Opoziţia a fost puternică pe vremea Pieţii Universităţii, a CDR-ului şi după ce Băsescu l-a scos pe Roman din PD. Partidul lui Iliescu, indiferent sub ce siglă s-a ilustrat, n-a ştiut să facă niciodată opoziţie, dar, atunci când a condus România, a avut mai multe soluţii şi a improvizat mai puţin decât cederiştii şi pedeliştii. Şi reziduurile comuniste, şi baronii fac parte din ceea ce am numit soluţii, că asta-i ţara. Aleşi dintre reziduuri sau baroni, miniştrii pesedişti au fost, cum se spune şi nu-mi place mie, mai aplicaţi. De la venirea lui Ponta, PSD-ul a început să însemne ceva şi în opoziţie. Spre deosebire de Crin Antonescu, un muţunache care prestează opoziţie de discurs, Ponta e un om de acţiune. Şi seamănă cu Băsescu, deşi îl înjură. Nea Traian şi Victoraş se pricep la lucrături în partid şi îşi trădează iute idealurile. Adică exact ceea ce Ponta n-a avut, din moment ce, în 1990, era în Piaţa Universităţii, iar imediat după 2000 a sărit în PSD. Spre deosebire de Iliescu, un diversionist cu frâne şi cu un oarecare simţ al loialităţii (manifestat faţă de valori strâmbe, e adevărat), Băsescu şi Ponta n-au mamă, n-au tată în politică. La ei, ideologia, promisiunile, datoriile, fidelitatea nu reprezintă nimic în raport cu interesul personal. Există şi diferenţe între Ponta şi Băsescu. Ponta se bazează pe un aparat de partid excelent pus la punct. Băsescu a fost Partidul. Dovedindu-se autoritar, egoist şi suspicios, nu şi-a crescut vreun urmaş politic, fapt care îl va costa. Acelaşi Băsescu, însă, n-a avut derapaje identitare. A rămas acelaşi marinar care, în funcţie de ceea ce urmăreşte sau de cum îl apucă pandaliile, ciocneşte cu tine o ţuiculiţă sau îţi trage un şut în cur. Ponta vrea să fie şi golănaş, şi intelectual, şi polemist de fundul curţii, şi om cu sămânţă juridică.
