Evanghelistul Ioan dă mărturie că, îndată după ce Sf. Ioan Înaintemergătorul l-a botezat pe Hristos iar glasul Tatălui ceresc a mărturisit ”Acesta e Fiul Meu Cel iubit întru care bine am voit”, ucenicii, între care Andrei, Petru, Ioan, împreună au plecat să vadă unde ”locuiește” Fiul lui Dumnezeu. Pe drum fiind, l-au întâlnit pe Filip, nume ce poartă semnificația ”cel care iubește caii”, adică nu doar omul, ci întreaga zidire a lui Dumnezeu peste care el este pus stăpân. I-i zis simplu: ”Urmează-mi”. El nu a stat pe gânduri și a mers cu Hristos deși era căsătorit, avea casă, nevastă și copii. Filip l-a întâlnit pe Nathanael și i-a spus direct cu siguranță: ”Am aflat pe Acela despre care a scris Moise și proorocii, Fiul lui Iosif din Nazaret.” Văzându-l, Hristos l-a întâmpinat: ”Iată în adevăr israelit în care nu este vicleșug”. În adevăr, pentru că numele de Nathanael exact asta exprimă, ”cel fără vicleșug”. Surprins, cărturarul a spus: ”De unde mă cunoști?” Răspunsul a venit pe dată sigur: ”Te-am văzut când erai sub smochin”. Siderat, Nathanael a mărturisit: ”Rabi, Tu ești Fiul Lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel”. Cuvintele arată că a recunoscut în ”Învățătorul” de Lege pe Cel care a dat Legea, anticipând ceea ce urma să fie scris pe Crucea Răstignirii: Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor. Ceilalți ucenici, Petru, Andrei și Ioan fuseseră la Botezul Domnului, când Tatăl Cresc și-a recunoscut calitatea față de Iisus, văzuseră minunile pe care le-a făcut care le susțineau și întăreau credința. Sf. Andrei a dat primul de veste că ”L-am aflat pe Mesia”, pe cel căutat și așteptat să fie plinirea tuturor proorocirilor. Petru L-a mărturisit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu, Nathanael avea s-o facă dar ca Fiu al Omului câtă vreme rostește nu fără o anume suspiciune, Nathanael a întrebat: ”Cum este cu putință ca din Nazaret să vie ceva bun?”. Întrebarea era explicabilă pentru că, fapt recunoscut acest oraș nu avea un bun renume. Nazaretul ara o cetate în care trăiau laolaltă multe neamuri și conviețuirea a făcut să slăbească dreapta credință, până într-acolo încât printre ei erau și cei care aleseseră să se închine la idoli.
Ca să-l convingă, Filip nu avea decât un singur argument pe care l-a folosit prompt: ”Vino și vezi”. Așa și noi, s-ar cuveni să ne arătăm credința prin fapte în văzul tuturor cum îndeamnă Sf. Ap. Iacob, căci fără ele ”credința este moartă”. Nu se putea o replică mai convingătoare câtă vreme văzul este considerat ”cel mai intelectual dintre simțuri”. Ne amintim pe apostolul Toma, care voia să vadă și ”să pună degetul pe urmele rănilor”, numai astfel, credința fiindu-i deplină, drept care nu doar că a mărturisit dar i s-a și închinat ca unui ”Împărat”. Filip nu se îndoia că, văzându-L pe Hristos, cărturarul și-ar fi dat seama pe dată că era ”Cel despre care vorbise Moise și proorocii”. Iisus aproape că la întâmpinat: ”Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleșug.” Dintru început vedem îndoiala sinceră a cărturarului și a-tot-cunoașterea Fiului lui Dumnezeu. Era cunoscut faptul că ”pe Dumnezeu nu este dat a-L vedea oamenilor” și , în virtutea logicii omenești, nici Fiul Său nu avea cum să fie văzut. Era un timp de criză – de judecată adică – și toți se așteptau ca Mesia să vină, dar din Bethlehemul Iudeii după spusele profeților și nu din Nazaret. Cărturar fiind, Nathanael cunoștea foarte bine Scrierile Sfinte și putea da o mărturie credibilă. Poate de aceea Iisus i-a spus ceea ce nu făcuse nici lui Petru sau Andrei, sau Ioan care și ei erau izraeliți. Ei însă erau pescari, oameni simpli cu inimă curată și Hristos a făcut minunea pescuirii minunate ce l-a făcut pe Petru să spună: ”Doamne, ieși de la mine că sunt om păcătos” iar mai târziu să recunoască pe Fiul lui Dumnezeu: ”Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Prima pescuire minunată, ca și a doua, erau cu atât mai mari, cu cât nu era vremea potrivită și care veghea lor s-a dovedit zadarnică de se gândeau îngrijorați la familiile pe care nu avea cum le hrăni. Cu toate acestea, ei au lăsat tot ce aveau și L-au urmat. În virtutea acestui motiv au fost comentatori care nu l-au inclus pe Nathanael printre apostoli, însă a făcut-o Fericitul Augustin care scrie că este cel numit Bartolomeu. fiul lui Tolomeu, nume specific iudaic.
