de Elena Solunca Moise

Când Sf. Ioan Înaintemergătorul l-a botezat pe Hristos în apa Iordanului, care atunci și-a schimbat cursul și tot de atunci o face în fiecare an de Bobotează, cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt în chip de porumbel ”s-a odihnit” deasupra capului Său iar glasul Părintelui Ceresc s-a auzit cu limpezime: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care bine am voit”. La șapte luni, cifra desăvârșirii, sau a divinității cum se spune, căci Dumnezeu a făcut lumea în șapte zile. Hristos a urcat pe Tabor, împreună cu ucenicii Petru, Ioan și Iacob și s-a arătat în toată strălucirea Sa dumnezeiască, între Moise și Ilie. Mai era încă ceva. Mântuitorul tocmai le vorbise înainte despre Răstignirea, Moartea și Învierea Sa iar Petru în iubirea lui sinceră a spus să nu care cumva să I se întâmple așa ceva. Credința lui îi era pusă din nou la încercare și Mântuitorul a venit în întâmpinarea acestei poticniri voind să-l convingă încă odată că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu cum el însuși mărturisise. Sf. Pavel mai târziu scrie că ”dacă nu este înviere din morți, atunci nici Hristos nu a înviat/ Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre…Căci, precum în Adam toți mor, în Hristos, toți vor învia”. Între Botezul Domnului și Schimbarea Sa la față este înscrisă Calea mânuirii noastre prin Fiul lui Dumnezeu căci ” Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

La vederea chipului Său de slavă, cei trei ucenici mai mereu în preajma Mântuitorului, s-au spăimântat până într-atât încât au căzut cu fața la pământ; pământul din care suntem făcuți ca și cum ar fi cerut ocrotire, nevrednici considerând-se de o asemenea minune. Sf. Efrem Sirul spune că aici este întruchipată imaginea Bisericii. Etimologia cuvântului Tabor nu este bine clarificată dar, în principiu, cei mai mulți comentatori apreciază că înseamnă ”veniens lumen” sau ”veniat lux”, adică lumina care vine. În icoane vedem mai toți sfinții înconjurați de o aură luminoasă, însă este una primită, adăugată, nu este a lor; este primită de la Dumnezeu pentru viața lor petrecută în deplină credință, iubire și speranță. Lumina care îl învestmânta pe Hristos iradia din El, cum Însuși a spus: ”Eu sunt Lumina lumii”. Nu a Cel iluminat, căci nu o primește, El dăruiește Lumină nu îi este dăruită. Lui Moise, Dumnezeu i-a grăit, fără să fie văzut că ”Eu sunt cel ce sunt”, existența deplină în timp și spațiu, ubicuă suficientă sieși, care, deși limpede formulată nu poate fi bine înțeleasă de mintea noastră care își are inevitabile limite. Pentru Ilie, ”omul lui Dumnezeu”făcându-se cunoscut ca o adiere, după cutremur și vijelie, că ”Domnul este Dumnezeu”. Apoi, înfruntându-l pe Ahab a spus cu dârzenie: ”Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, căruia Îi slujesc” și ca să-l convingă i-a spus că ”nu va fi nici rouă, nici ploaie în acești ani decât la cuvântul meu” și așa a fost. Semnificativ, el nu a cunoscut moartea, ci a fost ridicat la cer într-un car de foc, de unde, la plinirea vremii, va veni ca Înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos și îi va fi tăiat capul pe scările templului.

Sf. Ilie și-a mărturisit credința care nu putea fi păstrată pentru el, având nevoie a fi exprimată, împărtășită. Căci, așa este – credința o nutrești și o păstrezi ca să o împlinești în mărturisire. O facem și noi în fiecare zi rostind Crezul după cum înainte de Sf. Euharistie rostim: ”Cred Doamne și mărturisesc că Teu ești Dumnezeu Cel Viu care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu”. Credința împărtășită în suflet de fiecare, nu poate fi ascunsă, rostul ei fiind mărturisirea în cuvânt rugător și faptă adeveritoare. Altfel, ne-am asemui celor despre care Apostolul Pavel spune că îl mărturisesc cu gura dar cu fapta se leapădă, iar Apostolul Iacob învață că ”credința fără fapte moartă este”. Toma d’Aquino consideră că Schimbarea la Față a Mântuitorului completează Botezul fiindcă arată cum va fi în rai. Sf. Maxim Mărturisitorul o numește ”simbol al dumnezeirii” lui Hristos care s-a înfățișat astfel ca să poată fi perceput și înțeles de om.

