Toiagul veșniciei
de Elena Solunca Moise
La Capernaum, Hristos l-a vindecat pe slăbănog prin cuvânt, spunându-i pur și simplu să ia patul său și să meargă la casa lui, anume s-o facă trecând prin fața tuturor celor care-l știau bolnav pentru ca astfel să-și toți să vadă puterea Sa vindecătoare. Este ca un prim pas absolut necesar spre mântuire care are nevoie să fie văzută de toți spre a fi crezută. Toma a vrut să vadă urmele chinurilor la care a fost supus Hristos spre a crede în Înviere, când le-a văzut L-a mărturisit ”Domnul meu și Dumnezeul”. Acum, fostul bolnav a rămas lângă Hristos, mărturie de necontestat a minunii petrecute și, simțind nevoia unui pas mai departe, a continuat să stea lângă Mântuitor. Da, ne este mereu mai limpede că locașul nostru de aici este casă, dar patria adevărată este în sus ”ceruri” de unde primii oameni au căzut din lăcomie și trufie: prima ținând de trup, cea de a doua de duh. S-a întâmplat când Hristos făcuse minunea înmulțirii pâinilor și redase vederea unui orb pe care l-a trimis la casa lui în văzul tuturor, mărturie– încă una – a dumnezeirii Sale. Doar, ca de obicei, îndărătnicii farisei tot nu-L credeau, sau nu voiau a recunoaște, și perseverau a-l ”prinde în cuvânt” reușind, și de această dată, să se prindă singuri în capcana pe care o întinseseră. Se aflau prin împrejurimile cetății Cezareea, cetatea lui Filip și Iisus, înconjurat de mulțimi și Mântuitorul a întrebat: ”Cine spun oamenii că sunt. Răspuns-au ucenicii că unii cred că ar fi Sf. Ioan Înaintemergătorul, alții Ilie iar alții unul dintre prooroci. Asta apreciau mulțimile după minunile văzute și după cele știute din Scrierile Sfinte, fără a cuteza a merge mai departe cu gândul. Atunci Iisus a întrebat: ”Dar voi cine spuneți că sunt?” Starostele apostolilor, Petru, care fusese de față la Botez ca ucenic al Înaintemergătorului, a spus cu limpezime: ”Tu ești Hristosul”. După aceea Iisus a prorocit toate care aveau să urmeze – cum va fi prins și judecat de farisei și condamnat la moarte prin răstignire, pentru ca să învie a treia zi. Petru, în năvălnicia iubirii lui a prins a-L dojeni în felul său, spunând ca nu care cumva să se întâmple asta doar că, de această dată Hristos a spus tăios: ”Mergi înapoia Mea Satano, căci tu nu cugeți ale lui Dumnezeu, ci ale oamenilor.” Având pentru de-a pururi darul libertății, oamenii s-ar cuveni să cugete cele ale lui Dumnezeu, cum grăiește Hristos, dar vedem cum chiar cu grijă iubitoare, ei pot fi înșelați de diavol. Se întâmpla astfel pentru că ei voiau binele lumesc, al pământului din care suntem făcuți, însă Hristos le arată și ne arată că adevăratul Bine este a face voia lui Dumnezeu Celui Viu, care ”toate câte a vrut le-a făcut în cer și pe pământ”. Viu va fi și sufletul celui care Îi va aduce laudă spre îndreptarea sufletului său și ”pace multă cei ce iubesc Legea Ta și nu se smintesc”.
