Filantropia ortodoxă românească între tradiție și parteneriat social

1. Introducere

Cei care vorbesc de o criză de identitate prin care trece acum Ortodoxia și văd Legea privind parteneriatul dintre stat și culte mai degrabă ca pe un ajutor social pe care îl dă statul Bisericii și o mită electorală, precum și ca o seducție politică din partea puterii și nicidecum ca o reînodare și continuare a unei vechi tradiții filantropice a   BOR, nu cunosc absolut nimic din istoria și tradiția diaconal-filantropică a Ortodoxiei.

Aceștia inventează pericole imaginare, că legea ar produce mai degrabă o clientelă socială, cu scop electoral și un nou grup de birocrați eclesiali, care să vâneze fonduri europene sau guvernamentale și că Biserica ar intra într-o competiție socială nefirească#.

În primul rând Statul nu face Bisericii nici o favoare, nici un hatâr sau privilegiu, întrucât banii alocați pentru proiectele sociale sunt banii contribuabilor, care 87% sunt ortodocși, ci invită civilizat și democartic, ca Biserica să ia parte la viața cetățenilor ei și din perspectivă socială.

Problema începe din momentul când acest parteneriat va fi încheiat cu statul, condițiile impuse de stat, normele de aplicare, criteriile de competiție și apoi implementarea lui în cadrul moralei creștine.

În principiu, cred că inițiativa acestui proiect este bună. Astfel de parteneriate funcționează și în alte state. Apoi se recunoaște oficial principiul subsidiarității, referitor la activitatea cultelor religioase din România și că rolul lor este benefic și necesar într-o democrație.

Faptul că BOR nu are fondurile proprii suficiente, cum au celelalte culte din  România și din lume, deoarece a fost deposedată de patrimoniul ei în perioadă comunistă, este o altă problemă. Dacă vrea Statul ca și BOR să fie considerată partener egal, cu maximă eficiență și de perspectivă, atunci  cred, că soluția ar fi, ca statul să retrocedeze BOR tot ce a confiscat. În aceste condiții se poate spune, pe drept cuvânt, că este vorba de un parteneriat onest și nu unul de vasalitate, cum pare a fi, după cum spun unii, mai atenți în detalii. Însă până la această perspectivă, sper că Biserica a acceptat din motive hristice parteneriatul propus și nicidecum din alte motive pecuniare sau de imagine.

Hristos, Cel care a spus ”că atunci când faci milostenie să nu știe stânga ce face dreapta”#, tot El  ne spune că ”aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”#. Iată misiunea și scopul hristic la filantropiei în Ortodoxie.

1. 1. Eventuale derapări ale actului filantropic

Atunci când nu se urmărește prin acest parteneriat, sau în general prin activitatea diaconal-filantropică a Bisericii slăvirea lui Dumnezeu Tatăl din ceruri, se poate ușor derapa în jocuri de culise cu iz social-politic-umanitar și deturna astfel, scopul soteriologic al filantropiei creștine ortodoxe.

Din acest punct de vedere se impune ca parteneriatul cu statul să fie negociat și semnat în limitele moralei și dogmei creștine ortodoxe și nu strict pe principii de politică socială, europeană, mondială sau umanitară.

Pentru Stat aceasta nu trebuie să reprezinte o condiție pusă de BOR, ci o garanție morală în plus, că parteneriatul va fi o victorie, întrucât motivația Bisericii este una hristică, deci perenă, ceea ce-i dă un caracter stabil și de perspectivă. Astfel se evită secularizarea actului filantropic, așa cum s-a întâmplat, pe alocuri, în unele confesiuni creștine din Vest#.

Fără componența și motivația hristică Biserica ar putea deveni doar un angajat și prestator de servicii sociale al Statului.

