ULTIMUL EŞEC AL LUI NOICA

de Prof Theodor Codreanu

O preocupare axială a gândirii lui Noica a fost aceea a modelelor culturale european şi românesc. Filosoful avea o profundă gândire canonică, în sensul cultural dat cuvântului de un Harold Bloom. Sau o gândire arheică, în sens eminescian. Aşa se explică aprofundarea tematică anunţată aici. Despre modelul cultural european a scris şi o carte apărută postum[1]. Ideea-forţă a lui Noica e că minunata arhitectură a culturii europene s-a construit pe fundamentul logicii trivalente înfăşurate în taina Sfintei Treimi, definitivate ca dogmă a creştinismului la Niceea, în anul 325. Din acest punct de vedere, cultura românească este, desigur, europeană, dar cu particularităţile ei pe care filosoful le adânceşte în diverse lucrări, de la cele dedicate sentimentului românesc al fiinţei până la studiile despre Eminescu. O latură mai puţin cunoscută a reflecţiei sale este cea critică, aproape în sens cioranian, la adresa modelului cultural românesc. Asemenea pagini a scris cu prilejul tricentenarului naşterii lui Dimitrie Cantemir, la finele anului 1973. Este vorba de studiul Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra spiritului în cele trei ţări româneşti. Cum problematica era prea spinoasă, această scriere a circulat doar într-un cerc de prieteni, fiind tipărită abia în 1993 de către Marin Diaconu, în numărul din ianuarie al revistei Viaţa românească. A fost reluat de Editura Humanitas, împreună cu alte două scrieri angrenate tematic, într-un volum cu titlul Despre lăutărism, în 2007.

S-a spus demult că specificul literaturii şi culturii româneşti, în genere, este vocaţia sintezei, venind dintr-un spaţiu de echilibru între Occident şi Orient. În planul literaturii, o carte emblematică, în acest sens, este Personalitatea literaturii române a regretatului Constantin Ciopraga, publicată chiar în anul tricentenarului Cantemir, când Noica îşi exprima critic opinia asupra modelului Cantemir care este modelul culturii româneşti.

Originalitatea acestui model de tip enciclopedic, polihistor, este văzută, aproape invariabil, sub semnul pozitivului, ca supremă calitate întrupată de marile personalităţi naţionale, de la Dimitrie Cantemir şi Ion Budai-Deleanu până la Heliade, Hasdeu, Eminescu, Iorga, George Enescu, G. Călinescu, Mircea Eliade şi… Noica însuşi, ca să-i înşir doar pe aceştia.

Mai întâi de toate, Noica urmează calea deschisă de Cantemir, aceea a spiritului critic faţă de propriul popor. Domnitorul cărturar a pus sub observator, între altele, două aspecte ale specificului naţional: limba şi firea românilor moldoveni. Subliniază sărăcia terminologiei filosofice, a abstarcţiunilor „loghiceşti”, fapt pentru care se vede nevoit să introducă el în uz asemenea termeni. Pe de altă parte, crede că, din lenevia gândirii, românii adoptă o topică prea domoală, el preferând modelul latin, cu verbul în final, care inovaţie însă nu s-a impus. A dorit, apoi, ca odată cu limba să schimbe şi firea românilor, pe care o scrutează în Descriptio Moldaviae. În afară de două calităţi (dreapta credinţă şi ospitalitatea), găseşte moldovenilor mai multe defecte: beţia, lenea, iuţeală în a începe lucrurile şi războaiele pe care le abandonează la fel de repede etc.