”Te-am văzut când erai sub smochin”
Surprins, Nathanael a întrebat ”De unde mă cunoști?” Hristos i-a replicat adăugând nedumeririi dintâi o alta mai surprinzătoare: ”Te-am văzut când erai sub smochin”. Cum expresia cuprinde mai multe tâlcuiri posibile, reținem două. După întâia, Hristos l-ar fi văzut când Irod voia să ucidă toți pruncii băieței sub doi ani ca să fie sigur că între ei era și viitorul Rege al Israelului cum spuseseră profeții. Atunci, mama lui l-a luat în brațe și s-a așezat sub un smochin care i-a apărat sub coroana-i bogată. Smochinul semnifică și poporul Israel a cărui înțelepciune se aseamănă cu acest pom bogat în ramuri, frunze și fructe, câtă vreme fiecărui verset din Tora i se pot asocia șaptezeci de semnificații și tot așa, fiind izvorâtor de tot alte tâlcuri într-o înțelepciune proprie. Apoi smochinul este primul pom care înflorește, vestind roadele dulci. Aici putem însă înțelege smochinul ca pomul păcatului, cu creșterea exponențială a încercărilor de dezvinovățire, de da a găsi progresiv noi și noi argumente care să fie o învăluire totală. ca în timpurile dintâi, acoperind adevărul. Adam a dat vina pe Eva și aceasta pe șarpe. Mai mult, Adam a spus cu reproș: ”Femeia pe care mi-ai dat-o Tu… ”
Icoanele – întreită unitate a credinței, iubirii și speranței
De această date cuvintele reperau doar un început pentru că Mântuitorul l-a avertizat asupra celor ce aveau să urmeze: ”Mai mari decât acestea vei vedea” . A continuat ca un proroc zicând, de această dată, pentru toți: ”Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizându-se și îngerii lui Dumnezeu coborând și urcându-se peste Fiul Omului”. Cerurile s-au deschis când Hristos a fost botezat la Iordan de Sf. Ioan Înaintemergătorul, și Duhul lui Dumnezeu s-a odihnit în chip de porumbel deasupra capului lui Hristos în timp ce glasul Părintelui ceresc a mărturisit: ”Acesta este Fiul Meu Multiubit întru care am binevoit”. De această dată însă îngerii aveau să ducă vestea faptelor prin care Fiul făcea Voia Tatălui chiar și în momente dramatice:. ”Părinte, dacă este cu putință fă să treacă de la mine acest pahar, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă”. Ceata îngerilor avea să-i fie spre adeverirea celor pe care le făptuia ca Fiu al lui Dumnezeu și o arăta slujindu-I ascultător prin adeverindu-se că ”Eu și Tatăl Una suntem”. In icoanele bizantine, sfinții sunt înfățișați într-un fel bidimensional, slabi, cu fețe prelungi, sugerând dematerializarea, convertire tainică a materiei în spirit, mereu mai străină de cele pământești. Într-una dintre poeziile sale Blaga spune că ”a fost odată pământul străveziu/S-a-ntunecat apoi lăuntric ca de-o jale / de bezne tari ce nici un grai nu se descoperea întunecat /apoi, lăuntric, ca de-o s-a-ntunecat ca de- jale de bezne tari/ce-n nici un grai nu se descriu/Aceasta a fost când o sălbatică risipă de frumuseți/ prilej dădu întâia păcatului/ să-și facă pe sub arbori cale.”