Aplecându-se asupra acestor cuvinte Sfinții Părinți au dezvoltat o adevărată hermeneutică ajutând-ne să înțelegem și astfel să lucrăm cuvântul ascultării cum odinioară Fecioara Maria a spus îngerului bine vestitor: ”Fie mie după cuvântul tău”. Petru, în iubirea lui devotată și în dorință fierbinte de a fi cu Mântuitorul, voind să prelungească această stare edenică a rostit gândind doar la ei: ”Doamne, bine este nouă să fim aici; dacă voiești, voi face trei colibe: Ție una, lui Moise una și lui Ilie una”. Nu și-a terminat bine spusele și un nor luminos i-a acoperit și glas din ceruri s-a auzit: ”Acesta este Fiul Meu Cel iubit. Pe El să-L ascultați”. Ridicându-și ochii spre cer, L-au văzut pe Hristos care i-a îndemnat blând: ”Sculați-vă și nu vă temeți”. Sculați-vă din somnul greu al păcatelor ne spune și astăzi. Atunci însă a completat zicând: ”Nimănui să nu spuneți ceea ce ași văzut, până când Fiul Omului nu se va scula din morți”, pentru că abia atunci fi-va plinită voia Tatălui ceresc și toate își vor vădi înțelepciunea rânduielii divine. Voia Tatălui era ca Fiul Său să vină pe pământ nu pentru a se cruța, fapt lipsit de sens și în sine absurd, ci pentru a se da pe Sine ca jertfă spre mântuirea tuturor celor care vor crede în El și-L vor mărturisi întru sfințire, cum Sf. Pavel spune invocându-L: ”Fiți Sfinți pentru că Eu sunt Sfânt”. Cuvântul Mântuitorului este spre dăinuire din neam în neam până la cea de a doua venire: ”Iată, pun în Sion Piatra din capul unghiului, aleasă, de mare preț”…pentru a ști că ”nu cu lucruri stricăcioase cu argint și aur, ați fost răscumpărați din viața voastră deșartă, lăsată de la părinți, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca a unui miel nevinovat și neprihănit”

”Sculați-vă și nu vă temeți!”

Și a fost să fie ca pe acest munte ca să fie cuprinși într-o singură Lumină, Hristos, Moise, întemeietorul Legământului vechi, Ilie ”feciorelnicul” aceluiași Legământ care nu a cunoscut moartea și s-a urcat la cer într-un car de foc, râvna fără pereche a rugăciunilor sale, a vieții. Hristos i se adresează lui Petru pentru că a fost primul chemat și pentru că tocmai el, mărturisind ce ”bine e să fim noi aici”, trebuia să înțeleagă că nu a venit nu doar pentru El, care voia să-i facă o colibă, și nici pentru ceilalți ci pentru toți care vor crede prin mărturisirea lor. Nu putea rămâne acolo și pentru că nu plinise voia Tatălui și schimbându-se la față arăta că este Fiul lui Dumnezeu care a venit pe pământ să mântuiască pe cei păcătoși. Muntelui Tabor trebuia să-i urmeze Golgota. Sf. Ioan Gură de Aur scrie că dintre toți apostolii au fost aleși doar aceștia pentru că s-au arătat vrednici: ”Petru și-a dovedit întâietatea cu o dragoste extrem de mare; Ioan fiind iubit foarte mult de Iisus, iar pe Iacob pentru că, întrebați fiind cine poate bea din paharul pe care-l va bea Hristos, el a răspuns afirmativ împreună cu ceilalți: putem să bem acest pahar”

