“România are Albiţa. Olanda are Rotterdam-ul. Da? Îmi pare rău, nu Albiţa e poarta de intrare a ţigărilor, a alcoolului, a drogurilor. Şi nu România, din neputinţă, a legalizat prostituţia, nu România, din neputinţă, a legalizat consumul de droguri”, a spus Băsescu.
O vorba populara la rusi e ca daca tot trebuie sa ai de-a face cu dracul, macar sa fie un drac pe care-l stii. „Dracul pe care-l stii” e si un titlul aparut in publicatia moscovita „Russia Profile” despre iminenta revenire a lui Putin la Kremlin. Ideea comentatoriilor rusi, dar si a unora din afara Rusiei, e ca pe Putin il cam stim cu totii. Il stim, dar cel putin in doua ipostaze.
“Dar atunci, în 1941, nu eram într-o campanie electorală, ci într-o luptă pentru existenţa statului român, asta uită majoritatea analiştilor de pe ecranele televizoarelor.”
Ţipenie însă dacă România oficială trebuie să spună ce e de spus când situaţia o cere. MAE-ul încăput pe mâna pacostei de B. a reacţionat silenţios la spusele incitante ale deputatului rus Markov. Dar cu un, hai să zicem, ministru ca Baconschi şi cu un consilier de-al lui pentru Rusia ca A. Goşu, ce-ar fi de sperat pentru relaţiile româno –ruse?
Markov acesta, pus de alţi dobitoci cu funcţii mai mari, desigur, emite următoarea incredibilă axiomă (despre România): “Această ţară există graţie faptului că mii de soldaţi de-ai noştri au eliberat-o de sub jugul otoman. Cum poate să se întoarcă împotriva celui care a creat-o, care i-a făcut bine? Istoric, Rusia este tatăl României”. E democraţie – putem spune orice, dar orice axiomă trebuie demonstrată mai întâi.
“Istoria noastră nu e nouă. Sute şi mii de alţi jurnalişti au suferit pentru că au spus adevărul. Unii au plătit cu viaţa, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplări, jurnaliştii n-au încetat să caute adevărul pentru a-l spune oamenilor, având speranţa că ar putea schimba lumea în care trăim. E ceea ce am făcut şi noi. Credem că nu am greşit.“
“Fiecare popor are drepturile şi îndatoririle sale. Să se respecte drepturile noastre şi ale fraţilor noştri, aflaţi azi în afara graniţelor noastre, după cum noi respectăm pe ale străinilor, rămaşi în interiorul graniţelor noastre. Mai puţin decât atât nu ni se poate pretinde şi mai mult decât atâta nu putem da.” – Ion Antonescu, 8 decembrie 1940
Am menţionat în articolul precedent (Robert Gates, Libia şi NATO) unele dintre realizările internaţionale ale Rusiei din ultima vreme. Împotmolirea NATO în Libia, implicit cu scăderea de credibilitate a alianţei ca şi o forţă coerentă, discursul lui Robert Gates în care se avansa ideea abandonării NATO de către SUA, visul de şapte decenii al Rusiei, respectiv scoaterea americanilor din Europa, precum şi altele. La acestea se adaugă şi evenimentele ultimelor zile.
Am fost martorii stupefiaţi ai unor declaraţii făcute de politicieni, de membri ai aşa-zisei societăţi civile, de lideri de opinie având drept laitmotiv strigătul înspăimântat: Să nu supărăm Rusia!
Pe un raport al SSI din 26 iunie 1943, prin care Eugen Cristescu informa pe conducătorul statului de negocierile paralele duse de reprezentanţii opoziţiei, mareşalul Antonescu a pus următoarea rezoluţie: ” … să fie lăsaţi în pace! Soarta ţării nu trebuie să fie pusă pe o singură mână. Dacă aceasta dă greş, alţii să meargă mai departe”.