De la ”Să fie lumină!” la ”Veniți de luați lumină”
Întorcându-ne doar câteva zile înapoi, ne amintim că la începutul Postului punem temei credinței drepte care dă mărturie prin Nathanael că Hristos e Fiul lui Dumnezeu. Într-o simetrie pilduitoare, la sfârșitul săptămânii luminate, Apostolul Toma recunoaște: ”Domnul Meu și Dumnezeul meu”. Ne pregătim să înțelegem că lumina de la începutul Creației este alta decât a Învierii, pe o cale ce începe cu apariția luminii la începutul zidirii spre Biruința asupra întunericului, spre o reînnoire întru înveșnicirea vieții sinonimă cu Lumina și Iubirea pe care Hristos a inițiat-o ca o nouă poruncă. Această duminică a ortodoxiei este deci una a luminii în care vedem Chipul lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, cum, într-un fel, îl vedem reprezentat în icoane care, nici pe departe, nu sunt o reprezentare ”fotografică”a chipului lui Dumnezeu, al Maicii Domnului sau al Sfinților. Icoanele sunt prezențe concrete, de unde nevoia de a ne închina ca fața lui Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat. Postul întreg este unul ce începe al Luminii Ziditoare spre Lumina Biruitoare; de la ”Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” la ”În lume necazuri veți avea, dar Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Asta putem descifra în fiecare icoană, în fondul auriu în care se pune în evidență Chipul lui Hristos ca ”restaurare a lumii” cum scria Părintele Stăniloae. Cunoscutul teolog Paul Evdochimov scria că ”Dumnezeu s-a făcut Om ca acesta să-L poată contempla, să fie cu el ”față către față”, să poată începe acea împreună vorbire între Chipul din afară și ceea ce Evanghelistul Luca spunea că împărăția lui Dumnezeu care este în interiorul fiecăruia. Se rotunjește un cerc al puterii în ruga: ”Doamne al puterilor fii cu noi”. Rugătorii sârguitori prea bine înțeleg că ruga este un act în care se descoperă toate cele ce sunt în suflet și tot ceea ce Dumnezeu ne dăruiește ca să-i lucrăm voia. Pentru asta postul este o condiție sine qua non pentru că ușurează concentrarea întregii noastre ființe spre Chipul Ziditorului și Mântuitorului din noi căruia nu ne putem închina oricum ci slujindu-L, adică făcând ”Voia Lui precum în cer așa și pe pământ”. Rugătorii știu asta foarte bine din propriile împreună trăiri cu Domnul. O asemenea rugă înălța Blaga cerând arzător munților și mărilor a-i da un trup și într-o recapitulare a creației spune ca abia atunci ”Prin cosmos auzis-a-r pașii/și aș apare năvalnic și liber/cum sunt pământule sfânt”. Omul este, sau s-ar cuveni să fie. o icoană, făcând ca chipul întinat să primească și dăruiască acea lumină venită de la începutul lumii cum o vedem în Schimbarea la Față a Mântuitorului când Tatăl ceresc spune celor trei apostoli – Petru, Iacob și Ioan: ”Acesta este Fiul Meu mult iubit. Pe El să-l ascultați”. Ca într-un echilibru al desăvârșirii o vedem pe Maica Sfântă Preacurată zicând îngerului bine vestitor: ”Iată roaba Domului, fie mie după cuvântul tău”. Tot Fecioara Maică spune la nunta din Cana Galileei: ”Faceți tot ce spune El”. Iar Hristos care în cer nu are mamă și pe pământ nu are Tată , unește ambele condiții zicând: Poruncă nouă vă dau vouă. Să vă iubiți unul pe altul cum eu v-am iubit pe voi”. Înțelegem cu mintea cuvintele și dacă am reuși să le ”punem în inimă” și să trăim cu ele și din ele și cu ele vom întâmpina cu vrednicie Lumina cea adevărată. Ea ne înconjoară mereu ca aerul pe care-l respirăm dar ca să poată fi văzut, auzit, pipăit și gustat are nevoie de întruparea toate faptele.
