Vorbim cu asupra de măsură despre criza lumii contemporane poate și pentru că mass-media face exces de informații a ceea ce este realmente astfel și are multă dreptat, dar parșivenia(căci asta este!) o aflăm în excesul cu care o face. Se lasă impresia că aceasta ar fi o situație generală permanentizată, că nu există ieșire. În Sonetul 66, Shakespeare după ce înfățișează un timp nu mult diferit de al nostru, întreabă retoric: ”Mă uit scârbit la tot și-aș vrea să mor/…Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?” Creștinismul este, prin excelență, o religie a iubirii și Hristos este primul care ne arată cum anume să înțelegem iubirea ca slujire a celuilalt cum singur a spus și a făcut. El a luat asupra-și toate necazurile și suferințele noastre, a primit moartea pe cruce ca să ne elibereze, redându-ne demnității dintâi. O face și, după ce a spus ucenicilor despre cum va fi urmărit, prins, dat spre judecată, condamnat, răstignit și” a treia zi va învia”. Atunci, cei doi frați, Iacob și Ioan, au cerut să stea unul de-a dreapta și altul de-a stânga Lui, primind a bea ”din paharul din care beau Eu”. Așa aveau să se petreacă lucrurile și apostolul Iacob a fost ucis de Irod, iar apostolul Ioan surghiunit de împăratul Daomnițian în insula Patmos.
”Cine vrea să fie primul să fie slujitorul tuturor”
De această dată, smerit, Hristos atrage atenția că a sta de-a drepta și de-a stânga Sa ”nu este al Meu, ci a celor care s-a pregătit”. Reținem ”s-a pregătit” la modul impersonal, adică nu dedicat, ”ab initio” unuia sau altuia, după rânduiala omenească a ierarhiei mereu cam șubredă și adesea ”strâmbă și nedreaptă”. S-a pregătit ca ”piatră unghiulară” a Bisericii, unde aflăm împărăția cerurilor care ”nu este de pe această lume”, dar, paradoxal ”este în noi”. Nu este, nu are cum să fie în lume aceasta plină de ”rău și de păcat”, dar este ”în noi” cei care, ”lepădându-se de sine” au tăria și perseverența să își ia crucea proprie și urmeaze lui Hristos. Împărăția cerurilor este în noi unde aflăm chipul lui Dumnezeu spre a lucra asemănarea.
Rostește îndată cu limpezime: ”Cel care vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitor al vostru/Și cel care vrea să fie întâi, să fie tuturor slugă/ Că Fiul Omului a venit să slujească, ci să-și dea sufletul pentru mulți”. Se vorbește mai puțin despre acest principiu azi, într-un timp când orgoliul ,când nu meritul, dă măsura omului, când succesul ușor de regizat, nu valoarea, este criteriu suveran de apreciere. La vremea lui, Eminescu înțelegând în profunzime acest adevăr, scria că de aceea, de două mii de ani, ”blândul nazarinean” este mereu printre noi. Și este, scria Românul Absolut pentru că, probând Iubirea, pe Crce s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Aceste cuvinte, mai precis, felul în care sunt respectate, îndreptățesc pe cei care spun despre religia creștină, în special despre ortodoxie, că este imposibilă, iar criza actuală pare că o confirmă. Luând aminte la ceea ce se întâmplă, ne întrebăm dacă suntem sau nu creștini cu adevărat. Mai degrabă, se adeveresc cuvintele Sf. Ap. Pavel despre cei care cu gura laudă pe Hristos și cu fapta de leapădă. Despre o asemenea situație scria cu bună dreptate Părintele Justin Pârvu; ”teologilor noștri le lipsește râvna și dragostea de adevăr”. Aș spune că aproape tuturor ne lipsește această ”râvnă” pe care o echivalăm cu un apetit critic sporit față de ceilalți, mereu vinovați sau incapabili…în timp ce noi ne asumăm aproape în exclusivitate merite sau ne înarmăm cu un batalion de argumente care să ne scuze și la nevoie, să fim compătimiți. Cât despre adevăr, se pare că a fost condamnat să fie folosit doar în discursurile politice semnificative pentru demogogia travestită în democrație.