Lepădarea de sine și asumarea crucii proprii
În același spirit al respectului față de libertate, Hristos adaugă pentru toți vecii: ”Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie.” Chemarea nu este pentru toți, ci numai pentru acela care ”vrea”, condiție în virtutea căreia urmează în mod necesar lepădarea de sine, luarea propriei cruci pentru a-I urma într-o împreună mergere spre mântuire. Nu toți oamenii au aceiași cruce, fiecare după felul lui de a fi într-o diversitate care este asemenea mădularelor din trup diferite, cu funcții proprii dar constituind o personalitate unică în unicitatea ei. Rostise Mântuitorul altădată că ”Veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi” într-o unitate indisolubilă dintre libertatea iubitoare a lui Dumnezeu și libertatea ascultătoare a omului. Nu este, fie și o clipă, vorba de o poruncă, atâta vreme cât singura pe care a dat-o este ”să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi”. Aceasta presupune însă ca o condiție sine qua non lepădarea, înstrăinarea de tot ceea ce este lumesc pentru ca astfel,eliberați ca de un balast împovărător să ne putem îndumnezei. Pentru asta, Hristos s-a înomenit ca prin propria jertfă să fie restaurat Omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și încununare a creației. Într-una dintre poeziile sale, Blaga o înfățișează pe Magdalena ținându-se de urma lui Hristos și insistând a spune ”Și-n mine-i Dumnezeu!” Văzând-i sârguința,deși la început nu-i dăduse atenție. Mântuitorul spune: ”O soarele, divinul, te-orbește cu lumina-i/Și-atunci chiar când se răsfrânge în noroi”. Urmând lui Hristos, ea s-a lepădat de sinele păcătos fiindcă nu poți să-L urmezi pe Cel care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși decât renunțând la neascultarea anterioară.
Ce înseamnă a se ”lepăda de sine”, cum să renunți la propria identitate? Sinele omului este acel ”prund de păcate” de care vorbea Blaga ca fiind ”nimic și de toate”: ”drumul tău nu e-n afară,/Căile-s în tine însuți/Iar cerul tău se naște/, conturând condiția omului ca singura ființă cu vocația transcendenței. Lepădarea de sine este renunțarea la vremelnicia în al cărei orizont a căzut ca într-un spectru al vieții spre moarte ”Seine zum Tode”. Mai este și la acel ”aici” unde întâi om recunoaște că se află după cădere. Atunci moartea și-a făcut locaș în noi, până într-atât încât Rilke spune: ”Mare e moartea, peste măsură/Suntem ai morții cu râsul pe gură/Când arzătoarea viață ne-o credem în toi/ Moartea în miezul ființei râde de noi”.
Dictatura iluziei când omul trăiește agățat de știri
Urmând dictonul cunoscut ”carpe diem”, trăiește-ți clipa, omul contemporan a descoperit ”derizoriul”, a transformat totul într-un mare spectacol în care până și spectatorii sunt actori cum și actorii pot fi spectatori. Totul este joc, nu mai există trăire, ci doar o mare scenă în care se mimează, unde până și absurdul nu mai are sens. Cum ar fi spus Mircea Vulcănescu vorbim numai despre adevăr, nu suntem în adevăr. Trăim cu certitudine într-o dictatură a iluziei ce mondializează viața fiecăruia, spoliază sufletul până la desfigurare, încât Llosa scrie spre o necesară luare aminte: ”Spectatorii nu au memorie, de aceea mu au nici remușcări și nici conștiință adevărată, ei trăiesc agățându-se de știri , suspendați încât nici nu contează conținutul câtă vreme important este să fie…noi. Cu toții așteptăm apocalipsa, marele ”Căscat anonim”. Se instituie o relație de reciprocă păgubire între jurnalism și societate, în virtutea căreia totul să fie perceput la ”superlativ” ca normalitate, într-un efect de ”bule de neige”, lunecând amețitor spre abis. Și atunci se reîmprospătează întrebarea: ce înseamnă ”să se lepede de sine”? Nici pe departe a-i purta resentiment, a-l urî fiindcă și acest ”sine” este creația lui Dumnezeu. Mai degrabă e nevoie să-i purtăm de grijă, cum ar spune Micul Prinț, pentru că ”suntem răspunzători de-a pururi pentru ceea ce îmblânzim”, pentru tipul legături pe care le facem cu semenii și cu natura.