Muntele rămâne și un simbol pentru cei care prin credință vor să se ridice spre înălțime, Hristos Însuși adesea se ruga pe munte, cum au făcut și mulți dintre sfinți. Strălucirea lui Hristos la această înălțime semnifică și urcușul duhovnicesc pe care suntem îndemnați să mergem: ”Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. Să se lepede de sinele omenesc așa cum a arătat Hristos Însușii când s-a întrupat, anume să-l învețe pe om lepădarea de sine. Hristos ca Fiu al Omului a fost, cu osebire învățător, ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitor, doar că, în El, aceste firi, una fiind au rămas neamestecate. Legătura unificatoare este jertfa lui Hristos Fiu al lui Dumnezeu ca omul să fie asemenea, împărtășindu-se din viața veșnică definită de Hristos: ”A Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis.” Moise și Ilie vorbeau cu Hristos iar tradiția spune că o făceau despre moartea Sa. Cu fariseii, cei care ”având ochi, nu vedeau” nu a vorbit niciodată pentru că nu doar că nu credeau, dar în trufia lor nu credeau în dumnezeirea Lui Hristos și rosteau, nu odată, vorbe de ocară. Tocmai ei, care cunoșteau Sfintele Scrieri și descifrarea semnelor vremii, au fost cei care L-au negat fiind, într-un fel mai răi decât demonii care L-au recunoscut pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu.

Încă întârziind în orizontul Legământului cel Vechi, Petru nu înțelegea Vestea cea Mare adusă de Hristos, nu înțelegea că pentru adevărata închinare nu era nevoie de trei colibe, dar avea să înțeleagă mai târziu, el însușii devenind piatra pe care s-a înălțat Biserica de azi. Hristos nu i-a răspuns, ca și cum nu ar fi auzit; nu a făcut-o pentru că era rea în sine, ci nu era acea potrivită, nu se plinise vremea. Și încă ceva demn de luare aminte pentru orice credincios – viețuind pe pământ nu putem aspira la slavă fără a înfrunta ispitele și, îndeosebi, fără a îndura suferințele. Hristos Învățătorul arată și Hristos Mântuitorul adeverește că suferința este o poartă de intrare pentru dobândirea puterii. Lăudând suferința, Blaga scria: ”Tată, carele eşti şi vei fi,/ nu ne despuia, nu ne sărăci,/nu alunga de pe tărâmuri orice suferință/nu ne despoia, nu ne sărăci,/nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă./ Alungă pe aceea doar care destramă,/ dar nu pe-aceea care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă.”

Adevărata putere presupune asumarea deplin conștientă a suferinței, renunțarea la sinele propriu, lepădarea totală de el. Asta spune, în felul său și Apostolul Pavel, fariseul prigonitor, când asumându-și misiune mărturisește: ”Nu eu, ci Hristos trăiește în mine”. Criza de astăzi se datorează și înțelegerii neadecvate a conducerii în sensul celei de a treia ispite când diavolul a promis lui Hristos puterea peste toate împărățiile lumii acesteia cu condiția slujirii. Abia după Înviere, Hristos spune ”Mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ”. Slujind Tatălui cu smerenie de Fiu ascultător a dobândit stăpânirea prin ascultare devotată. Atent la capcanele puterii, filosoful existențialist Kierkegaard observa că toată lumea râvnește la putere, dar nimeni nu vrea să-și asume responsabilitatea.

Rezultatele se văd de departe și cu ochiul liber în crizele care nu se termină decât deschizându-se către altele mai mari și mai profunde. De ele profită copios fariseismul a devenit un mod comun de a fi, atrăgând nu slujirea, ci slugărnicia, perfidă acoperire evoluând spre un colaps. A mai spus Hristos: ”Sunt unii dintre voi care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, adică slava Mea, cât este cu putință omului să o vadă”. Asta s-a petrecut la sărbătoarea care ne amintește în pragul fiecărei toamne, când roadele sunt coapte și natura pare a se opri creștere cât să dea răgaz omului să culeagă roadele bunătății lui Dumnezeu și vredniciei proprii.

