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée, de la Brăila, Festivalul ce-l acompaniază, Cursurile de Măiestrie Artistică oferite de marea soprană Mariana Nicolesco, creatoarea şi sufletul acestor evenimente, constituie un reper major al culturii noastre contemporane.
De ce alde Marga (era să scriu Gigi Marga, dar jigneam o mare artistă) sau Justiţia nu-l iau la întrebări pe Patapievici depre averea pe care a risipit-o din banii contribuabililor?! Aşa, javra umblă în libertate, se autocitează şi alintă ca „frumoasa care, iată, vine”, e vedetă, aşa cum va fi şi Băsescu după ce nu va mai fi preşedinte. Mass-media românească a făcut vedete numai din puşcăriaşi şi puşcăriabili. De ce Capital, care e o revistă profitabilă, nu face un număr dedicat acestor orătănii, să ne prezinte „primii 300 puşcăriabili ai ţării”?!