Cezar Ivănescu, insurgent de cursă lungă (cât o viaţă de om, oprită barbar de un medic ignorant) a “beneficiat” de urmărire continuă. A intrat în vizor de la 18 ani, în context ’58, al retragerii Armatei Roşii din RPR
Supraviețuirea în post-moralia este dificilă. Dramatică, chiar.
În post-moralia oamenii își ascund omenia, atunci când o au,
atavismele ies la suprafață încât ai impresia că au reapărut, clonați,
vânătorii de odinioară, din preistorie, canibalizarea e un fenomen
natural în societate.
“Diluarea factorului etnic va avea un revers, Magda. Flux şi reflux. O să fie o revenire la normalitate, ai să vezi!”, m-a încurajat Petru Ursache, mergând, aşa cum merg şi eu, pe tripticul etnic-etic-estetic.
În 1547, cu peste jumătate de secol înainte prima unire a românilor, realizată de către Mihai Viteazul, o comisie austro-ungar se speria ca românii ar putea infaptui Unirea
Eminescu – Poetul naţional este măsura tuturor poeţilor români, ca să-l parafrazez pe Protagoras.
Cum nu trebuie scris despre poet s-a scris. Ghidul absolut: L. Boia. După ce s-a mers din mitologie în mitologie, avem, iată şi „contramitologia”. E altceva, e altfel! Ecce Eminescu „adevărat”, nu mit.
Lucian Blaga: „Uite, e seară/ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată”. Magda Ursache despre “Cozonac, Transilvania”.
Departe de a fi true believer, expresia aparţine lui V. Tismăneanu în legătură cu tatăl său, idealistul propagând marxism-stalinismul la Universitatea din Bucureşti din ′49, ţelul lui Brucan era să-i fie oceni haraşo. Drama? Demonstranţii nu-i purtau portretul pe străzi ca „greilor” Dej-Pauker-Luca-Teohari, deşi era membru din ′40, iar în ′43 era cât pe ce să fie – pac – împuşcat. Siguranţa nu glumea. (…)Şi iată-l pe Brucan scriind despre „restaurarea capitalismului”, pozându-se lângă Liiceanu, ca ilustrare, pesemne, a Apelului către lichele. Nu în altă parte decât în curtea GDS, unde funcţiona şi vecinul din Primăverii, Pavel Câmpeanu, membru fondator, vechi profesor de marxism-stalinism. Spune excedat Petre Ţuţea: „Fraţilor, licheaua nu evoluează”. Ba da, în lichelism. (…) Regia aripii kaghebiste a Securităţii se vede uşor. Foştii cominternişti încă vii au preluat puterea împreună cu fiii cominterniştilor morţi, ca Roman; Cominternul ne-a adus bolşevizarea atroce, bătrânii şi copiii lui – „capitalismul” de tranziţie.
O campanie a criticilor de vocaţie e necesară ca aerul, să-i mai oprească pe privilegiaturişti (mulţumesc, Şerban Foarţă!) în lansajul ICR-ului, varianta Patapievici. Politica noastră culturală a fost canalizată rău dacă s-au făcut 13 traduceri din Dan Lungu şi numai 12 din Eliade. Breban a fost tradus de ICR? Dar Buzura, care a fondat Institutul?
La masă cu Marx (mulţumesc, Matei Vişniec!) a stat şi L. Tismăneanu, după Larry Watts şeful grupului de agenţi cominternişti. Memorie reliable, cînd încearcă să-l reconsidere ba pe Leonte Răutu (ca „om de imensă cultură”, v. V. Tismăneanu, Ghilotina de scrum. Despre nevroze şi evoluţii, Editura de Vest, 1992), ba pe Miron Constantinescu, prezentat (de Petru Dumitriu) ca un fel de Imre Nagy, gata să revizuiască din interior sistemul, ba pe Constanţa Crăciun, ministresa care a refuzat moştenirea Brâncuşi, „deşteaptă şi frumoasă”, medaliată cu aur, Secera şi, fireşte, Ciocanul, ca şi tatăl premierului imediat postosocialist, Valter Roman, vigilent cenzor pentru Eliade, Cioran, Noica.