Autoritatea reală ca relație între responsabilitate și răspundere
Mai aflăm în aceste cuvinte un principiu al adevăratei autorități a cărei lipsă o deplângea încă în secolul trecut Karl Jaspers. Asta în condițiile în care ”răul” din lume nu este mai mullt, dar s-au înmulțit mijloacele de a-l face. Poate că ați observat, dar despre autoritae nu se prea vorbește, cu excepția celei funcționale și instituționale.Se trece cu vederea că autoritatea autentică reprezintă o relație dintre responsabilitate și legitimitate. Azi, totul se rezolvă prin ”imaginea” pe care și-o face fiecare, adesea apelând la un consilier de specialitate plătit bine. Rezultatul este fenomenul Dunning Kruge, după numele celor doi psihologi care l-au descris, și care dă seama în mare parte de actuala criză generelizată ca proces neoplazic. Mai înainte, David constata cu amărăciune că ”atunci când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni” sau că ”se laudă păcătosul cu poftele lui și cel ce face nedreptate pe sine se binecuvintează”. Efectul Dunning-Kruge, sau efect de supraevaluare sau supraapreciere desemnează ”un mecanism de gândire care generează o eroare de autoevaluare în virtutea căreia persoanele ignorante, incompetente apreciază nivelul de inteligență, de cunoaștere și competență cu mult mai ridicat decât este în realitate”. Este o fromulare nouă a unui fenomen de când lumea și întâlnit la tot pasul și despre care Charles Darvin spune cu mâhnire că ”ignoranța generează mai des încredere decât cunoștințele” iar, cu mult înainte Confucius care spunea că ”Adevărata cunoaștere este a-ți ști dimensiunea ignoranței”.
Ne amintim că Hristos spune celor milostivi ”veniți moșteniți împărăția cerurilor pregătită vouă de la începutul veacurilor” pentru că Tatăl ceresc a ”pregătit” pentru om, coroana creației Sale, raiul care avea să-și închidă porțile după căderea în păcate a protopărinților noștri. Împărăția cerurilor a fost ”pregătită” omului de la începuturi și nu este nevoie ca cineva să o pregătească, ci să se pregătească pe sine, să se arate vrednic a fi moștenitor al vieții veșnice. Viața veșnică este ”a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis” ca tot cel ce crede în El dă aibă viață veșnică”. Ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos vorbește de partea cea ”pregătită” și că ”nu este al Meu” a o da, deși cei doi ucenici au consimțit să împartă același destin. Cum anume să ne pregătim o arată Însuși Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu care a luat asupra Sa firea noastră în afară de păcat, adică așa cum a fost cândva la începuturi. Nu s-a împărtășit nicicum însă din cele prisositoare a celor care sunt în lume și ”din lume”, ci din toate necazurile și suferințele pe care le-a vindecat și alinat ca un Dumnezeu. Dumnezeu Însuși a ales să fie slujitor al omului ca să-l readucă la statutul de stăpân peste toată zidirea ridicată cu înțelepciune ca să înțelețească omul. Știința contemporană o confirmă de aceea mulți savanți recunosc că urmează magistrala ”lecție a naturii ”.
Primele cuvinte spuse de Hristos după Înviere au fost ”pace vouă” și Înălțându-se a spus: ”pacea Mea o las vouă.”Sf. Ignatie Teoforul îndemna ”Sârguiți-vă să vă adunați mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu și spre slava Lui. Când vă adunați des, sunt nimicite puterile Satanei și prin unirea credinței se risipește prăpădul lor. Nimic nu este mai bun ca pacea în care încetează orice război al celor cerești și a celor pământești”. Ne mai învață Hristos că ”fericiți făcătorii de pace că aceea fii ai lui Dumnezeu se vor chema.” Și iar ne întrebăm cât de creștini suntem când promovăm, în numele iubirii, indiferența față de suferințele celorlalți, disprețul față de cei mici și ura împotriva celor pe care-i considerăm rivali? Nu astfel credem că putem bine-merita a sta alături de Hristos care și-a jertfit propria pace ca să ne-o dăruiască nouă. Putem oare năzui la un dar mai de preț?“
”I se iartă ei că mult a iubit”
În duminica de astăzi aflăm mai multe despre cum putem să ne împărtășim din cele ”pregătite”, să ne înfățișăm la judecata cea din urmă, unde nu contează averea oricât de mare, sau rangul oricât de înalt, ci faptele. Un fariseu ca toți ceilalți a făcut cină unde a fost invitat și pe Hristos apreciat ca Învățător și nu ca Fiu al lui Dumnezeu. De altfel, fariseii nu L-au recunoscut niciodată ca Fiu al lui Dumnezeu și, mai mult, au considerat ”hulă”, blasfemie că a fost numit și a primit să fie numit astfel, acesta fiind motiv principal pentru care L-au condamnat la moarte prin răstignire, cea mai dureroasă și umilitoare moarte. Auzind că Hristos se află în casa lui Simon, o femeie păcătoasă (îndeobște era considerată astfel o defrânată), a cumpărat un urcior cu mir de mare preț a spălat cu el picioarele Mântuitorului și apoi ”le-a șters cu părul capului ei”. Cum era de așteptat, gestul a scandalizat profund pe farisei care, ca de obicei, ziceau că dacă ar fi cu adevărat profet, ar fi știut cine este femeia și care-i sunt preocupările. Cunoscându-le gândurile ascunse, le-a arătat șubrezenia părerii lor cu mult deasupra valorii reale: ” Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnic! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați” Această femeie disprețuită de toți nu a luat seama de nimic și a ajuns până în camera unde ospățul era în toi. Cu sufletu-i cinstit, ea a văzut ceea ce fariseii orbiți de ei înșiși nu au făcut-o. A întrevăzut pătimirile la care avea să-L supună pe Hristos și, mai înainte, cum va fi vândut de cei care acum Îl cinstiseră cu invitația la cină. Atunci, a făcut ceea ce se cuvenea. Smerită, asumându-și condiția păcătoșeniei cum Hristos însuși și-a asumat condiția omului dar în afara păcatului, a făcut ceea ce se cuvenea – a spălat cu lacrimi picioarele Sale, le-a uns mir în care erau reunite mirosurile tăinuite ale multor flori după care le-a șters cu părul său.