În fine, deşi înaintea lui au existat cărturari iluştri, Cantemir este cel care a conturat definitiv modelul cultural românesc, trecând în postura de ultim mare umanist al Europei, deschizător de pârtii spre iluminism, trasând liniile de forţă pe care vor merge marii noştri intelectuali, în vreme ce occidentalii vor opta pentru un nou model, acela al specializărilor, care le vor permite uimitorul progres în tehnică şi cultură. Românii au spiritul sintezei, nu al radicalismului noutăţii. Şi, de regulă, „sintetizează” ceea ce au făcut alţii, de unde apetitul lor pentru erudiţie uriaşă, dar, e de adăugat, şi gustul pentru sincronism, care e o consecinţă a venirii mai la urmă. Hammer[2] a fost uimit de bogăţia izvoarelor folosite de Cantemir în a sa istorie a Imperiului Otoman. La fel vor fi occidentalii şi în faţa erudiţiei lui Nicolae Iorga sau a lui Mircea Eliade. Un exemplu similar a ţinut să dea lumii şi Adrian Marino. Şi în alte domenii se urmează acelaşi model polihistor. George Enescu a fost simultan violonist, pianist, dirijor şi compozitor, uluindu-i pe americani. Situaţia aceasta a culturii româneşti a fost comentată de străini. Noica invocă pe Paul Philippi din Heidelberg, care, în 1973, făcând o paralelă între Dimitrie Cante-mir şi umanistul sas braşovean Johannes Honterus, conchidea: „Şi totuşi, punându-l în paralel cu Honterus, aş vrea să pun întrebarea dacă nu cumva deschiderea polivalentă a lui Cantemir este expresia genială a unei dispoziţii fundamentale şi generale a ţării din care provine”[3].

Cum se observă, străinii nu văd un defect în enciclopedismul românilor, cum nu văd nici majoritatea celor care se ocupă de modelul cultural autohton. Noica însă distinge aici, pe lângă măreţia de rigoare, şi un defect esenţial, pe care el îl radiografiază cu necruţare, căci polivalenţa aceasta înseamnă şi o risipire de energii născând două capete care se bat între ele, ambele pernicioase. Primul, care este chiar polihistorismul, poate să degenereze în ceea ce filosoful numeşte lăutărism. Aici, el face o ingenioasă incursiune în arheologia specificului nostru orfic, care predetermină, între altele, să avem o vocaţie nesecată pentru poezie, cu acea remarcă arhicunoscută că românul s-a născut poet. Se iveşte importanţa neaşteptată a faptului că Orfeu a fost trac, însă unul care i-a civilizat pe greci. Altminteri, suntem un popor de risipitori, arătându-ne potenţele mai ales când evadăm din spaţiul natal, ca Orfeu şi ca atâţia alţii, în frunte cu Brâncuşi, Enescu, Cioran sau Eliade. Cine rămâne trebuie să-şi arunce harfa în mare sau în haos precum Orfeul eminescian, asumându-şi tragicul. După opinia lui Noica, lenevia consemnată de Cantemir (şi de Creangă, în cunoscuta lui poveste) este un ecou insolubil al orfismului pe care l-am moştenit. Din ea ies poeţii, lăutarii, polihistorii, în cel mai bun caz. Despre Orfeu, spune un personaj din Dialogurile lui Platon: „Avea un suflet slab, de chitarist”. Platon îl dispreţuia pe Orfeu, iar filosoful Noica îşi reprimă greu acelaşi gând, distingând, cum se ştie, între suflet şi spirit. În realitate, cum conced cunoscătorii orfismului, Orfeu stă nu doar la originea muzicii şi a poeziei, ci şi la izvoarele filosofiei. Dar Platon îi refuză spiritul, atribuindu-i doar sufletul. Noica înclină şi el spre această disjuncţie. Şi cu pasul următor, îi atribuie lui Cantemir o descendenţă orfică, de condiţie joasă, din care el a reuşit, totuşi, să se smulgă. În tinereţea de capuchehaie, Cantemir a trebuit să-şi asume starea umilă de „lăutar”, cântăreţ la tambură ţărigrădean, cum îl descrie şi G. Călinescu, polihistorul care i-a călcat pe urme. Era invitat pe la diverse petreceri la curţile înalte din Constantinopol spre a-i distra pe potentaţi. Din germenii aceştia ai „lăutărismului” cantemirian s-a născut modelul cultural românesc, care stă sub semnul improvizaţiei în diverse domenii. Numai că el a dus la desăvârşire acest model, trecând de la condiţia de lăutar, la inventator al unui sistem de note muzicale şi la realizarea unei monografii a istoriei a muzicii orientale, iar, prin extensie, la istorie, logică, filosofie, literatură, ştiinţă, politică etc. Lăutărismul înseamnă a face muzică după ureche. Franz Liszt a fost uluit de talentul de lăutar al lui Barbu Lăutaru. A rămas în legendă fanfara din România care a concertat în America şi care, stingându-se lumina în sală, a continuat partitura cu aceeaşi virtuozitate, trezind admiraţia melomanilor de peste ocean.

