Hristos a biruit păcatul ca noi, urmându-I, să facem la fel urcând spre veşnicie; a biruit moartea, ca acei care cred în El să intre în seninătatea vieţii veşnice; a biruit întunericul ca noi să trăim în lumina cunoştinţei.
E sărbătoare în sufletele noastre şi aşa o trăim chiar dacă mâine începe Săptămâna Patimilor mântuitoare; o sărbătoare în care plecându-ne genunchii inimii spunem ca odinioară: „Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă.”
Spunând îngerul Mariei „Domnul este cu tine” o face şi pentru noi care înălţăm imn de slavă: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/ căci cu noi este Dumnezeu.”
Şi un sfat pe care îl putem urma la orice încercare: cum a apărut un gând străin în minte, să-l retezăm cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Puterea Crucii lui Hristos de a fi armă împotriva diavolului se naşte din jertfa Sa, jertfă a Iubirii care „nu cade niciodată”, din biruinţa Învierii, certitudine a învierii noastre.
La Alba Iulia, în memoria lui Horea, Cloșca și Crișan există doar un obelisc ridicat prin donații în perioada interbelică, după ce regele criminal Carol al II-lea a refuzat să se implice.
Cartea lui Mihai Neagu Basarab luminează brusc un fenomen esenţial dar încă nelămurit al acelei epoci : boema. Iar fenomenul apare, la fel de brusc, legat de decretul care a eliberat din închisori cohorte de prizonieri politici, mulţi dintre ei foşti oameni cu funcţii şi cu carte, cu morală şi maniere, cu demnitate şi umor.
Manuscrisele sfinților părinți ortodocși străromâni (unele provenind din celebra bibliotecă a faimoasei regine Cristina a Suediei) sunt doar câteva dintre diamantele care pecetluiesc imaginea historială a unui nobil popor european, popor care rar a avut conducători norocoși.
Cinstim astăzi icoanele pe care Eminescu le vedea zugrăvite în Biserici de „credinţă” şi în această perspectivă ni le apropiem, ne rugăm şi mulţumim pentru minunile făcute ca şi cum am fi în prezenţa sfinţilor pe care îi reprezintă.
„Suntem datori să ridicăm în Capitala tuturor Românilor… Biserica Mântuirii Neamului ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam.” – Regele Ferdinand (10 mai 1920)