Ca şi creştini nu putem ignora societatea sau lumea în care trăim şi să stăm numai în „turnul de fildeş al spaţiu lui liturgic”, ci datoria noastră este să “exorcizăm” ceea ce este rău în lume şi să “reîncreştinăm”, adică să dăm sens hristic, la ceea ce are valoare socială, culturală, şti inţifică, civică, politică, economică etc., întrucât viaţa fie căruia influenţează viaţa tuturor, iar viaţa eclesială filantropică bine organizată, din punct de vedere diaconal, trebuie să  trans forme „socialul” în Biserică și nu invers.

În acest sens este nevoie de o Filantropie viabilă, misionară, neprozelită, practică şi nu privită doar ca o acțiune caritabilă pentru societate, separată de cea a Bisericii, ci privită ca activitate firească de purtare de grijă a “socialului” în cadrul Bisericii, contribuind astfel ca socialul să nu cadă liber spre secularism, ci meținerea lui în Trupul Tainic al lui Hristos cu valoare eshatologică și mântuitoare#.

Vremurile bune ne fură ușor, ne ucid dulce, momindu-ne cu iluzii pe căi tot mai îndepărtate, de Cine este Dumnezeu slăvit în Treime și cine suntem noi destinați să fim.

Aceasta nu însemnă că trebuie să fugim de bunăstare și protecție socială sau eclesială în brațele sărăciei, ci să fugim de ispita de a transforma Ortopraxia# doar în activism social bazat doar pe criterii sociale ”pentru binele comun”# sau generat de complexe nejustificate de inferioritate sau concurență confesinală, în exercitarea actului filantropic.

Pentru a evita aceste capcane, Biserica trebuie să rămână permanent în legătură cu harul dumnezeiesc, ca prioritate absolută, însă la fel de important este să nu piardă contactul cu lu mea în care trăieşte, la toate nivelurile societății.

1. 1. 1. Sinodalitate și Subsidiaritate

Pentru a păstra această ordine, prio ritate şi echilibru ea trebuie să misioneze în domeniul so cial în subsidiar# şi să nu fie privită ca o substituire a Sta tului, sau să nu se substituie Statului, nici să fie consi derată ca o prestatoare de servicii sociale, în locul Statu lui. J. Moltmann spune în acest sens: „Gândirea noastră [în Vest] e deja aşa de operaţionalizată, încât noi adevărul de fapt îl căutăm şi l cunoaştem încă numai din practică. Noi suntem tentaţi să facem un «program» din fiecare speranţă a credinţei. Ceea ce nu devine faptă nu are va loare”#. În schimb în Ortodoxie dinamica vieţii şi a fires cului are întâietate în faţa tuturor raţionalizărilor şi re glementărilor#.

Altfel spus, Biserica nu trebuie să cadă sau să se prăbuşească într un activism social, aşa cum au căzut unele Biserici din Occident, care au redus sensul lor doar la slujirea so cială, formulând sintagma: „O biserică, dacă nu slujeşte (social n.m), nu slujeşte la nimic” (Eine Kirche, die nicht dient, dient zu nischts), ci ea trebuie să se ocupe primar cu obligaţiile spirituale şi apoi cu cele social diaconal filantropice, însă cu motivaţie hristică, adică în numele lui Iisus Hristos şi al Bisericii Sale, sub îndrumarea şi cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii locale.

Dimensiunea harică dată prin succesiunea apostolică, cea istorică, împreună cu experienţa Bisericii în slujirea aproapelui, dă actului diaconal filantropic consistenţă şi sens, întrucât curge din izvorul cel inepuizabil al Duhului Sfânt#.

În acest sens spune Patriarhul Ecumenic al Constanti no polului, Bartholomeu I: „În Ortodoxie este de neima gi nat Filantropia fără Sinodalitate, precum şi Sub sidiari tate# fără Sinodalitate”#.

Ortodoxia înţelege prin Subsidiaritate propria res pon sa bilitate şi iniţiativă în viaţa socială, pe care o consideră parte integrantă din Trupul Tainic al lui Hristos#, însă acor dă prioritate misiunii spirituale, fără să neglijeze sau să nu acorde aceeaşi importanţă misiunii sociale.