Sf. Ambrozie al Milanului consideră că femeia, fiind atât de păcătoasă, nu îl cunoștea pe Hristos – Cuvântul dar își arăta cinstea cuvenită Stăpânului invitat la o cină atât de aleasă. I-a dăruit ce avea mai de preț – buna mireasmă, lacrimile și părul capului ei cu care a șters picioarele ca păcatele să poată fi iertate. Toate rotunjesc simbolul Învățăturii dumnezeiești al cărei bună mireasmă s-a răspândit pe tot pământul după cuvintele lui David: ”în tot pământul a ieșit vestirea lor”. Mai departe, picioarele simbolizează apostolii și mireasma dulce a coborârii Duhului Sfânt. Pentru Clement Alexandrinul picioarele Mântuitorului sunt apostolii care au propovăduit Evanghelia în toată lumea. De altfel, comentatorii mai că s-au întrecut în descifrarea tâlcurilor arătând că rostirea lui Hristos este aproape inepuizabilă în învățătură pentru toți oamenii pe care, iubindu-i, îi dorește uniți prin jertfa Sa nesfârșit iubitoare.
Este prinosul recunoștinței pe care trebuie să o avem și care, de atunci încoace, este să ne lepădăm de noi și luându-ne crucea să urmăm lui Hristos. Iubire fiind, Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască. La Hristos nu există priorități arbitrare, ierahii ale bunului plac și nici exceptări la voia cinei știe cărui ”nimeni” aflat pentru scurt timp în fruntea bucatelor. Când o oaie din turmă se pierde, Hristos nu o lasă să piară, o caută și o aduce ca bucuria mântuirii tuturor să fie deplină. (Facem o paranteză să spunem că Lenin disprețuia și respingea vehement pilda oii celei pierdute,,,și așa au fost înființate toate Gulagurile). Este ceea ce s-a întâmplat cu Sf. Maria Egipteanca, femeia care s-a lepădat de sinele său încărcat de păcate, a plecat în pustiu și s-a dedicat vieții întru Hristos. Pământul trupului ei plin odinioară de necurățenia desfrânării s-a curățit și sfințit până într-atât încât s-a putut înălța, sfidând gravitația. Este rodul pocăinței,acea metanoe, schimbare radicală a vieți în totalitate imposibilă altcumva și prin care conștientizăm răul făptuit și ne hotărâm a ne despărți definitiv de el. Faptele s-au petrecut după cum Sf. Ioan Gură de Aur mărturisește într-o rugăciune: ”Că atât de mare este puterea milostivirii Tale față de oameni încât și din norori mărgăritar face și din fiu al gheenei fiu al împărăției Tale săvârșești”.