După opinia lui Noica, lăutărismul în cultură ajunge la desăvârşire când e conştient de sine. Cu Nae Ionescu, a căpătat genialitate, în filosofie şi logică. Numai că nici din improvizaţia genială nu rămâne mai nimic, prin risipire, cum s-a întâmplat cu opera lui Nae Ionescu însuşi. L-am putea cita şi pe extraordinarul Petre Ţuţea. Stenografierea cursurilor lui Nae Ionescu de către un D.C. Amzăr, fără ca autorul să le mai revadă, e „o inegalabilă formă de lăutărism”[4]. Cam la fel s-a întâmplat şi cu majoritatea scrierilor tipărite ale lui Petre Ţuţea. Există spirite lăutăreşti „de proastă calitate”, cum e Nichifor Crainic, apreciază nedrept Noica, sau „de bun-gust şi rafinament”, ca Mihai Ralea[5].

Dar cea mai mare primejdie a lăutărismului, trage semnalul de alarmă Noica, s-a ivit după al Doilea Război Mondial, când „oricine s-a putut improviza în profesor universitar”. Marxismul, de asemenea, s-a făcut, la noi, după ureche, cu toate aberaţiile care au urmat. După trecerea valului proletcultist, filosoful sesizează că suntem departe de a scăpa de lăutărism, acesta îmbrăcând haina „eseului”. Trebuie să readuc aminte că, în epocă, o adevărată bătălie împotriva eseului a dus şi Adrian Marino. Ceea ce respinge Noica este eseul ca improvizaţie, pricină din care specia nu e „un gen veritabil”, „ci o relaxare, o concesie, aproape o slăbiciune a spiritelor mari”[6], îndrituite, totuşi, să-l cultive, dar nu şi neînvăţaţii, care-l reduc la joaca postmodernistă. Eseul adevărat e posibil într-o „cultură adâncită, sau (la) un autor care a coborât în Infernul culturii”[7]. E dreptul lui Orfeu din clipa când a coborât în Infern. Altfel e prostituare a „talentului fără răspundere”. O cale a pierzaniei. Heidegger se întreba ce s-a întâmplat cu tinerii filosofi români pe care el i-a îndrumat la doctorate. Se „lăutăriseră”, zice Noica. Sau căzuseră în păcatul antipodic, în „anti-lăutărism”, la fel de sterilizant ca antiteza lui, cu care, paradoxal, e solidar. Ca în cazul anti-comuniştilor postdecembrişti, solidari, în realitate, cu „antifraţii” lor comunişti. Altminteri, în ultimii douăzeci de ani, Noica ar constata biruinţa desăvârşită a lăutărismului nu numai în cultură, dar şi în economie şi mai ales în politică. De aceea, cartea lui e mai actuală ca oricând. În literatură, improvizaţia este urmaşa eseului din anii comunismului. Până şi o istorie literară precum cea a lui Nicolae Manolescu[8] lasă impresia penibilă de lăutărism.

