Într-una dintre Cuvântările sale teologice, Sf. Grigorie de Nazianz scrie că ”Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și după aceea s-a urcat la cer pentru ca tu, dărâmând caracterul trupesc și pe pământ târâtor al învățăturilor tale, să înveți să fii mai înalt și să urci împreună cu dumnezeirea și să nu te mai oprești la cele văzute, ci să te urci împreună cu cele înțelegătoare și să cunoști, pe de o parte rațiunea naturii Sale și pe de alta rațiunea iconomiei Sale.” Aceasta este vestea minunată arătată la Bethleem, ”casa pâinii” de unde ne-a fost dăruită ”pâinea cea de toate zilele” pe care și azi o cerem Părintelui Ceresc. De aici a venit vestea minunată, ce covârșește firava putere de pricepere a minții noastre pentru că e făcută de Însuși Dumnezeu, ”singurul care face minuni”. Se naște asemenea oamenilor ”Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, care din Tatăl s-a născut înainte de toți vecii”, Cel îmbrăcat în veșnicie ca într-o haină își pune straiele vremelniciei noastre ca să ne ridice deasupra în lumina dumnezeirii Sale. Întruparea Fiului Tatălui a-toate Făcătorul și Nașterea din Fecioara preasfântă a împărțit istoria umanității în două ere – înainte de Hristos și după Hristos – părți de nedezlipit ale unuia și aceluiași proces de restaurare a omului, cum numea Părintele Stăniloae. Nu stă în puterea minții să cuprindă taina aceasta care, astfel, s-ar și destrăma, dar îi e dat inimii a o primi cu ochii ațintiți spre înalturi cum Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii” s-a făcut Fiu al Omului. Suntem încredințați că Hristos este Om adevărat, singurul fără de păcat și Dumnezeu adevărat ca Fiu al lui Dumnezeu, născut înainte de veci, fiind Lumină din Lumină, născut nu făcut așa cum făcut a fost omul după chipul și asemănarea Părintelui Ceresc. Sf. Ioan Înaintemergătorul L-a recunoscut încă din pântecele Fecioarei, când, și el în pântecele mamei lui fiind a grăit: ”Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecului tău. Și de unde mie aceasta să vină la mine maica Domnului Meu.” Toate se desfășoară în lumina fără înserare a Iubirii divine, despre care Antim Ivireanul o așeza dăinuitor sub îndoitul semn smereniei și ascultării Fecioarei care, auzind vestea Întrupării a răspuns îngerului bine-vestitor: ”Iată roaba Domnului, Fie mie după cuvântul tău”. Ca Fiu al lui Dumnezeu. Hristos s-a smerit primind să fie Fiu al Omului și în toate cele ce aveau să se întâmple a ascultat de Tatăl ceresc, cerând în clipe grele: ”Părinte, treacă de la Mine acest pahar; dar nu voia Mea ci voia Ta să se facă.” Înțelegem că libertatea înseamnă modul cel mai concret de a pune în lucrare voia lui Dumnezeu, care ”singur este Bun” pentru că ”a făcut cerul și pământul cu toată podoaba lor” . Fiul Său Unul Născut, Cel care în cer nu are mamă și pe pământ nu are tată, vine întrupându-se spre a lucra binele și, prin asta, a fost investit cu toată puterea în cer și pe pământ.
De căzut, primii oameni au căzut din neascultarea singurei porunci date de Dumnezeu dar de ridicat nu puteau face nicicum de sine, căci cel ce singur își atrage blestemul nu-l poate ridica. Atunci Părintele tuturor a trimis pe Însuși Fiul Său care a primit moartea pe Cruce ca să redea omului veșnicia vieții. Asta a fost posibil pentru că, spune Evanghelistul Ioan: ”atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său, Unul Născut pe Fiul Său L-a dat cel care crede să nu moară și să aibă viață veșnică . Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci să se mântuiască prin el lumea” adică ”să nu piară și să aibă viață veșnică”. Sf. Antim Ivireanul scrie în glasul vechilor cronici că ”Dumnezeu este tatăl de obște al tuturor, pe toți ne iubește la fel ca pe niște adevărați fii ai Lui, nu poate să suporte căderea și ne acoperă cu milostivirea Lui așteptând rugăciunea numai noastră; ia aminte să audă glasurile noastre; stă pururi cu urechile deschise ca să ne asculte îndată ce îl vom ruga.” În rugă, post și ”lucrarea mâinilor” stătea în templu Fecioara Preasfântă aleasă a fi ”om purtător de Dumnezeu” care prin care peste fire Fiul lui Dumnezeu s-a făcut ”purtător de om”. Întâmpinată de Elisabeta, ruda Sa, Fecioara a zis: ”Mărește sufletul meu pe Domnul/Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,/Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată mă vor ferici toate neamurile./Că mi-a făcut mie mărirea Cel puternic și sfânt este numele Său”. Cu adevărat, ”Cel puternic” i-a dăruit Fecioarei, care a spus îngerului ”iată roaba Domnului”, ”mărire” neauzită și nevăzută de nimeni până atunci și nici de atunci. Toate au trecut pragul realului prin împreună lucrarea smereniei și ascultării prin care Fecioara nenuntită, prin voia Domnului primit supusă a fi Maica Fiului lui Dumnezeu. Celui care în cer nu are Mamă și pe pământ nu are Tată. Deodată roabă și Împărăteasă, fiică a lui Dumnezeu și Maică Preacurată a Fiului Său, Fecioara Maria este, pe drept cuvânt Evanghelia vie, Vestea cea bună ce izvodește ”nădejdea” tuturor oamenilor trudind în această Vale a plângerii.