”Stăpână, stăpână nu mă părăsi”
Maria Egipteanca, ”Doamna” sau ”Stăpâna” din ținutul păcatelor, a fost o femeie tânără care-și petrecea viața fără vreo sfială viața în desfătări, negândind la nimic altceva. E foarte adevărat și merită rețiunut că nu o făcea pentru bani ci, cum citim în povestea vieții ei scrisă de Zosima, dintr-o pornire de nestăvilit a trupului. Până și aflarea vieții ei este o minune a lui Dumnezeu dată ca să ne încredințăm că la Ziditorul cerului și al pământului nimic nu e cu neputință. Părintele Zosima, dăruit vieții monahale încă din pântecele mamei sale, la plinirea vremii a prins a se nevoi singur și se întreba: ”Se află cineva vreun monah care poate să mă învețe un chip nou de pustnicie pe care nu-l cunosc și nu l-am făcut, sau în stare să mă ajute cu ceva? Se găsește vreun bărbat dintre cei care trăiesc înțelepțește în pustie care să mă întreacă în fapte și contemplație?” Așa a cunoscut nu viața unui ”bărbat”, ci a unei femei, care deîndată ce l-a văzut a început să fugă însă el, mai sprinten fiind, a ajuns-o din urmă zicând: ”Pentru ce fugi de mine un bătrân și un păcătos. Așteaptă-mă robule al lui Dumnezeu, oricine ai fi, pentru numele lui Dumnezeu pentru care locuiești în pustie…Stai și roagă-te …binecuvintează pe un bătrân căruia nu i-a fost scârbă niciodată de nimeni.” Alergau amândoi până când au ajuns la un părău uscat, unde făptura ce părea mai degrabă umbră a spus: ”Părinte Zosima dar nu pot să mă întorc și să mă arăt în fața ta astfel. Sunt femeie și, după cum vezi goală, iar rușinea mea nu este acoprită. Dar, dacă voiești cu tot dinadinsul să mă binecuvintezi, aruncă-mi rasa cu care ești îmbrăcat ca să ascund neputința femeiască și să mă întorc spre tine ca să primesc binecuvântările tale.” Auzindu-se chemat pe nume pe care nu avea de unde-l ști, călugărul Zosima s-a cutremurat pentru că nu avea, în nici un chip de unde a-l cunoaște dacă Duhul lui Dumnezeu nu i-ar fi spus. Părintele și-a dat jos rasa și a dat-o femeii. Atunci și-a plecat genunchii cerând binecuvântare cum a făcut-o și Maria Egipteanca și în pustiul acela se auzea doar rostirea ritmată: ”Binecuvintează” ca un rug luminând pustia. Apoi, în rugăciune stând, cu brațele ridicate, a văzut-o cum aducând slavă Domnului se înălța deasupra pământului. După un timp, femeia a spus: ”După ce ai văzut trupul meu gol, atunci să-mi dezgolesc și faptele .”
Făptura pustiei a început a-i povesti că este din Egipt, dintr-o familie cu bun renume, dar că la doisprezece ani, ca din senin, și-a lepădat părinții și a plecat spre Alexandria. A mărturisit: ”Mi-e rușine să mă gândesc cum de la început mi-am stricat fecioria și cât de neînfrînată și nesățioasă îmi era patima împreunării…” O făcea fără să ia bani pentru că avea cât îi erau necesari, provenind dintr-o familie înstărită. Când banii se terminau îi câștiga prin munca mâinilor – torcea câlți – așa că putea supraviețui.”Aveam însă o poftă și o dorință nesățioasă de a mă tăvăli în noroi”. Părea că nu există cale de întoarcere, dar știm că tot ceea ce pentru om este cu neputință, la Dumnezeu este posibil și căile lui sunt nebănuite.
”Maica Domnului oriunde voiești, povățuiește-mă”
Odată, chiar de Ziua Crucii, atenția i-a fost atrasă de o mulțime de oameni pe care, întrebându-i unde se duc, a aflat că la Ierusalim și a dorit să meargă și ea, ”plătind” cu trupul ei călătoria. Dar, când a dorit să intre în biserică, o putere nevăzută a oprit-o de parcă o patrulă de soldați puternici i-ar fi închis poarta în față. Domnul a luminat-o iar ea și-a înțeles păcătoșenia și nevoia acută de pocăință ca de aerul curat al înălțimilor. Atunci a început a plânge cu amar și, înlțându-și ochii a văzut icoana Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu ca o mângâere care să-i aline suferința. S-a rugat din toată ființa ei: : «Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni şi de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngreţoşat – căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrânAcum oriunde voieşti, povăţuieşte-mă pe mine, acum să-mi fii mie de aici înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţei». Sfârșind ruga, a auzit glas limpede zicând: «De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!» și cuprinsă de tainic fior s-a rugat: ”Stăpână, stăpână nu mă părăsi”. La ieșire, un om i-a dăruit trei monede cu care și-a cumpărat trei pâini și a alergat în pustie. De atunci ”sălășluiesc în această pustie așteptând pe Domnul Dumnezeul meu care mântuiește de deznădejde și vifor pe cei care se întorc la El”. Și așa au trecut patruzeci și șapte de ani de când a părăsit orașul, făcându-și casă de locuit în pustiu. Din dialogul care a urmat, Zosima, și noi, a aflat care sunt pietrele de poticnire atunci când hotărăști să te rupi de un trecut în care nu te regăsești ca fiind zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Se sfia aproape să-și povestească faptele de tema că ar putea-o întoarce din această cale regală a vieții pe care a ales-o, hotărând a urma lui Hristos. ”Am petrecut șaptesprezece ani în pustiuluptându-mă cu pofetele cele nebunești ca și cu niște fiare sălbatice. Când încercam să mușc din hrană, simțeam cărnurile și peștii pe care îi are Egiptul” și a mai suferit și alte chinuri, căci păcatul fiind mort a lăsat pofta ca o sămânță otrăvită.Când îi era cel mai greu ”mă duceam cu gândul la Maica Domnului, chezășuitoarea mea și plângănd, ceream să alunge gândurile cele rele care atacau nenorocitul meu suflet. După ce am lăcrimat îndeajuns și-mi băteam cu putere pieptul, vedeam o lumină care strălucea împrejurul meu.Și din această clipă peste potopul de gânduri venea o liniște statornică.” Povestește mai departe Cuvioasa că din acel moment Maica Domnului i-a fost o călăuză nedespărțită, cum am putea s-o avem și noi, urmându-I sfatul: ”Fcaeceți tot ce spune El”.