Egocentrismul, a doua natură a omului
Făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul și-a pierdut puritatea, iar vicleanul nu se dă bătut și cu perfidie suflă în urechi: ”Oare?” ca odinioară. Cu acest ”oare” a pulverizat și eul nostru și a făcut din egocentrism o ”a doua natură”, declanșând o reacție în lanț a răului, încât se poate spune, cum s-a făcut că ”doar mai răul pune capăt răului”. Altfel spus, se desconsideră și imperativul kantian după care ”omul trebuie să fie scop pentru om și niciodată mijloc”, până și Dumnezeu o face. Prin neascultare, murim, ne orientalizăm renunțăm la verticalitate și ne contopim cu pământul din care suntem făcuți înstrăinându-ne de suflet. Despre un asemenea om, străbunii spuneau că nu are suflet. Teologia Crucii este una a iubirii de Dumnezeu pe care nu o poți trăi dacă nu cuprinzi în brațe pe toți ceilalți și atunci este momentul astral când diavolul piere ca după cea de a treia ispitire când i-a promis toate împărățiile lume, dacă îi slujește. Atunci i-a spus: ”Mergi înapoia Mea satană, Domnului Dumnezeului Tău să i Te închini și numai Lui Unuia să-I slujești”. Te închini recunoscând cu Sf. Fecioară că ești ”rob al lui Dumnezeu” și slujindu-L, Te înalță la statul de fiu, adică dimpreună ”moștenitor al vieții veșnice”. Orizontalitate și verticalitate, moarte și înviere, întuneric și lumină din ”Lumina cea adevărată”. Crucea mai arată cum creștinul, în lume fiind, nu este din lume, sau lumea fiindu-i imanentă cu Hristos o poate transcende. Sfinții Părinți arată cum creștinul autentic se ”răstignește” pentru aproapele său aflat în suferință, în timp ce iubitorul de sine, egoistul îl răstignește fără să-i pese pe aproapele său. Patimile din sufletul nostru exprimă depărtarea, indiferența față de Dumnezeu și arată o dependență de rău și nu au cum să fie numite iubire. Nici măcar iubire de sine pentru că faptele se întorc împotrivă-i ca un arc strâmb. A cugeta la cele ce sunt ale lui Dumnezeu este a te îmbrăca în iubirea lui pentru om și pentru întreaga sa creație, trăind moment în care, cu o vorbă a Sf. Ap. Pavel, înțelegi înnoirea până acolo încât să poți spune ”nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. În aceste cuvinte rostite de fostul prigonitor al lui Hristos este surprinsă înălțimea la care poate ajunge omul cu ajutorul Sfintei Cruci prin post, rugăciune și bună făptuire. Este trăirea conștientă că, citându-l din nou pe Apostolul neamurilor, ”de acum nu mai ești al tău, ci ești al lui Hristos, Care te-a răscumpărat cu preț mare”.
Egoistul răstignește pe celălalt, creștinul se răstignește pe sine
Mai este și iubirea, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, o iubire nu merită să se numească iubire, neavând nici o legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Adevăratul creştin se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte pe cei din jur, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm. Să nu mai facem ceea ce urâm, ci numai ceea ce spunem și cu adevărat iubim.
Câtă vreme în inima noastră coexistă lucrător distrugătoarele patimi, este limpede că nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu-i vom iubi şi nu merităm a fi numiți fiii Celui căruia îi spunem”Tatăl nostru Carele ești în ceruri” și rămânem cum spunea cronicarul sub vremii. Sf. Ap. Andrei propovăduia însă că ”nu suntem ai vremii, astfel încât să fim dizolvați de timp…mai degrabă suntem căutători ai Celui de sus…Suntem ai celui ce este bun prin care lăsăm la o parte ceea ce este rău…al Celui ce dăinuie prin care lăsăm la o parte ceea ce nu dăinuie”. Crucificarea este implicită spre a lăsa spre eternă aureolare biruința Fiului lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului asupra lumii. În numele ei, Hristos ne cheamă a-I urma, făcându-se Cale, Adevăr și Viață, o altă fațetă a treimii eliberatoare, una coexistând cu și întru celelalte, împreună trecând de furcile caudine ale timpului. Și ca să fim, al rându-ne contemporani cu cei din trecut și cei din viitor spunem cu medicul fără arginți, isihastul și Vasile Voiculescu:
„Aş zice că n-am teamă de diavoli şi infern,
Îi ştiu, îi simt şi-i pot alunga de la mine…
Preşede Cineva, dincolo chiar de etern…
Doamne, mi-e frică şi cutremur de Tine.
Cine ești Tu, Cel ce ai conceput hăul,
L-ai rânduit ca apoi să i Te spui?
Spăimântătorule de bun, pentru ce-ai lăsat răul?
Ca să fii Tu cea dintâi victimă a lui?…
…«A crea e jertfă»… atât îmi spui!“
(Întîia crucificare, 26 aprilie 1956)
Elena Solunca Moise