Sfânta Fecioara Maria – Evanghelia vie
Dimpreună cu cei de odinioară, înălțăm cântarea înaintemergătoare a Biruinței: Hristos se naște, slăviți-L/Hristos din ceruri, întâmpinați-L/Hristos pe pământ, înălțați-vă/Cântați Domnului tot pământul”. Mai întâi, să-L slăvim pe Cel așteptat de toate popoarele care știau că mântuirea vine din poporul lui Israel. Nu poate fi o minune mai mare decât ca Însuși Părintele Ziditor să trimită pe Fiul său să ridice pe cel căzut prin neascultare și trufie. Toate aveau că se petreacă anume la ”plinirea vremii”, când în curgerea indiferentă a timpului,cuvintele proorocilor se adeveriseră în fapte de viață. Între prorocii cei văzători prin timp îl numim cu deosebire lui Isaia, ”Evanghelistul Vechiului Testament” al cărui nume providențial înseamnă ”Salvarea mea este Dumnezeu”. El spusese spre auzul veacurilor ce urmau să vină: ”Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, ” Dumnezeu este cu noi”. Mai întâi, Fecioara Preacurată L-a primit în pântecele său ca într-o odaie curată, fără a fi locuită până atunci, în cinstire bine-cuvenită. Apoi, ea a născut pe Cel nevăzut arătându-L ca Om, anume să poată fi recunoscut și astfel noi să credem crede în Cel Necunoscut. Și nu oricum. El care putea veni în slavă în palate bogate, s-a micșorat făcând-se prunc, ființa cea mai gingașă, fără nici o apărare, ce lipsit de grijă părintească nu are cum trăi și crește. Dar, cum este și Fiul lui Dumnezeu, a venit înconjurat de cetele îngerești ca să-L întâmpinăm ca pe un Împărat al tuturor. Grăitorul de Dumnezeu scrie că sărbătoarea venirii Dumnezeu este astfel ”ca noi să ne ducem la Dumnezeu, sau să ne reîntoarcem, căci așa este mai potrivit să spunem, că odată ce am murit prin Adam să ne facem din nou vii prin Hristos, cu El născându-ne și răstignindu-ne și înviind întru slava biruinței asupra vrăjmașului”. Adaugă Dumnezeiescul Cuvântător: ”O ce mai neauzită împreună-compunere ! O, ce minunată amestecare! Ceea ce este se face și cel nezidit se zidește și cel nemărginit se mărginește, prin mijlocirea sufletului cugetător, care mijlocește între Dumnezeu și grosimea cărnii și cel care îmbogățește se sărăcește, căci se sărăcește cu carnea mea, ca să mă îmbogățesc eu cu Dumnezeul lui și cel plin se golește, căci se golește de slava sa pentru puțin timp, ca să mă împărtășească pe mine de plinătatea sa.”
