39. Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda.
40. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta.
41. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt,
42. Şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.
43. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?
44. Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu.
45. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul.
46. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul,
47. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,
48. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
49. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.
50. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El.
51. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor.
52. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi,
53. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.
Sfântul Ioan – Înaintemergător și Botezător al Fiului lui Dumnezeu
Cu praznicul de astăzi se încheie șirul sărbătorilor ce străjuiesc sfârșitul unui an și începutul altuia. Am terminat cu martirul celui mai tânăr arhidiacon care, sub ploaia de pietre a văzut ”împărăția cerurilor” și s-a rugat ca Hristos: Părinte iartă-le lor și acest păcat. Am început anul parcă păstoriți de Sf. Vasile cel Mare, sfânt și geniu. El ne învață că ”sunt două însușiri de căpetenie ale iubirii: mâhnirea și teama pentru cele care-l pot vătăma pe cel iubit și bucuria și râvna pentru folosul lui.” Ieri am cinstit Botezul Domnului de Sf. Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, când cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt s-a odihnit deasupra Mântuitorului mărturisind: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit”. Astăzi aducem prinos de cinstire Sf. Ioan Botezătorul, cel pe care Tatăl ceresc l-a învrednicit a fi slujitorul acestei taine și despre care proorocul Maleahi a spus: ”Iată trimit pe îngerul Meu înainte feței Tale, și el va pregăti calea Ta.” Este singurul om pentru care Hristos a avut cuvinte de laudă numindu-l chiar ”cel mai mare născut din femeie”. El însușii spune despre sine. ”Eu sunt glasul celui care strigă în pustie: gătiți căile Domnului, drepte faceți cărările Lui, o spunea cu smerenie Sfântul care se bucura de ascultarea oamenilor ca un învățător, mai mult decât pe farisei, care propovăduia pocăința ca înaintemergătoare a mântuirii.
Sfântul Ioan era un copil crescut într-un mediul unei familii cu o viață curată, înmiresmată de rugăciunile râvnitoare înălțate de părinții săi Zaharia și Elisabeta, care, deși înaintați în vârstă,nu și-au pierdut credința și speranța că Domnul le va asculta ruga. Slujind la templu, Zaharia a fost vestit de Gavriil, îngerul bucuriei că va avea un fiu și așa a fost, căci, la soroc, Pe când avea pruncul în pântece a venit Sf. Fecioară Maria să o salute pe Elisabeta fiind rude. Atunci pruncul a ”Săltat în pântece” recunoscând pe Mesia iar mama Lui a zis: ”Ce-mi este mie că a venit la mine Maica Domnului meu” pentru că, îndată ce a auzit glasul Fecioarei pruncul și-a manifestat bucuria de a-L recunoaște pe Fiul lui Dumnezeu. Un timp, Fecioara a stat la cei doi bătrâni ajutându-i la treburile gospodăriei. Se spune că adesea căra apa de la un izvor care de arunci se numește ”Izvorul Fecioarei” sau ”Izvorul Maicii Domnului”. Fiind bătrâni, Zaharia și Elisabeta au plecat la Domnul curând și copilul Ioan este dat în îngrijire unor rude, dar el simțea chemarea pustiei și s-a retras undeva în deșert, unde a stat vreo douăzeci de ani. Își ducea zilele într-o asceză aproape de necrezut de severă. Se îmbrăca într-o haină din păr de cămilă, nu avea încălțări, iar de hrănit, se hrănea cu miere sălbatică, cu ceva fructe acre și muguri de copaci, Cu postul și rugăciunea, bând apă de la un izvor, dormind pe pământul gol și acoperit de cer și înveșmântat în harul lui Dumnezeu, care/l ferea și de sălbăticiunile cele fioroase. A reușit astfel să domolească pustia arându-se spân al ei, cum stăpân a făcut Dumnezeu omul peste întreaga creație. Asprimea vieții închinată lui Dumnezeu s-a făcut dulce, rugăciunea i-a dat putere de vindecare a numeroase boli de care sufereau oamenii, care aflând, veneau sau erau aduși la el și care, cu vindecarea trupului deprindeau prin pocăință și vindecare sufletului. Sufletul curat, arzând de dragostea pentru Dumnezeu și semeni au adus prin preajmă-i care erau vindecați și îndreptați prin rugăciunile lui. Viața lui era ca a unui înger cu chip de om și de aceea așa îl și vedem în icoane, izbutind a învinge toate patimile și ispitele pustiei și cunoscând dulceața de netăgăduit a rugăciunii și postului – prima ca un post al duhului, a doua ca o rugăciune a trupului. Cum prin acele locuri se nevoiau esenienii, călugări ce aveau o viață aspră, studiind mult Scrierile Sfinte, un timp s-a crezut că și Ioan era dintre ei, dar nu este adevărat pentru că ei, după felul lor de viață, semăna mai curând cu niște lupi îmbrăcați în piei de oaie.