Deci în rela ţie cu statul sau societatea civilă, Biserica lucrează con form principiului subsidiarităţii, însă raportată la mi siunea ei fi rească faţă de lume; ea slujeşte nu în mod sub sidiar sau se cundar, ci prioritar şi direct din porunca lui Hristos#.

În acest context, Biserica susţine, încurajează şi bine cu vintează acţiunile venite „de jos în sus și de sus în jos“, adică atât cele in di vi duale, cât şi cele comunitare civile, politice sau administrativ-statale, cum este și parteneriatul propus recent Bisericii, adică nu numai cele iniţiate direct de Sf. Sinod prin Biserică.

Biserica Ortodoxă funda men tea ză libertatea, demnitatea, drepturile şi obligaţiile persoa nei umane, pe baza revelaţiei divine privind fiinţa umană, care este „chip şi asemănare a lui Dumnezeu“, pentru a motiva implicarea la nivel eclesial sau social a omului.

În acest sens, persoana umană are prioritate în faţa oricărei instituţii din lume. Deci, prioritar este omul, ca per soană, iar pe plan secundar sau în subsidiar sunt insti tuţiile#.

1. Creștinul între istorie, ”persecuția” bunăstării și mondializare

Este cunoscut faptul că perioadele de persecutie și prigoană sunt cele în care cunoaștem cel mai profund teama, durerea, nesiguranța și nedreptatea, dar și fericirea interioară pe măsură, dată de harul lui Dumnezeu#. Istoria ne arată că în vremurile (g)rele au fost pentru Biserică perioadele cu cea mai intensă creștere a solidarității creștine și de rodire duhovnicească, numite chiar secole de aur ale Creștinismului.

Există un har peste har al vremurilor (g)rele, pe care Dumnezeul îl rânduiește celor aleși. În vremuri de prigoană, lipsă și persecuție, definindu-te prin opoziție cu ceea ce este în afară, ajungi mai puternic pe dinăuntru, prin harul, împreună lucrarea cu Dumnezeu și alegerea făcută de tine pentru Dumnezeu și pentru slujirea aproapelui prin filantropie.

Acestea sunt vremurile pe care le-au trait mulți martiri, începând cu primul martir, Sf. Arhidiacon Stefan. El a făcut alegerea să-și dea viața pentru Cel care l-a iubit întai, după ce a slujit la mese celor săraci. In timp ce era ucis cu pietre, biruitorul și nu victima, Sf. Stefan vede cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Tot cerul se bucură pentru Sf. Ștefan, care vine acasă și-i iese în întampinare. Iată răsplata mărturisirii până la capăt și a slujirii celor în nevoi!

Creştinii Bisericii din primele veacuri nu aveau niciunul din avantajele pe care le avem noi astăzi: majoritate numerică considerabilă, credibilitate morală, parteneriat social cu statul, infrastructură organizatorică în tot spațiul teritoriului canonic, Biserici frumoase și bunăstare  materială, creștini generoși și cu dare de mână, și alte avantaje sociale, politice și administrative cu care se laudă mulţi din creştinii Bisericii de azi. Nu este nimic rău în aceste mari împliniri,  obținute cu multă trudă și sacrificiu de-a lungul multor secole, însă cu ce preț au fost realizate?

Cîtă prăpastie morală sau compromis s-a așezat de-a lungul istoriei, între legea lui Dumnezeu și Creștinismul de azi, care din dorința de a-și păstra sau adăuga privilegii a preferat colaborarea cu orice preț, în locul confruntării sau sancțiunii morale cu puterea seculară?