Praznicul de astăzi cinstește o altă biruință, una asupra celor rătăciți, fiind, totodată și spre întărirea credinței cum ne rugăm la slujba utreniei: ”Pune Doamne Bisericii Tale întărire ca să petreacă în veacul veacului împotriva eresurilor.” Ne închinăm nu lemnului, sau metalului oricât de scump ar fi, ci Celui pe care îl reprezintă – Sfânta Treime, Hristos, Maica Domnului sau oricare dintre sfinți. O facem cum odinioară a făcut-o Iacob s-a închinat deasupra toiagului purtat de Iosif , care nu s-a închinat obiectului ci aceluia care la purtat. Nu este vorba, nici pe departe de idolatrie ci de un fel de transfer de la asemănător la realul care l-a făcut posibil. Pentru acest rost a mărturisit în secolul III Sf. Metodie de Patra: ”Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu care se fac din aur, ale Începătoriilor, ale stăpânirilor noi le facem întru cinstirea și slava lui Dumnezeu”. Despre importanța icoanelor au scris convingător, încă din secolele II-III, Clement din Alexandria sau Tertulian. Tradiția menționează și despre chipul nefăcut de mână dăruit de însuși Mântuitorul regele Edesei Avgar. Mărturisiri deslușitoare împotriva celor ce voiau îndepărtarea icoanelor aflăm și catacombele din Roma unde se ascundeau întâii creștini. Între icoane și idoli este una ca de la cer și pământ, sau dintre zi și noapte, idolii fiind, cum spune David, lucruri făcute de mâini omenești, nu au viață. Idol era vițelul de aur în fața căruia s-au prosternat odinioară evreii. Noi mărturisim ”Pe Dumnezeu nu este cu putință a-l vedea oamenilor, spre care nu cutează a privi oștirile îngerești” ca, într-o altă rugăciune să ne adresăm direct Maicii Domnului: ”Iar prin tine, Preacurată s-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat. Pe Tine te fericim”
Omul din epoca derizoriului se teme de …nimeni și nimic
Biruința de azi nu este numai împotriva iconoclaștilor cu tot răul pe care l-au generat este, într-un fel, o biruință asupra tuturor ereziilor pentru că ea condensează toate rătăcirile. Descoperirile dumnezeiești au fost făgăduite, întâi, proorocilor, iar acum sunt întruchipate în icoane amintind întru de-a pururi că omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pe care prin Fiul Său Unul Născut l-a ”restaurat” după ce, neascultând porunca a fost izgonit din Eden. Neascultarea este semnul cert al lipsei de credință în Dumnezeu care l-a proiectat pe Adam într-o lume a ambiguității ajunsă acum la limita derizoriului, a lipsei de sens și rost, nu pentru că nu ar fi, ci pentru că omul are inimă împietrită. Acum, nu se mai teme ca odinioară punând început temeinic înțelepciunii, el ”nu se teme de nimeni și nimic, nici chiar de Dumnezeu” cum spune Jaques Prevert. Pe calea aceasta se ajunge pe un cerc vicios concretizat cum nu se poate mai concludent de criza contemporană. Abia credința deschide face ca ”inima împietrită” să vadă, să se poată orienta, omul putând fi salvat ”din cercul strâmt” al acelui ”aici”, nu spre un altul la fel încătușat, ci spre extensia lui în veșnicie. Abia credința dă putere, cum spune Hristos: ”Toate sunt cu putință celui ce crede” sau ”Credința ta te-a vindecat”, sau ”Credința ta te-a mântuit”. Dacă, așa cum s-a spus Sf. Ap. Pavel, ”cunoașterea semețește”, cum o vedem prea bine și cu asupra de măsură, credința este ”lucrătoare prin iubire”. E o cale de la trufie, izvorul tuturor păcatelor și, în cele din urmă, a autodistrugerii, la smerenia prin care iubirea eliberează; o cale de la Adam la Hristos, de la nesupunere la ascultarea lucrătoare a Voii Tatălui Ceresc ”ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. Pe această Cale, icoanele sunt nu doar repere de neînlocuit, ci și dătătoare de putere pentru că prin ele și cu ele, fiind împreună în numele lui Hristos, Mântuitorul vine în mijlocul nostru, Maica Domnului ne are neostoit sub acoperământul rugăciunilor ei, Sfinții sunt dimpreună mergători și sprijinitori.
Începem postul cu Hristos Lumina lumii ca să-l încheiem cu Lumina Învierii care a rupt zăgazul vremelniciei dăruindu-ne viață veșnică. E o cale pe care mergem dimpreună cu toți cei de azi și cei din veac, cu cei ce veni-vor slăvind pe Dumnezeu și recunoscători străbunilor rostim cu Valeriu Gafencu, unul dintre sfinții din închisorile comuniste:
Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Elena Solunca Moise