La plinirea vremii, Dumnezeu L-a chemat pe Ioan din pustie, iar el face ascultare, vine pe malul Iordanului și începe a predica dezvăluind valoarea pocăinței spre a primi împărăția cerurilor. În ciuda ascezei, a slăbiciunii trupului, a sărăciei veșmintelor, vocea lui era blândă iar cuvântul său deosebit de puternic, așa încât mulțime de oameni din Ierusalim și din întreaga Iudee veneau să-l asculte și nu puțini erau înclinați să spună că el însuși este Cel așteptat întrebându-se: ”Oare nu acesta este Mesia?” Asta deși era și deosebit de aspru, rostind cuvinte de meritat celor ce încălcau poruncile. Rostea hotărât: ”Nu luați de la nimeni mai mult decât este îngăduit”, învățătura sa dorind-o învingătoare asupra egoismului, necinstei, a oricăror păcate, îndreptând pe cei care voiau câștig nemuncit. Toate căile păcătoșite trebuiau a fi îndreptate pentru că, spunea Înaintemergătorul, se apropia împărăția cerurilor care știm de la Sf. Ap. Pavel nu este mâncare sau băutură ci ”dreptate și pace și bucurie sfântă”. Adevărata bogăție este aceea a roadelor unei vieți trăite în respect,bună-înțelegere și iubire de Dumnezeu și semeni, a ajutorului cu care suntem datori față de cel aflat în suferințe, necazuri și nevoi. Propovăduind cu râvnă, cu timp și peste timp, Sf. Ioan pregătea căile Domnului care, Fiu al Omului făcându-se pe sine, nu se deosebea cu nimic de mulțime. Cum Sf. Ioan era cunoscut și respectat de toți, văzându-L pe Hristos. l-a arătat tuturor zicând: ”Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Cum pocăința și smerenia , recunoscând smerit că nu este vrednic, ca aplecându-se, să dezlege măcar cureaua încălțămintei Lui. Mai mult, Sfântul sfătuiește pe ucenicii săi – între alții Sfinții Petru, Ioan și Andrei, să urmeze lui Hristos, căci ”Aceluia i se cade să se înalțe iar mie să mă micșorez”.
Și lumea s-a întors spre Iisus, pe care nu-L cunoscuse până atunci. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan renunță chiar și la căldura dragostei ucenicilor săi, îndemnându-i să se facă ucenici ai lui Mesia și să-l lase pe el: „…căci Aceluia I se cade să Se înalțe, iar mie mi se cade să mă micșorez.. “ Glasul îi este ascultat iar el, rămas singur se retrage în pustie la mânăstirea Sărindar și continuă să boteze. Și într-o zi trece pe acolo, prin mijlocul acelei mulțimi de la Iordan, împăratul cu Irodiada, soția fratelui sau. Ioan care aflase despre acest incest, îl mustră pe împărat în fața tutor celor prezenți, spunându-i: „Nu ți se cuvine ție, ca împărat, să trăiești într-o asemenea fărădelege“. La îndemnul Irodiadei, Ioan este arestat și ținut în temnița de sub palatul lui Irod. Într-o zi, la un ospăț din casa lui Irod, într-o atmosferă îmbibată de desfrâu și beție, Salomeea, fiica Irodiadei, dansează un dans păgân și pătimaș care a stârnit foarte multe patimi în Irod. Amețit de patimă și de băutură, Irod îi făgăduiește fetei că-i va da orice cere, până la jumătate din împărăție. Îndemnată de Irodiada, fata îi cere imediat capul lui Ioan, să i-l dea fără întârziere! Soldații coboară din palat în temniță, taie capul Sfântului, iar Irodiada primește din mâinile Salomeei, pe tipsie, acest cap – acum, sigur, fără glas. Și ea ia un ac și înțeapă limba lui Ioan, pentru a se răzbuna de mustrarea pe care i-o făcuse Sfântul Ioan – cea mai cumplită cruzime de care a fost capabilă o femeie… Ne amintim cum, la o petrecere, Irodiada a sfătuit-o pe Salomeea, fiica sa să ceară lui Irod capul Sfântului Ioan Botezătorul ca recompensă pentru că i-a satisfăcut pofta păcătoasă de a dansa la petrecere. Există multe icoane care mențin în memorie această crimă ca un memento al chemării sale: ”Pocăiți-vă că se apropie împărăția varurilor” pentru că ea deschide împreună cu smerenia poarta raiului. Cinstitul cap al Sfântului a rămas un timp la palat iar trupul a fost luat de ucenicii lui și înmormântat cum se cuvine fără să se știe. Ucenicii săi au devenit devin de acum înainte ucenici ai Mântuitorului Hristos și ne amintim cuvintele apostolului Petru întâiului chemat după prima pescuire minunată: ”Ieși de la mine Doamne că sunt păcătos. Așa își încheie viața acest mare profet, sub sabia unui mârșav păcătos.