Taina rodește din preaplinul acestei bogății prin care Ziditorul se face părtaș trupului omenesc ”ca să mântuiască și chipul și să facă fără moarte și carnea; face cu noi o a doua părtășanie, mult mai minunată decât cea de la început, cu atât mai mult cu cât atunci a împărtășit omului ceea ce era mai bun; acum se face părtaș El însuși la ceea ce este mai rău și faptul acesta este mai dumnezeiesc decât primul, este mai înalt pentru cei care cugetă.” El e lucrătorul Păcii și dătătorul ei, iar mintea întrezărind, nu are cum să cuprindă această lucrare pentru că mereu partea rămâne condamnată să fie a în întregul în care e cuprinsă. Rămâne doar inimii, organul transcendenței, cu ”rațiunile ei”, străine de cele ale rațiunii propriu-zise să se dăruiască veștii fără de asemănare. Mai aproape de noi, Micul Prinț amintește că”limpede nu vezi decât cu inima; ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor”. Venită prin auz credința dă de veste , ceea ce mai apoi, ochii, ca odinioară Toma, acest ”geamăn” al nostru, după șapte zile, vin să mărturisească și trupul să se închine: ”Domnul meu și Dumnezeul meu”. Stăpân ca Fiu al lui Dumnezeu făcut om și Ziditor ca Fiu ”Unul Născut” al Celui care după cuvântul Patriarhului Calistat, ”Dumnezeu a făcut o lume pe măsura omului” iar pe om pe ”măsura Sa, capabil să-și însușească la nesfârșit conținutul dumnezeirii Sale”. În toate, cuvântul este faptă și fapta istorie scrisă pe răbojul veșniciei pentru care omul a fost făcut asemenea cu Fiul lui Dumnezeu, ”Unul Născut”dăruit vieții veșnice despre care Mântuitorul spune că este ”a Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat ăi pe Hristos pe care L-ai trimis”
Smerenia și ascultarea condiții ale convertirii blestemului în binecuvântare
Trufia și, consecința ei, neascultarea au dus la căderea din rai și ca într-o simetrie ce unește cerul cu pământul, eliberarea de moarte a fost adusă de smerenie și ascultare. Astfel, blestemul s-a convertit în binecuvântare. Mai întâi, ascultarea și smerenia le putem învăța de la Fecioara Maria dă pildă Însuși Fiul lui Dumnezeu ca Fiu al Omului. Puterea tainei se pogoară ca lumina asupra noastră învăluindu-ne ca un glas binefăcător ce amintește de întâile cuvinte: Să fie lumină. Perfid, tot în taină, lucrează neîncetat și vrăjmașul, care urăște omul de moarte pentru că, spre deosebire de căderea lui care este irevocabilă, pentru cel făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și el căzut, Însuși Fiul lui Dumnezeu a coborât din ceruri să-l readucă la condiția de coroană a creației. Arma diavolului ce ne vrea despărțiți de Dumnezeu este perseverența și nu a încetat o clipă a-L urmări pe Hristos până pe Cruce când, prin gura tâlharului celui rău, L-a provocat zicând că dacă e Fiul lui Dumnezeu să se elibereze pe Sine și pe ei. Prin tâlharul cel bun, Domnul i-a spus că ei pentru vinovățiile lor sunt pedepsiți în timp ce ”dreptul acesta”( cu sens de împlinitor al poruncilor) nimic rău nu a făcut. Pocăința a fost urmată de rugăciunea mărturisitoare, amintind de Sf. Ioan Botezătorul: Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta”. Ruga i-a fost primită: ”Adevăr zic ție. Astăzi vei fi cu Mine în rai”.
Raiul odinioară închis de neascultarea trufașă a protopărinților se deschide acum, în preajma solstițiului de iarnă, în întunericul cel mai adânc al nepătrunsului iar colindătorii încredințează că ”strămoșii, prin Sfânta Fecioară iar s-au înnoit”.De atunci, temeiul de neclintit al mântuirii noastre este rugăciunea lipită de respirație – Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Și dacă prin femeie, Eva, adică Viață, răul a intrat în lume, printr-o Fecioară – Doamnă și Stăpână – a fost ridicat blestemul și a fost binecuvântată întreaga fire omenească. Nașterea Domnului a fost un fenomen cosmic, prevestit cam cu doi ani și jumătate înainte de steaua care s-a arătat în Egipt, în Persia și prin alte locuri ca vestea să poată ajunge la mai tot neamul omenesc. Acum, stea pe cer se mai văzuse, însă de regulă îndreptându-se de la răsărit la apus, dar de această dată traversa cerul cu totul neobișnuit de la miază zi spre miază noapte plinind proorocia lui Valaam despre steaua care va răsări lui Iacob vestind nașterea unui mare Împărat. Din pronie cerească, treceau pe acolo trei magi, cunoscători ai misterelor cerului, și care, văzând steaua, au înțeles mesajul ei și au plecat întru întâmpinare cu darurile cuvenite – aur, smirnă și tămâie. Aurul, metalul cel mai nobil, destinat împăraților și regilor, în semn de respect față de înalta demnitate de Arhiereu cu care a venit Iisus între noi. Tămâia folosită în diferite servicii religioase amintește de îngropăciune sugerând că Fiul lui Dumnezeu a venit, cum singur a spus, să slujească nu să i se slujească. În sfârșit, smirna prefigura jertfa prin curățenia trupului Celui fără de păcat și mirosul bineplăcut al celor ce nu și-au întinat trupul cu păcatele. Smirna era folosită la îmbălsămarea trupurilor celor adormiți mai ales ținând seama de condițiile climatice ale Ierusalimului. Cum erau străini de cetate, cei trei magi au mers întâi la Irod și l-au întrebat unde este împăratul cel abia născut. Doritor de putere, ca orice conducător al acestei lumi, Irod a înțeles că, de fapt, noul conducător ar râvni la puterea cea lumească și, adunând pe toți marii cetății prefăcându-se a fi sincer, a întrebat de Nașterea lui Hristos.