1. 1. Viața creștină și Filantropia între Marta și Maria

Evident, în comparație cu creștinii de astăzi, situația creștinilor din primele veacuri era  diametral opusă: creștinii din vechime aveau un „cazier încărcat” şi nu ştiu dacă s-ar „descurca” cu bine astăzi, în eventualitatea că ar dori să intre în bisericile noastre, să le păstorească sau să le conducă administrativ sau filantropic, întrucât cred că unele sunt hipercentrate managerial și eclesial de tip catolic și protestant, care aduce un iz de biserică des-duhovnicită, spălăcită spiritual; unele orientate exagerat spre lucrarea Martei#, adică spre acele acțiuni de caritate și de poliție socială, fundamentate pe temei biblic în morala evanghelică#, dar în cadrul socialului, și nu socialul  gândit în cadul Evangheliei, care presupune Ortopraxia# cu scop soteriologic și nu numai etic sau social-creștin, cum întâlnim la unele conferiuni creștine#.

Există o tendință de organizare ”euroatlantică” a Bisericii creștine și a tuturor religiilor, în contextul globalizării, din partea unor organisme transnaționale# doar pe principii sociale și culturale.

Am convingerea că BOR va adăuga la aceste principii și motivația hristică, întrucît creștinii au nevoie de duhovnici și preoți devotați pe probleme pastorale,  orientate spre îndumnezeirea omului și nu au nevoie neapărat de preoți, pe post de directori generali, preocupați doar de bunăstarea credincioșilor pe principii de politici sociale și utilitariste!

Creștinii trebuie să folosească conjunctura internațională favorabilă actului filantropic și de solidaritate cu toți oamenii. Ne amintim că înaintașii noștri nu au avut o asemenea șansă, ci de partea celor din vechime era doar persecuția și disprețul autorităților.  Erau consideraţi proscrişi, neînvăţaţi, eretici, o parie şi un pericol al societăţii! … şi aceasta avea să fie o realitate prezentă şi continuă a Bisericii dealungul multor secole, până nu de mult. Ce trebuie remarcat și de urmat la înaintașii noștri este fermitatea lor de a nu se amesteca cu fățărnicia vremii, cu bunăstarea materială cu orice preț și cu compromisul devastator cu Cezarul, în dauna celor ce aparțin lui Dumnezeu#, ceea ce a atras persecuții de neînchipuit.

Ortodoxia are ca model atitudinea și comportamentul Mântuitorului nostru Iisus Hristos#, care pe muntele Carantaniei, a optat ferm pentru calea Crucii în locul miracolului, a fascinației, a bogățiilor și a mărăției gloriei lumești#.

”Hristos nu va câştiga dragostea oamenilor oferindu-le” doar ”pâine pământească, nici satisfăcându-le dorinţa lor de senzaţie prin săvârşirea unor minuni la comandă, ci, dimpotrivă, tuturor ne-a arătat şi recomandat Crucea biruinţei”#. Aproape întreaga istorie ne arată că, în mare parte omenirea a ales sclavia înşelăciunii acestei lumi a păcatului și a bunăstrării materiale cu orice preț, preferând calea ispititoare sugerată de diavol, decât cea deschisă a Mântuitorului#.

Primii creștini pentru a face faţă  slujirii aproapelui, nedreptății sociale și persecuţiei de tot felul au separat slujirea cuvântului lui Dumnezeu, de slujirea la mese#, considerând că prioritar este propovăduirea și mărturisirea revelației divine, și nicidecum oferirea de servicii sociale de cinci stele. Sper că parteneriatul social cu Statul nu va modifica cu nimic această paradigmă istorică a filantropiei creștine și a activității pastoral-duhovnicești a BOR.

Altfel, se pot inversa prioritățile duhovnicești și percepția socială#, se  poate creea iluzia că raiul e dupa colț sau undeva în preajma Bisericii, eventual la prăznicar,  că unii mai norocoși bogați sau săraci au și pus mana pe el, prin bunăstarea materială și serviciile sociale, că viața de aici este ceea ce contează, că ne descurcăm foarte bine singuri, și astfel există pericolul să reduci pe Dumnezeu doar la Cel ce dă, imitând  prin aceasta atitudinea fariseului, care recunoștea că Dumnezeu l-a ajutat să nu fie păcătos sau ca acest vameș și care raporta totul la sinele său egoist#.