Străpuns de sabia unuia dintre cei mai înrăiți vrăjmași ai lui, Sfântul Ioan Botezătorul a plecat spre împărăția lui Dumnezeu făcându-se unul dintre cei mai puternici mijlocitori pentru noi în fața lui Dumnezeu, a Fiului Său și a preasfintei Sale Măicuțe. Cum toți suntem alcătuiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu stă în puterea noastră, ca chemând pe Maica Domnului și pe Sf. Ioan să facem ca Hristos să fie cunoscut în lume și noi să ne micșorăm. Așa avea să facă, mai târziu, Sf. Ap Pavel care spunea ”Nu eu trăiesc ci Hristos trăiește în mine”. Împreună îi vedem în icoana ”Deisis”, care înfățișează pe Hristos ca Împărat al tuturor având în dreapta pe Maica-I preasfântă iar în stânga pe Sf. Ioan Botezătorul stând în rugă pentru neamul omenesc.
Astfel propovăduind era inevitabil să fie urât de moarte de soția lui Irod care trăia o viață plină de pictate, între ele și cel al adulterului. Mustrarea Sfântului i-a ajuns la urechi și a hotărât să-l piardă drept care, mai întâi, l-a închis în temniță de unde a trimis vorbă lui Hristos, dacă este El, sau trebuie să mai aștepte. Hristos nu a spus ”Eu sunt” ci a enumerat faptele pe care le făcea – orbi văd, surzii aud, șchiopii umblă și săracilor li se binevestește. A urmat crima, căci crimă mârțavă a fost când ”glasul celui ce strigă în pustie, pocăiți-vă” că s-a apropiat împărăția cerurilor a fost sugrumat. Capul său a fost purtat ca un prețios dar prin Siria, Mesopotamia, Egipt apoi într-o moschee ridicată pe ruinele unei vechi catedrale închinate Sfântului Ioan Botezătorul. Acolo vin mulți bolnavi și-și află vindecarea.
Cum demonul nu doarme și-și urmărește vrăjmașul și dincolo de moarte, în anul 362, când Iulian Apostatul a vrut cu tot dinadinsul să dea foc cinstitelor rămășițe pământești ale Botezătorului și Înaintemergătorului lui Hristos, creștinii i-au scos trupul și l-au dus în Alexandria având grijă ca în locul lor să pună alte oase. Asta face ca să nu se știe mai nimic despre sfintele sale oseminte. Dar, înainte, Sf. Ap. Luca a reușit să ia mâna dreaptă și s-o ducă în mare cinste, apoi a fost ascunsă într-un zid de unde nu se știe cum a ajuns în Athos și astăzi este la Mănăstirea Sfântului Dionisie și scoasă cu mare cinste la ceremonia de sfințire a apei. Capul, rămas în moscheea din Damasc a înfuriat niște musulmani care au spus: ”Ce caută acest ghiaur aici” și ridicând toporul au vrut să spargă sicriul, a început să curgă sânge. S-au înspăimântat musulmanii și au chemat în grabă un preot ortodox să facă rugăciuni ca să oprească sângele care mai că umpluse moscheea. De atunci, și musulmanii au un respect deosebit pentru Sfântul Ioan Botezătorul. Capul Sfântului Ioan Botezătorul a făcut multe minuni și face de numai Dumnezeu le cunoaște . Sărbătoarea de astăzi este deopotrivă pământească și cerească pentru că, Sfântu Ioan Botezătorul este puntea de legătură între cele două Legăminte, este ultimul profet și întâiul mărturisitor, mucenic, moartea sa este spre sfințirea creștinilor care fac din casa lor o mică biserică unde să se roage ca Bunul Dumnezeu să-i întărească. Darul cel mai de preț este pilda vieții sale din care înțelegem puterea vindecătoare și mântuitoare a pocăinței urmată de smerenie. Ne învață Sf. Ioan, Cel cu vorbele de aur că, așa cum trufia a dus pe om în iad, smerenia îl readuce în rai. Așa să ne ajute Dumnezeu. La ceas de prăznuire să-l rugâm pe Sf. Ioan Botezătorul să mijlocească rugăciune pentru ca Domnul să ne dăruiascăi ”pocăință desăvârșită și lucrător neostenit al poruncilor Sale să ne arate. Ne însoțim iar cu Vasile Voiculescu zicând: ”Și cât cad mai în beznă, cu atât Te vîd mai bine./Tot iadul e spre Tine un groaznic ochi deschis/Și-n negrul naufragiu cu spulberări haine/Înlănțuit de ceruri mă mai ține/o ancoră în milelele-ți divine…/și spânzur pe deasupra spurcatului abis.”
Celor care la botez au fost binecuvântați cu acest nume sfânt de Ioan, sincere urări de sănătate, bun și îmbelșugat rod în toate și bucuria de a fi împreună cu cei dragi în iubirea lui Dumnezeu ”care nu cade niciodată”! La Mulți Ani!
Elena Solunca Moise