Bucuria Schimbării la Față a Mântuitorului, după Botezul în apa Iordanului, premerge Învierii dar după ce Taborului îi urmează Golgota, pe care Răstignit, Hristos se roagă Tatălui Ceresc să le fie iertat și ”acest păcat”. Iertând păcatele, Fiul lui Dumnezeu a vindecat toată boala și suferința, acum rugându-se pentru a le ierta Răstignirea deschidea ușa împărăției Sale cum se ruga: ”Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți în unime și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că I-ai iubit pe ei pe ei, precum M-ai iubit pe Mine…Și le-am făcut cunoscut Numele Tău și-L voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei.” Este esența Noului Legământ al Iubirii care ”toate le rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește…nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul/Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.” Tatăl ceresc spune acum ”Pe El să-L ascultați” iar Fiul ne îndeamnă ”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” într-un cerc al virtuții biruitoare asupra păcatului. Desăvârșirea este un urcuș spre Dumnezeu și nu are capăt căci El este veșnic, ”înainte de a să se fi născut munții și înainte ca să se fi făcut pământul, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu”.

Primul pas pe acest urcuș este, inevitabil, ruperea de păcat așa cum bunăoară a făcut, la vremea ei, Sf. Maria Egipteanca. Pe acest drum care este în ”urcușurile” neîntrerupte pe care Domul le-a pus în inima omului, îl are împreună mergător cu Hristos, numai El putând a ne elibera de această lume în care ne avertizează ”necazuri veți avea”. Numai dând cuvenită ascultare cuvintelor Lui dătătoare de viață prisositoare putem cuteza a fi părtași la Biruința acestei lumi. În lumina ce iradiază din Hristos ne putem cunoaște, ”Lumina în care vedem lumină”, putem vedea mai bine cum și unde greșim ca prin pocăință să ne putem îndrepta. Îndelung au căutat oamenii adevărul, aletheia, mereu ascuns privirilor minții sale. Cu două milenii și jumătate înainte de Hristos pe frontispiciul templului lui Apollo de pe muntele Parnas scria: ”Te avertizez oricine ai fi. O tu care dorești să cercetezi arcanele naturii, că dacă nu întâlnești chiar în interiorul tău ceea ce cauți, nici afară nu le vei putea descoperi. Dacă tu ignori miracolele din propria ta casă pretinzi să cunoști alte miracole…Cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște Universul și zeii”. S-au încercat și străbătut multe căi dar acum s-a plinit vremea de a cunoaște Calea, Una singură care duce spre Părintele ceresc și pe care a deschis-o Fiul Său, anume venind ca Fiu al Omului. Pe El trebuie să-L ascultăm pentru că este, deodată, și Adevărul care ne face liberi, ne dezleagă de moarte și ne redă vieții veșnic pentru că ”nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”.

Căile-s multe și multe sunt ale rătăcirilor cărora le lipsește scopul și sunt folosite doar ca mijloace nu odată spre oriunde; ispitele-s multe, dar să nu uităm că și în rai ispita și-a făcut loc. Și când ne este greu, când puterile slăbesc, privirile se împăinjenesc, mintea se încețoșează, inima se tulbură, pașii ni-s șovăielnici, povara de nesuportat să nu ne înfricoșăm și să ne alăturăm ca într-un rug aprins poetului și medicului mărturisitor Vasile Voiculescu: ”Toate drumurile duc la Tine,/ Dacă Tu ești ținta călătoriri noastre,/Pe laturi prăpăstii, în față dezastre/Ne hărțuie păcatul, iadul s-aține …/ Cu numele Tău Cel fără de moarte/Lovind tot ce pe noi s-abătu/ Toate Doamne, toate se dau la o parte/ Numai ținta călătoriei să fii Tu” (s.n.).

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online