Când Dumnezeu ne cere să dăm și noi aproapelui ca Lui însuși#, deci în mod personal și direct și să ne raportăm la Dumnezeu și nu la cel mai slab ca noi, la legea divină și nu la normele europene, atunci nu-L mai iubim, îl punem pe locul doi și unii, chiar nu-L mai acceptă ca Dumnezeu. Când El nu corespunde așteptărilor noastre, ne răzvrătim și-L negăm.

1. Partener cu statul și cu Hristos în același timp?

Da, cred că Biserica câștigă un partener în plus și nu pierde nicidecum prin aceasta, partenerul hristic personal, indentificat în cel flămând, însetat, gol, străin, bolnav sau închis. Statul are interesul social iar Biserica cel hristic-soteriologic. Nu pare nimic incompatibil. Acea simfonie bizantină, adică colaborarea  spre folosul comunitar între Impărat și Biserică este specifică Bisericii Orotodoxe și a demonstrat in istorie că a funcționat foarte bine#.

Pentru cei ce doresc să rămână doar în spațiul liturgic, există pericolul să devină egoiști religioși,  îndreptați doar spre grija trupului și a sufletului lor, deci nepăsători la durerea altora, miopi spiritual și atât de căldicei, încât să cădă efectiv din har și din demnitatea de creștini# și să nu aibă răspunsul cel bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos#.

Ca sa te opui acestei căderi și dileme, ”prigoanei” subtile a bunăstării materiale, care se produce atunci când uiți de Dumnezeu, sau a ”ghetoului liturgic”, în care doreau, până nu de mult, să ne țină regimul ateu comunist, precum și a ofertelor social-caritabile cu statul, doar pe criterii social-politice, care pot conduce la o neglijare a sufletului și a Cuvântului lui Dumnezeu, să ai puterea să faci față la toate acestea, este uneori nevoie de mai multă credință, dreaptă socoteală, tresvie și tărie de caracter, decât in limpezile vremuri ale persecuției dinafară, când harul peste har veghea și se revarsa cu prisosință, și-i ajuta pe creștini să se mențină în demnitate, biruință și virtute creștină.

Fără a idealiza vremurile de persecuție și prigoană, când harul lui Dumnezeu lucra în mod vizibil în îndurarea suferințelor creștinilor, prin torturile la care erau supuși unii sfinți, aceștia rămâneau nevătămați în ciuda tuturor chinurilor, există pericolul ca în vremurile bune să ne îndepărtăm de Adevăr și izvorul Harului, dacă trăim doar într-o viață cu credit larg pentru nevoi personale strict materiale, cu programe strict sociale, fără motivație hristică și soteriologică, cu distracție la (tele)comanda, cu răspunsuri rapide și false la întrebări vitale și cu fast food-uri spirituale de tip manele, care deformază și sluțesc sufletul.

Bunăstarea socială și materială fără mărturisirea fermă a credinței și trăirea duhovnicească în Hristos, în duh ortodox, la toate nivelurile, într-o lume secularizată și desacralizată, poate deveni o ”prigoană subtilă” și un cal troian dinăuntrul Bisericii.

Știm că Dumnezeu este suveran și peste vremurile bune și peste vremurile (g)rele și dorește să fie mereu cu noi până la sfârșitul veacurilor în bunăstare și pace#, dar și în lupta cu lipsurile și cu necazurile lumii, însă ne cere în schimb îndrăzneală#, înțelepciune#, milostenie#, demnitate și tresvie hristică#, pentru a birui împreună lumea#, cu toate capcanele și ispitele ei#.

Pr. Prof. Dr. Mihai Valică

13 Martie 2011 / Via Ziaristi Online