Cunoscători ai Scrierilor Sfinte, cărturarii i-au spus că în Bethlehemul, după spusele proorocilor se va naște un conducător: ”Iar tu, Bethleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu ești mai mic între cetățile lui Iuda, căci din tine va ieși Învățătorul care va paște pe poporul Meu Israel”. Furia lui Irod a fost zadarnică, dar pentru că nimic nu poate sta în calea lui Dumnezeu, tot în vis, magii au primit învățătură pe unde să ia drumul înapoi ca să scape de Irod. În cele întâmplate magilor, regăsim destinul cunoașterii raționale care merge până la hotarul minunii unde se poticnește și rămâne străin pentru totdeauna fiind făcută de Unul Dumnezeu. Știința își poate însușii creația lui Dumnezeu dar nu încremenește în fața minunii, Puterea politică, nici ea nu poate merge mai departe și Pilat a trebuit să rămână în cetatea ferecată a întrebării: ”Ce este adevărul?” Adevărul nu este ”ce”, un lucru neînsuflețit, el se formulează în temenii lui ”cine”, adică Dumnezeu cum psalmodiem: ”Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru. Tu ești Dumnezeu carele faci minuni”. Puterii pământești, incapabilă a-și depăși ura, îi rămâne doar crima care nu poate fi potolită decât prin crimă și Irod, orbit de ură a ordonat uciderea tuturor pruncilor mai mici de doi ani convins că Iisus era printre ei. O vanitate a vanității sfârșind în …vanitate, în cenușia zădărnicie pe care o percepem acut în ”derizoriul” lumii noastre. Ca să evite întâlnirea cu Irod, magii au plecat pe alt drum. O tradiție spune că au fost patru magi și, inspirat de ea, Blaga scrie că al patrulea s-a rătăcit de primii trei pornind de unul singur pe urmele lui Iisus. L-a ajuns din urmă când era Iisus era răstignit și s-a rugat: ”Mai departe nu m-aș duce/ Dă-te, dă-te doar puțin mai într-o parte/Fă-mi și mie loc pe cruce.” E un fapt constatat că nu tot ceea ce este real se conformează rațiunii și asta îi sporește splendoarea când recunoscând, face loc credinței. Hristos ne învață prin grai și faptă că toate sunt cu putință numai celui ce crede. Pascal vorbea de rațiunile inimii pe care rațiunea nu are cum le pricepe.