Maica Domnului, călăuză nedespărțită
Când a sfârșit de povestit Cuvioasa l-a rugat pe Părintele Zosima ca la nimeni să nu zică nimic până când nu va fi plecat la Domnul și l-a mai sfătuit să aibă grijă de turma sa fiindcă se petrec unele nelegiuiri. Sfârșind a spus doar: ”Slavă lui Dumnezeu, Care a dat haruri mari celor care îl iubesc pe El.” Mai spus-a Cuvioasa să se roage pentru ea și să vină peste un an să o împărtășescă. A făcut ascultare Părintele și după un an, a trecut Iordanul spre pustie așteptând să o întâlnească și, cum nu a văzut-o, se gândea că ceva din purtatrea lui ar fi putut-o împiedica. Ridicând ochii a văzut-o pe Cuvioasa Maria Egipteanca trecând, ca odinioară apa Iordanului ca o plutire. I-a cerut binecuvântarea și ceea ce avea să se dovedească a fi ultima împărtășanie. S-a stins ca o lumânare zicând ca odinioară Simon cel drept.” Acum eliberează Doamne pe robul tău în pace că văzură ochii mei mântuirea Ta, Lumină spre luminarea neamurilor, slavă poporului Tău Israel.” Bătrân și fără de putere, Zosima se întreba cum o să poată să facă o groapă ca loc de odihnă trupului egiptencei Maria când a văzut cum un leu stătea la picioarele ei pe care le lingea. Prinzând curaj, Zosima, fiind fără putere i-a spus leului să zgârie pământul cu labele și să facă locaș pentru a reda pământul pământului. Leul s-a supus parcă simțind sfințenia trupului celei care s-a curățat de toate păcatele tinereții, albindu-și haina trupului ca pentru marea sărbătoare a întâlnirii cu Domnul și Dumnezeul nostru ale cărui minuni, nepricepându-le, ne rămâne să îngenunchem zicând: Slavă Ție Doamne, Slavă Ție.
Povestea adevărată a Cuvioasei Maria Egipteanca ne este dată după Duminica închinată Sf. Ion Scărarul ca o întărirea în eforturile noastre de a urma urcușurile pe care Domnul le-a pus în inimile noastre. Când Maria Egipteanca s-a hotărât să rupă cu trecutul și să urmeze lui Hristos nimic nu a mai putut-o opri nici foamea, nici setea și, îndeosebi, nici cohorta păcatelor care, prin amintiri, voiau a o trage înapoi. A spus însă Hristos că ”în lume necazuri veți avea” și sunt care mai de care mai cumplite. Dar, ne-a încurajat: ”Îndrăzniți. Eu am biruit lumea”, Maria Egipteanca a ”îndrăznit” să se rupă de un trecut furtunos, s-a rugat Domnlui și Maicii Preacurate și făcându-și toiag din rugăciune a biruit lumea păcatelor cărora le devenise gazdă, că la Domnul ”nimic nu e cu neputință”. Poate asta avea în gând Vasile Voiculescu atunci când scria: ”Eu rămân din ce în ce în urmă,/ Nevoiaș, șchiopătând tot mai rău în cale, / Nu mă lăsa să mă pierd, răzleț din turmă,/ Păstorule bun, ia-mă pe urmele Tale”.
Elena Solunca Moise