Şi anti-lăutăriştii pot atinge strălucirea genialităţii. Noica dă trei exemple: Emil Cioran, Alexandru Dragomir şi Alexandru Elian. Ultimul, cel mai învăţat bizantinolog român, iniţiat în câteva culturi ale lumii, este modelul de anti-lăutărism, semnalând cel dintâi, într-o judecată zdrobitoare, „lăutărismul” lui Dimitrie Cantemir exersat la propriu, în tinereţe, la ospeţele mai-marilor turci. Pentru a nu cădea în păcatul lăutărismului românesc, anti-lăutăristul refuză a participa la cultură, precum Elian, care s-a refugiat în postura de expert în referate asupra unor cărţi pe la diferite edituri. Astfel, anti-lăutăristul devine un soi de nihilist autosuprimator, având corespondent în planul culturii ceea ce Lucian Blaga numea „boicot al istoriei” la poporul român. Un nihilist, în filosofie, a fost Cioran, trădându-şi extraordinara carte din tinereţe Schimbarea la faţă a României. Cât îl priveşte pe Alexandru Dragomir, unul dintre cei mai străluciţi ucenici ai lui Martin Heideg-ger, a intrat repede în anonimat, auto-sterilizându-se, refuzând lăută-rismul vremii.

Date fiind toate acestea, s-ar părea că Noica este un sceptic incurabil în faţa culturii româneşti, dar lucrurile sunt departe de a sta aşa. Din contră, Noica este un optimist care şi-a asumat menirea de a schimba la faţă România în plan cultural, de vreme ce în plan istoric proiectul de tinereţe al lui Cioran, cu care el fusese solidar, a eşuat prin catastrofa războiului şi a invaziei sovietice. El crede că poporul român a stat bine în istorie cu spaţiul, dar nu şi cu timpul. Am demonstrat în altă parte că Noica, antropologic vorbind, ca structură a imaginarului, percepe universul spaţial, iar nu temporal, refuzând existenţialismul de tip Heidegger, autorul capodoperei Fiinţă şi timp. De aici optimismul său funciar, la antipodul nihilismului cioranian. Între „lăutărism” şi „anti-lăutărism”, el găseşte a treia cale, pe care o numeşte cultură de performanţă, încercând cu adevărat echilibrul dintre polihistorismul cantemirian şi specializarea occidentală. Brâncuşi, Enescu, Eliade pot fi exemple că a treia cale e posibilă. Altminteri, în optimismul său îl ia ca martor pe Mircea Eliade, care a emis acest enunţ straniu, menit să scandalizeze pe lăutăriştii sincronizanţi care domină cultura noastră: „Cred mai mult în viitorul culturii româneşti decât în cel al culturii europene”. Cum aşa, întreabă ironic Noica, cum aşa la o cultură fără „măcar un biet premiu Nobel, oferit altminteri atât generos în diverse părţi ale subdezvoltatei Americi Latine?”[9].

Răspunsul a încercat să-l dea Cioran însuşi, când anunţa stingerea luminii în grădinile Occidentului. Ca biruinţă a Demiurgului cel Rău. Puţini ştiu că imaginea acestui Demiurg Rău e preluată de Cioran din opera lui Eminescu[10], aşa cum uriaşul său „nihilism”, care e, de fapt, cea mai înaltă expresie a kynismului modern[11], vine din Rugăciunea unui dac, după cum a recunoscut autorul însuşi. Demiurgul cel Rău este antiteza Dumnezeului Treimic al creştinismului. Altfel spus, civilizaţia şi cultura europeană se află în pragul năruirii, spune tacit Noica, prin trădarea momentului Niceea, 325, moment care a făcut posibilă splendoarea care se numeşte Europa. E grăitor că actuala Constituţie a Uniunii Europene, încă nevalidată de toate statele, nu mai recunoaşte fundamentul creştin al Europei. De aceea, Noica a creat alături de Ştefan Lupaşcu, o nouă logică trivalentă („treimică”), numită de el logica lui Hermes. Între da şi nu al timpului istoric stă pitit posibilul ca un rest. Un rest pe care Europa secularizată e în primejdie de a-l pierde. Nouă, credea Noica, „ne rămâne o margine de posibil, pe care celelalte ţări nu o mai au, şi că în acest sens vorba lui Eliade s-ar putea să nu fie chiar atât de nebunească”[12]. În „marea sa carte despre România”, Cioran vorbise despre adamismul românesc, capacitatea de a o lua de la început. Cândva, Nietzsche spusese ceva similar despre patria lui: „Germanii nu sunt nimic, dar devin ceva”. Noica, în optimismul său, credea în forţa spiritului de a crea ceva nou pentru România. El a inventat ad-hoc conceptul culturii de performanţă, ca eliberare de lăutărism, de poezie, de eseu etc., în favoarea unui antrenament în vederea realizării unor studii şi cercetări de anvergură europeană. El şi-a rezervat rolul de antrenor al celor 22 pe care visa să-i depisteze în toată ţara. Păltinişul s-a vrut o asemenea şcoală de antrenament cultural.