Să începem a urma lui Hristos
Îngerul avea să se mai arate în vis, de această dată lui Iosif, spunând să ia ”pruncul și pe mama Lui” și să meargă în Egipt, pentru a scăpa de furia lui Irod, pe atunci ajuns la culmea strălucirii lui. Sf. Grigorie Teologul ne invită, în felul său proniator, să-L urmăm fără preget pe Hristos încă de acum spunând: ”Călătorește fără prihană prin toate vârstele și puterile Lui Hristos ca ucenic. Să mergem dar cu El purtat de brațele Fecioarei Sfinte și, de urât să urâm doar uciderea pruncilor la porunca lui Irod și să o înțelegem ca jertfă adusă pentru jertfa cea nouă a Fiului lui Dumnezeu. Apoi, Curățește-te, taie-te împrejur, leapădă învelișul cu care te-ai născut! învață apoi în templu! Alungă-i pe cei care îl negustoresc pe Dumnezeu! Lasă-te lovit cu pietre, chiar de va fi să suferi, și aceasta; vei scăpa de aruncători, știu bine, chiar vei fugi printre ei, ca Dumnezeu! Căci Cuvântul nu se lovește cu pietre. Dacă vei fi dus în fața lui Irod, de regulă tu să nu-i răspunzi nimic! Se va rușina de tăcerea ta, mai mult decât de cuvântările altora! Dacă vei fi biciuit, tu caută și celelalte pătimiri! Gustă fiere pentru purtarea aceea, adapă-te cu oțet, caută scuipări, primește lovituri de varga, primește palme, încununează-te cu spini, adică cu asprimea vieții după Dumnezeu, îmbracă-te cu haina cea mohorâtă, primește trestie, lasă-te adorat de batjocoritorii adevărului; pe urmă răstignește-te cu el, îngroapă-te cu râvnă cu el, ca să învii împreună cu el și să fii împreună slăvit cu el și să împărtășești împreună cu el, văzând pe Dumnezeu atât cât este cu putință și fiind și tu văzut de el care este închinat și mărit în Treime, pe care și acum îl rugăm să ni se arate, cât ne este cu putință nouă celor legați cu legăturile cărnii, în Hristos Iisus Domnul nostru, căruia i se cuvine mărire în veci!” Să dăm ascultare cuvenită acestui mare dascăl al creștinătății, neuitând o clipă biruința Sfinției Sale asupra arienilor și ferindu-ne a deveni ceea ce numea ”saltimbanci de cuvinte”. Adică, să urmăm lui Hristos din prima clipă, să fim împreună cu Maica Fecioară lângă iesle, apoi, urmând aducerea la Templu când Simon cel drept, recunoscându-L a zis: Acum eliberează Stăpâne pe robul Tău în pace că văzură ochii mei mântuirea Ta, Lumină spre luminarea neamurilor. Să ajungem la Templu când s-a depărtat de părinți și când, întrebat, a spus că nu putea să fie decât la Casa ”Tatălui Meu”. Să răspundem ca Petru, Andrei, Filip și toți ceilalți apostoli și așa până la Răstignire și Înviere. Un singur lucru să nu e îngăduit a face nicicum – să nu ne asemuim lui Irod. Să fugim de tot ce ne-ar face asemenea ”Fiului pierzării”. Să vedem și să ne minunăm de toate vindecările miraculoase, de învierea Fiicei lui Iair, a băiatului văduvei, să răspundem cu Lazăr, cel adormit de patru zile când auzim ”Lazăre, Ție îți spun, ieși afară”. Să-L urmăm la judecata Sinedriului, la condamnare și la Răstignirea urmată la trei zile de Înviere, de arătarea la apostoli și apoi a lui Toma, până la Înălțare. Toate sunt taine ale pe care Hristos le inițiază cu un singur țel – rezidirea omului și reîntoarcerea la întâiul Adam, cel dinainte de păcat.
Pe toate le prindem ca într-o cunună a desăvârșirii, spre care ne cheamă Domnul și Dumnezeul nostru spre a le avea în minte acum, la marele praznic al Nașterii Fiului Său. Apoi, curățindu-ne trupul, sufletul și minte, să ne ridicăm deasupra celor ale monotoniei zilelor la fel, să ne bucurăm de armoniile colindului ”sfânt și bun” și, mai ales, să facem loc la masă Pruncuțului Hristos.
Se impune o necesară disociere între praznicul Nașterii Domnului și ”Crăciun” personificat ca Moș, despre care scrie pe larg Romulus Vulcănescu. Mai precis, este vorba de o legendă arhaică despre un cioban rău care nu a vrut nicicum s-o primească în casa lui pe Sfânta Fecioară să nască. Atunci, soția lui, Crăciuneasa a adăpostit-o întru ascuns, s-a îngrijit de naștere și de Pruncul Preasfânt după datină. Nu a apucat a se bucura de cele făcute, când Crăciun o prinde și, ca pedeapsă, îi taie ambele mâini. Văzând, Fecioara îi pune mâinile la loc, spre uimirea bărbatului ei. Asta l-a făcut pe Crăciun să se se minunează până într-atât, încât să devină credincios religiei creștine care abia se contura. De bucurie, Crăciuneasa aprinde un rug făcut din lemne de brad și cu toții se prind în jurul lui într-o horă, după care dăruiește Fecioarei din cele ale păstorilor – lapte, caș, brânză și smântână. Etnologul român e de părere că Moș Crăciun ar fi o transfigurare a magilor, cuvântul ”moș” desemnând ”întemeietor”, ”ziditor” de la care noi am moștenit cunoașterea începuturilor din vremurile imemoriale.
Elena Solunca Moise și portalul Ziariști Online vă urează La Mulți Ani!
Crăciun binecuvântat!