Dar, culmea ironiei, ca să parafrazez un dicton latin, Munţii Păltinişului s-au scremut şi au ieşit nişte ridiculi şoricei! Dacă Noica ar mai fi trăit, ar fi constatat, astăzi, că el n-a reuşit să facă performerii visaţi din discipolii săi, că, de fapt, Şcoala de la Păltiniş a dat noi „lăutari”, improvizatori, care n-au depăşit condiţia „eseului”, nevrednici de temeinicia culturală şi filosofică a maestrului, trădându-i chiar spiritul pentru care a lucrat. Şi, uluitor lucru, cel mai vrednic dintre ei, s-a coborât până la condiţia de lăutar al mai-marelui zilei, preşedintele în exerciţiu al României postdecembriste, o Românie în care lăutărismul de cea mai joasă speţă pune pentru prima oară în primejdie însăşi existenţa neamului românesc. Cantemir a evoluat de la condiţia de „cântăreţ” la tambură la aceea de autor al Istoriei ieroglifice şi al celebrei Historia incrementorum atque decrementorum Aulea Othomanicae, pe când Gabriel Liiceanu a parcurs drumul invers, de la peratologie la postura de lăutar prezidenţial. Mai mult de atât, a introdus, la Grupul pentru Dialog Social, după opinia lui Nicolae Breban, spiritul sectar în cultura românească, generator de discordie între scriitori, între tabere de intelectuali, consumând inutil energiile: „spiritul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant, sectar, de răzbunare şi de luptă contra comuniştilor, deşi comuniştii nu mai existau niciunde în estul Europei. Noi eram deja în sfera americană. A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că grupul de la GDS s.a afirmat. Ei se reprezintă ca elită şi eu contest acest lucru”[13].

Acesta este eşecul din urmă al lui Constantin Noica. Pe care nu-l merita.

(„Însemnări ieşene”, revistă de cultură, Iaşi, seria a treia, anul I, nr. 3, noiembrie 2009, pp. 36-39)

Prof Theodor Codreanu – Polemici Incorecte Politic

Foto (c) Dinu Lazar

[2] E vorba de orientalistul austriac Josef de Hammer-Purgstall (1774-1856), autor şi el al unei Istorii a Imperiului Otoman.

[3] Apud Constantin Noica, Despre lăutărism, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 23.

[4] Constantin Noica, op. cit., p. 30.

[5] Ibidem, p. 32.

[6] Ibidem, p. 33.

[7] Ibidem, p. 35.

[8] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralele 45, Piteşti, 2008.

[9] Constantin Noica, op. cit., pp. 45-46.

[10] Vezi cele trei versiuni ale poemului dramatic despre Andrei Mureşanu.

[11] Cititorul e rugat să facă distincţia între kynism şi cinism, în sensul operat de remarcabila carte a filosofului german Peter Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, I, II, versiune românească de Tinu Pîrvulescu, Editura Polirom, Iaşi, 2000, 2003.

[12] Constantin Noica, op. cit., p. 47.

[13] Nicolae Breban, dialog realizat de Paul Gorban, în Feed-back, revistă de experiment literar, Iaşi, an. VI, nr. 11-12 / noiembrie-decembrie 2009, p. 166.